* ,,Originea traco-dacă a Limbii Române” (2002);

* ,,Particularități fonetice ale cuvintelor româ­nești atribuite substratului geto-dac” (2008);

* ,,Dicționarul etimologic al Limbii Române – pe baza cercetărilor de indo-europenistică” (2008);

* ,,Adevăruri incomode despre Limba Română” (2018).

Din anul 2014, Mihai Vinereanu este redactor-șef al ,,Revistei de Lingvistică și Cultură Românească”, difuzată online. În vara anului 2018, s-a aflat în țară, pentru îngrijirea unei noi ediții a ,,Dicționarului etimologic al Limbii Române”. În paralel, s-a ocupat și cu promovarea în rîndurilor celor interesați, specialiști și nu numai, a propriilor idei legate de adevărata origine a Limbii Române. Dar Mihai Vinereanu nu este singurul susținător al originii geto-dace a Limbii Române. Să-l amintim pe un alt savant român, Lucian G. Costi, și el trăitor în SUA, autorul lucrării ,,Limba Română. Nașterea și falsurile istorice”, prin care demonstrează străvechimea limbii noastre. 

Furtuna pe care Mihai Vinereanu a declanșat-o în rîndurile amatorilor de senzații tari, legată de adevărata istorie a românilor, pare o prelungire a șocului pe care eseistul și criticul de literatură universală Edgar Pau l-a produs în anul 1977 cu lucrarea ,,Din clasicii noștri”, prin care a lansat ideea că protocronismul românesc stă la baza culturii europene, carte primită cu ostilitate de marile puteri, care nu acceptă alte întîietăți istorice, culturale și politice.

Din tot ce a publicat profesorul Mihai Vinereanu, am reușit să consultăm volumul de 300 de pagini, intitulat ,,Adevăruri incomode despre Limba Română”, apărut în 2018 la Editura ,,Uranus”, cu o prefață, din partea editurii, semnată de Dumitru Ioncică. Lucrarea conține 25 de texte care n-au fost cuprinse în ,,Dicționarul etimologic al Limbii Române”, în fapt, niște cioturi, cum se numesc în lumea Internetului. Dar, ele sînt foarte importante, deoarece conțin toată filozofia lingvistică a autorului care, asumîndu-și multe riscuri, contrazice tot ce s-a scris despre originile și formarea Limbii Române, dar mai ales de la înființarea Academiei Române, în 1866, și pînă astăzi.

Urmînd cronologic, primii care au descoperit așa-zisa origine latină a Limbii Române au fost cronicarii moldoveni din Secolul al XVI-lea. Studiind la universitățile poloneze de la Bar și Liov, unde limba de predare era latina, ei au observat unele asemănări între latină și română (,,De la Rîm ne tragem” – Gr. Ureche). Ideea latinității noastre a fost preluată de cărturarul Dimitrie Cantemir și de la Școala Ardeleană. Dar tot Cantemir susține că acele cuvinte care nu seamănă cu latina sînt de origine geto-dacă. Nici stolnicul Constantin Cantacuzino nu e prea departe cînd afirmă că e imposibil ca dacii să-și fi pierdut limba în contact cu latinii, slavii și popoarele migratoare. Însuși Petru Maior spune: ,,Româna este mama limbii latine”, adică geto-daca. Dar ce ziceți de prelatul irlandez Mical Ledwith, care a studiat arhivele secrete ale Vaticanului și e greu să se fi înșelat: ,,Mulți știu că româna se trage din latină, dar sînt mai puțini aceia care știu că, de fapt, latina se trage din română”. În aceeași direcție a mers și interpretarea dată inscripțiilor latine din Dacia, neținîndu-se cont că ele au fost găsite în tot Imperiul Roman, chiar și în regiuni din Europa și Orientul Apropiat, unde populația nu fusese romanizată. În realitate, aceste inscripții erau, mai degrabă, o modă, o formă de snobism al celor avuți, continuată, mai tîrziu, de rangurile boierești. Theodor Capidan (în ,,Aromânii”) arată că, în secolele trecute, aromânii mai înstăriți puneau pe morminte pietre în neogreacă, deși nu cunoșteau limba. Toți autorii dicționarelor etimologice mai vechi și mai recente, în mare parte alogeni, au lansat teoria că Limba Română a luat naștere (în Secolul VII, ,,Torna, torna, fratre!”), prin contopirea limbii dace cu cea latină, trecînd prin stadiul daco-roman, peste care s-au așternut, în straturi subțiri, influențele popoarelor migratoare, dar și alții – slavii, maghiarii, turcii și grecii. Cu toți acești venetici ,,am conviețuit pașnic”, și așa am învățat românește. Adevărul este altul și puțină istorie nu strică.

