„Aibi pace cu toţi” – scria Neagoe Basarab în urmă cu aproape o jumătate de mileniu, comprimînd experienţa de pînă atunci a unui popor şi aruncînd o lumină în viito­rime. Un popor sedentar nu poate fi războinic, agresiv, pentru că scoposul său primordial este să fie lăsat în pace, să-şi urmeze destinul între graniţele sale fireşti. De la ciuperca gigantică pe care Decebal o însemna cu mesaj de pace şi o trimitea năvălitorilor, şi pînă la ciuperca atomică de astăzi, care ameninţă întreaga umanitate, noi am trăit pe viu o înţeleaptă strategie a concordiei, a epuizării tutu­ror mijloacelor posibile de înţelegere cu alte neamuri. Is­toria e plină de pilde şi întîmplări autohtone care pot alcă­tui capitole masive ale unui tratat mondial de irenologie. Iar această vocaţie echilibrată de pace a fost cu atît mai dificil de împlinit cu cît amplasarea geografică ne-a fost mai zbuciumată. Ca să dau numai un exemplu, anecdotic şi nu tocmai, vă voi spune că din fastuoasa Biserică Sf. Irina a Constantinopolei, noii stăpînitori, turcii, au făcut pulberărie şi arsenal de război. Ironia soartei este cu atît mai mare cu cît irini înseamnă în greceşte, după cum se ştie, pace... Şi asta se petrecea la doi paşi de noi, într-o zonă care tocmai datorită unor asemenea încălcări brutale ale tradiţiilor, demnităţii şi libertăţii popoarelor, a devenit butoiul cu pulbere al Europei. Şi ce sînt oare bisericile şi mînăstirile ctitorite de domnitorii noştri după bătăliile cîştigate decît monumente închinate păcii? Ele ne apar astăzi ca autentice tratate verticale de pace, presărate cu dărnicie pe toată cuprinderea
ţării, prin vitraliile lor filtrîndu-se rubiniul sîngelui vărsat şi argintul sclipitor al oaselor pe care se sprijină pămîntul patriei. „Aibi pace cu toţi”, scria, aşadar, un mare principe umanist, dar asta nu în­semna pacea cu orice preţ, chiar şi cu
acela al îngenunchierii, umilirii, sclaviei, ci, aşa după cum scria un alt patriot cugetător (l-am numit pe Iordache Golescu), în­semna „pacea cu oştiri s-o păzeşti”.
Ar fi multe de spus, subiectul este pe cît de generos, pe atît de inepuizabil, dar nu asta îmi propun acum, ci doresc să prezint un mănunchi proaspăt de flori ale cîmpului răsărite spre a saluta soarele păcii: „Nu ucideţi pasărea albă”, antologie de poezie românească închinată acestui deziderat. Îngrijitorul ediţiei, George Chirilă, afirmă în Argumentul final o sumă de adevăruri care particulari­zează creaţia românească de acest gen: „Poeţii români ai acestui secol, zguduit de două mari conflagraţii mondiale, ori de cite ori a fost nevoie, au făcut din versurile lor scut împotriva violenţei şi a morţii. Întru apărarea valorilor cul­turii şi civilizaţiei, a vieţii înseşi, a mersului firesc al lucru­rilor, poeţii români s-au găsit solidari în susţinerea unui generos ideal de bine. De-a lungul timpului, ai noştri şi-au ctitorit astfel convingerile, sentimentele, viaţa”. Într-ade­văr, creatori mari ai acestui secol de poezie românească – Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Al. Philippide, Ion Vinea, Dan Botta, Emil Botta, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, ca să vor­bim de cei trecuţi în nefiinţă – alături de poeţi în plină activitate, unii foarte tineri – Mihai Beniuc, Cezar Baltag, Ion Brad, Ioan Alexandru, Ion Horea, Nicolae Dan Fruntelată, Cezar Ivănescu, Dan Mutaşcu, Mircea Florin Sandru, Al. I. Zăinescu, Gheorghe Tomozei, Mara Nicoară, Lucia Negoiţă, Carolina Ilica şi alţii – îşi dau mîna în această antologie a păcii şi chiar a împăcării diverselor sti­luri şi curente literare, pentru a alcătui, fără voia lor, un superb florilegiu de inimă şi conştiinţă românească. Este o carte care poate servi ca abecedar de şcoală copiilor, ca îndreptar universitar, ca tratat diplomatic în versuri, este o carte ce s-ar putea traduce în mai multe limbi pentru a fi răspîndită în largul lumii, aidoma columbelor albe. Bene­ficiind de un Cuvînt înainte al prof. univ. dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, volumul are densitate şi gravitate, constituindu-se într-o semnătură colectivă a poeziei româneşti din acest veac pe vibrantul Apel de Pace adresat popoarelor lumii de către România.
Şi, după cum scria Eminescu, într-un fragment de teatru mai puţin cunoscut: „Noi nu vrem pace eternă, pentru că aceasta ar însemna moartea, sfîrşitul pămîntului, noi vrem doar o bună-pace între seminţiile vii ale lumii“. Cerem prea mult?
CORNELIU VADIM TUDOR