După trezirea noastră ca oameni, pe acest pămînt,

ne-am dat seama că cineva ne-a aşezat, parcă, pe arcul munţilor Carpaţi, ca atunci cînd glasul neputinţelor şi inconsecvenţelor noastre va chema pedeapsa cerului asupra noastră, măcar o parte din fiii luminii să se poată salva. Iată ce frumos a voit cerul pentru noi, oamenii. Astăzi, vatra părinţilor şi strămoşilor noştri este îndelung studiată şi ipotetic adjudecată: ba la stînga, ba la dreapta… ba… ba… Şi cum să nu fie şi bai… dacă tot există atîta ba… Iubiţi prieteni! Ce a adus, oare, prea multul marilor imperii, în afară de necaz şi suferinţă? Oare cît ne trebuie pentru a fi fericiţi? Oare nu ne este nouă îndeajuns pînă şi frugala masă a postirii, în care ne pregătim pentru întîlnirea cu Domnul Domnilor? Şi atunci… pentru ce goana după himere şi prigoana după certitudini?! Domnul a lăsat fiecăruia puţinul său… Cum să alergi după puţin, cînd şi certitudinile înseamnă puţin? Lumea aceasta este un test. Lumea aceasta este o şcoală! Cum să cădem ca nepricepuţii examenul ei?! Cineva spunea că Unirea este un joc din afară! Că zarurile au fost aruncate şi că, pentru a cîştiga ceva, trebuie să pierdem ceva. Bine, bine, îmi spun, dar ce vom pierde din ce am avut? Juridic vorbind!… Priviţi din piscul unui ideal strămoşesc şi vedeţi ce putem să cerem de la cer. Dincolo de acest adevăr… să ne rugăm Domnului pentru o minune! Dar şi cînd ne rugăm, trebuie să ne rugăm cu dreptate. La primul mare examen al lumii, fiii lumninii s-au agăţat de munţii lor şi au scăpat cu viaţă! La un nou examen, pe lîngă înţelepciune, vom avea nevoie de toată dragostea noastră şi, în plus, de toată dragostea Domnului nostru din Cer. De data aceasta, nu arcul carpatic ne va salva, ci numai adevărul propriei noastre lumini, căci nici etica divină nu face rabat de la principiile ei.

ILARION BOCA