În opinia lui Mihai Vinereanu, administrația ro­mană în Dacia s-a întins pe 160 de ani și a cuprins doar 14% din teritoriul ei de atunci, respectiv centrul Transilvaniei și zona Munților Apuseni, cu uriașele zăcăminte de aur, argint și sare. În acest timp foarte scurt, nu aveau cum să dispară poporul geto-dac și o limbă străveche. În afara administrației și a trupelor de ocupație, cîți cunoscători de limbă latină să se fi aflat atunci în Dacia? Cum să se fi impus această limbă, dacă în Dacia nu se găseau școli și institutori de latină? Cum să învețe latinește ceilalți 86%? O altă gogoriță care s-a impus de la 1848 încoace este aceea că Poporul Român s-ar fi format din legionarii romani, vorbitori de limbă latină populară (latina vulgaris sau volgata), și văduvele dace, sprîncenate și cu ochii albaștri. Cum e posibil, se întreabă Mihai Vinereanu în cartea sa, ca o minoritate de 14%, aflată sub conducerea romană, să se impună în fața celor 86% daci liberi? Această enormitate, cum că nu sîntem decît niște corcituri istorice și lingvistice, a fost vîndută românilor la toate nivelurile și sistemele de educație, de am ajuns să fim tratați cu dispreț de toată Europa, situație vizibilă și astăzi. În loc să-i hărțuiască pe romani și să-i gonească, cum s-a și întîmplat de altfel în anul 275, geto-dacii s-au apucat să învețe limba ocupanților care îi uciseseră și le jefuiau aurul? Pentru care motiv onor Academia Română tot acceptă batjocura cum că dacii erau un popor de mîna a patra, fără o limbă scrisă, ca țiganii, și fără o cultură mai acătării, ca ungurii? Și ca să încheiem, pe romani nu i-a interesat să cucerească imensul teritoriu traco-geto-dac de la sud și nord de Dunăre (Ucraina, Polonia și Belarus), precum și de la Nistru pînă la Passau, granița Austriei cu Germania de astăzi. Fiindcă nici migratorii nu le-ar fi permis. Pe ei i-a interesat doar perimetrul restrîns din centrul Transilvaniei și Munții Apuseni, unde aveau ce jefui. Un asemenea jaf, care a scos Imperiul Roman din criză, n-a mai cunoscut istoria lumii. Mihai Vinereanu îi scoate vinovați de această situație pe istoricii și lingviștii români și alogeni, care n-au făcut nimic să împiedice falsificarea adevărului.

Ce este indo-europenismul?

Multă vreme s-a susținut ideea că limbile ariene din Europa au venit din India. De fapt, lucrurile s-au întîmplat invers, în sensul că, prin Secolul IV î.Chr., arienii au plecat din zona Cîmpiei Panonice și a Carpaților și au ajuns în India, punînd bazele culturii vedice. Așa stînd lucrurile, termenul corect ar fi fost euro-indianism, dar era imposibil să mai schimbi ceva. De aceea, autorul cărții propune un hibrid, proto-indo-europenism (european), PIE, cu înțelesul următor: ,,Cînd vorbim de proto-indo-europeni și limba lor, ne referim la limba strămoșilor noștri direcți, care au ajuns în Balcani cu 9.000 de ani în urmă, de unde s-au răspîndit în toată Europa și, la est, pînă în India (...) Pe la începutul Secolului al XIX-lea lingviștii au creat termenul indo-european, convinși că indienii au ajuns pînă în Europa, influențînd tot ce le-a ieșit în cale. Astăzi însă știm că lucrurile au stat de fapt invers. Urmașii lor s-au numit pelasgi, apoi iliro-traco-geto-daci și, apoi, români. Așadar: proto-indo-europeana (PIE) este limba originară folosită de strămoșii noștri geto-daci, care a evoluat în limba pelasgo-traco-daco-română. Elementele traco-dace din Limba Română depășesc 70-72% din lexicul tradițional.

Strămoșii romanilor au fost latino-faliscii care au migrat în Peninsula Balcanică, pornind din zona mijlocie a Daciei, cucerită de panoni și de geți, acum 3.500 de ani. Ajunși în Peninsula Italică, ei au înființat o cetate, pe nume Roma, la fel ca cetatea Roma din inima Transilvaniei, anterioară Sarmizegetusei. Trăgîndu-se din același neam, latino-faliscii vorbeau aceeași limbă, latina. După 500 de ani, peste această populație s-au așezat asco-umbrii, veniți dinspre cursul superior al Dunării. Pe la anul 1000 au venit din Asia Mică (Lydia) etruscii (tirsenii), care erau traci la origine. În Secolul I î.Chr., din cauza puhoiului de emigranți neromani, la Roma se mai vorbea latinește doar în administrație. Petronius și Juvenal deplîngeau această situație. Limba vorbită în tot Imperiul Roman era lingua franca, o limbă populară de sorginte proto-indo-europeană, nicidecum latina. Atunci cum s-a răspîndit latina de la Marea Neagră la Oceanul Atlantic? Răspunsul protocroniștilor români este incredibil: de fapt, s-a răspîndit Limba Română străveche. Limba latină se trage din proto-traco-dacă.

Ipoteza originii traco-dace a Limbii și Poporului Român a fost susținută, pentru prima oară, de Nicolae Densușianu, cu mai bine de 100 de ani în urmă. Înaintea lui cu 50 de ani, și diplomatul francez Felix Colson, în cărțile sale despre Țările Române, susținea aceeași idee. Din păcate, teoria lor nu s-a impus, pentru că au adus doar argumente istorice, nu și lingvistice. În schimb, Mihai Vinereanu, prin tot ce a scris, se dovedește foarte convingător.

Se pot imagina 3 ipoteze cu privire la originea Limbii Române: 1) Originea latină, dar cu 13% elemente latine și 87% împrumuturi? Aceasta este ipoteza clasică, devenită doctrină oficială de 200 de ani. 2) Originea latină cu foarte multe elemente traco-dace și slave, care derivă din prima. Astfel stînd lucrurile, originea latină a Limbii Române nu poate fi contestată, întrucît o mare parte din lexic este latinească. La fel și toată gramatica. Aceste cuvinte provin de la latino-faliscii, strămoșii romanilor, care au locuit pe cursul mijlociu al Dunării cu 3.500 de ani în urmă, împreună cu geto-dacii, și vorbeau aceeași limbă, romana rustica (populară). Româna are același lexic de bază întîlnit la toate limbile indo-europene, deci și în latină. 3) Originea traco-dacă, plus cîteva elemente latine, slave și de altă natură. Româna provine din vechea limbă traco-dacă, care, de-a lungul timpului, a suferit diferite influențe din exterior, iar asemănările cu latina provin din fondul comun iliro-traco-dac.

PAUL SUDITU