Păsări de toate felurile se-ntrec în cîntec de cer albastru, încît dintr-o margine în alta a pădurii de pe meleagurile copilăriei mele e un neîncetat zbor de du-te-vino al lor, de-mi vine a doini de bucurie... De mult n-am mai văzut un spectacol atît de frumos, poate de cînd mama mă îndemna să ies cu mioarele la păscut, atunci cînd dealurile începuseră a se îmbrăca într-un covor de iarbă verde, pictat, ici-colo, cu fel de fel de flori minunate... Petalele lor gingașe, cu bobițele de rouă pe ele, străluceau, în bătaia razelor soarelui, ca nişte diamante răsărite peste noapte din pămînt, a căror menire pe lumea asta e de a înfrumuseța natura, pentru că Dumnezeu aşa a decis pentru ea... De nenumărate ori, în copilărie, am mers pe deal cu mioarele, purtînd nişte tîrlici de gumă, în picioarele îngheţate de gerul aspru al iernii. Şi ieşeam pe dealul acela, în liniștea naturii, priveam în jur, răzimat, ca un cioban bătrîn, într-un ciomag scurt, după care, amețit de cîntecul păsărilor, la auzul bătăilor de toaca de la biserică, brusc mă învioram... Aşa a fost copilăria mea, tristă, dar frumoasă... Frumoasă, fiindcă am avut ocazia să văd în realitate, în poienile din pădurea copilăriei mele, pentru prima oară, cum o căprioară îşi dezmierda puiul cu privirea ei blîndă, cum cocoşi sălbatici se rostogoleau în luptă crîncenă pentru vreo găinuşă... Şi cred că, pînă la un punct, am comunicat îndeaproape cu lumea din satul meu şi cu natura care m-a răsfăţat cu toate frumuseţile ei... Și asta, pînă în ziua în care a trebuit să mă înstrăinez, cu strîngere de inimă, de toate aceste locuri mirifice din copilăria şi adolescenţa mea, pentru alte locuri, cu alţi oameni, care m-au călit să rezist la duritatea vieţii... Am avut o viaţă dură, grea, clădită pe neajunsuri, cu oameni care au vrut totul de la mine, fără ca, în schimb, să-mi ofere măcar o strîngere de mînă sinceră... Am plecat, dar nu oricum: am luat cu mine multe amintiri frumoase din satul meu, spre păstrare, şi apoi spre evocare, așa cum fac chiar în aceste rînduri... Aminitirile mele se referă nu doar la satul natal, ci și la pădurea cu arbori seculari în care, dacă te aventurai dincolo de marginea ei, riscai să te rătăcești... Azi, acolo mai sînt doar niște dealuri sterpe... Şi totuşi, păsările vin aici şi cîntă, îşi caută rostul pînă la căderea brumei, cînd trebuie să plece spre ţările calde... Dar nu toate păsările pleacă de aici... Unele trăiesc pe aceste meleaguri de cînd lumea și nu se dau plecate nicicînd. Au rămas aici, întru credinţa neamului lor păsăresc, pe cînd oamenii se duc oriunde în lume, fără a se mai întoarce vreodată, aşa cum fac păsările noastre călătoare... Deunăzi, m-am întors acasă, în satul copilăriei mele, după zeci de ani de înstrăinare... Pe mulţi dintre sătenii cu care am copilărit nu i-am mai găsit, fiindcă Dumnezeu i-a chemat la El, în ceruri, iar copiii, nepoţii lor nu mă cunosc... Nu au de unde, nu ne-am văzut niciodată, şi poate că părinţii şi bunicii lor nu le-au vorbit despre mine... Ne uităm unii la alţii ca la nişte străini pe bătătura de pămînt căreia, cîndva, i-am aparţinut. Şi iată cum toate trec, ca tăvălugul, peste noi, crezînd că timpul ne va purta noroc, întru tinereţe veşnică... Ce iluzie! De fapt, toată viaţa noastră trăim din iluzii, minciuni şi decepţii... Nu cunosc pe nimeni. Satul m-a dat uitării, și doar cîte o voce muribundă, dintre pereţii dărăpănaţi ai vreunei case, mă întreabă, parcă, cine sînt şi pe cine caut... De unde vin şi încotro vreau să merg... Păsările cerului, în schimb, își cîntă doinele lor măiastre nu doar în pădurea, astăzi, rărită, în care mai sînt doar niște petice cu arbori care, nu se știe prin ce minune, au scăpat de dinţii drujbelor, mînate de acest capitalism sălbatic. Ele cîntă şi se răsfaţă în largul cerului, inundat de lumina soarelui... Şi asta, pentru că sînt acasă, unde nu şi-au trădat nici neamul, nici codrul, pentru a pleca, spre înflămînzire, în toată lumea... Şi lucrează de zor la refacerea cuiburilor măcinate de ploi şi viscole, ori îşi înalţă altele noi... Oare copiii sătenilor mei, pe unde or umbla, vor mai vorbi frumoasa limbă a bunicilor, aşa cum astăzi cîntă păsările cerului, poposite după lunga călătorie de peste mări şi ţări? ...Oare se vor mai întoarce ei vreodată să refacă satul, vatra de istorie a românilor?... Păsările călătoare vin în fiecare primăvară, iar toamna, după ce-şi cresc puii mari, se întorc spre locurile unde iernează de cînd se ştiu, pentru ca, apoi, să se întoarcă aici, fiindcă aici ştiu ele cînta frumos, dimpreună cu suratele lor, care nu au părăsit niciodată plaiurile noastre pentru alte meleaguri...

Şi cîntă păsările, de îţi e mai mare dragul să le asculţi. Dar cui îi mai pasă de cîntul lor, poate doar unui trecător întîrziat ca mine, căci în satul meu nu prea mai are cine le asculta... Pe ici, pe colo, mai vezi cîte un sătean îmbătrînit de vreme, fără de sprijin, care își plînge amarul pe prispa casei, sub acoperișul dărăpănat de vînt şi ploi.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental"