Din epoca romantismului revoluţionar
  • 25-07-2022
  • 0 Comentarii
  • 477
  • 0


Abia făcusem primii pași pe drumul incert dintre adolescență și prima tinerețe, cînd, isprăvind școala profesională de laminate reci, am fost repartizat să lucrez într-un atelier de tinichigerie din spatele Gării Basarab. Pînă la ora aceea lăsasem impresia că, orice aș face, n-am să fiu în stare să conduc pe cineva sau ceva. Tata se prinsese că sînt genul perdant, bun doar să muncească la ordin și fără să pună întrebări, nicidecum să îi privesc pe ceilalți de sus.
Independent de verdictul care mi se cuvenea, în forul meu interior, eram mulțumit că practicam o meserie curată și ușoară, deși, uneori, același tată, subofițer în rezervă, credea că e foarte subtil dacă mă ia pe la Ploiești: mă, nu zic să-mi dai și mie, cum ți-am dat și eu ție, dar măcar nu-mi mai cere, că vezi că le am și pe astea pe cap (adică pe surorile mele mai mici).
Zona Gării Basarab era unul dintre cele mai sordide locuri din Bucureștii acelor ani. Cele cîteva cîrciumi răpănoase, cu bere trezită și mici împuțiți, chioșcul de răcoritoare și covrigi plini de praf și de muște, și un fel de cofetărie, cu prăjituri din ipsos în vitrină, atrăgeau de-a valma și călători, și cerșetori, și cîini, și pisici vagaboande. Tot în zonă era și vadul hoților de buzunare și de bagaje, dar și al curvelor cu tarifuri reduse, care, pentru 5 lei jumătatea de oră, îi cărau pe soldații veniți în permisie în cele cîteva vagoane abandonate pe liniile secundare. Acest decor sumbru era garnisit cu gunoaie, dîre de urină și mirosuri grele. Din sfert în sfert de oră, cursele dinspre Pietroșița, Ploiești, Videle sau Mizil deșertau mii de călători pe care numai necazurile îi mînaseră de acasă, unii pe la vreun doctor, alții pe la procese. Îi vedeam de la fereastra prăvăliei noastre – bărbați și femei înfrînți de viață, coborau buluc din tren, se uitau speriați în jur și, după ce se obișnuiau cu locul, își tîrau pașii spre vreo cîrciumă, să mai prindă la inimă cu o bere leșinată. Copiii ronțăiau covrigi și beau cîte doi din aceeași halbă, să nu se îmbete. Cu toții se chinuiau să meargă pe drumul sucit al vieții. Apoi, se înhămau la bagaje și se urcau țipînd în tramvaiul 26, care întorcea chiar acolo, plecînd la necazurile lor.
În jurul tinichigeriei noastre se aflau tot felul de chioșcuri și prăvălioare, făcute special pentru săraci: una cu mărunțișuri pentru înmormîntări – coroane și flori din hîrtie, lumînări, pantofi și haine pentru morți; o alta cu unelte de muncă, lopeți, coase, lanțuri și lacăte; alta cu bulendre ieftine, din stambă și supraelastic. De cum ridicam obloanele și pînă la ora închiderii, în atelierul nostru se auzea bocănit de ciocane și se simțea un miros pătrunzător de apă tare și cositor. Acolo meșteream și puneam la vînzare tot felul de fleacuri: burlane, fărașe și găleți din tablă galvanizată, felinare, lămpi de gătit cu petrol, cutiuțe pentru arderea lumînărilor la capul morților. Cînd se întorceau din oraș, mulți dintre oamenii aceia de dimineață ne vizitau, dar puțini cumpărau ceva și numai după o aprigă tocmeală. În total, munceam acolo 5 oameni. Șeful nostru era tovarășul Scabie, om strașnic, nu glumă. Pentru noi, era înțeleptul care știa să se plaseze la locul și în momentul cele mai potrivite, dar știa și să fugă de la locul primejdiei. Comunistul de factură leninistă în stare să dăruiască semenilor ce era mai bun în văpaia inimii sale, el mulțumindu-se cu puțin și aproape lăcrimînd cînd ne vedea fericiți. Pînă să vină în mijlocul nostru, cică lucrase ca activist pe o funcție de mare răspundere la regiune și deținea multe secrete și învățături păstrate special pentru noi. Se mai zvonea și că știa ce o să se întîmple mai înainte de a se întîmpla, așa că nimic nu putea să-l ia prin surprindere. Pe mine, ca mai tînăr, această zestre supranaturală a tovarășului îmi împurpura obrazul. Cît privește inima, aproape că îmi flutura zbătîndu-și aripile.
Nu ne supăram cînd ne trata cu superioritate, fiindcă atîta meritam, cîtă vreme ne luam după un zvon sau altul, în loc să citim ziarele. Nivelul nostru ideologic era jalnic. Cînd se întorcea de la vreo ședință, rămînea tăcut ore în șir, iar noi insistam să ne împărtășească măcar o fărîmă din ce ascundea cu atîta strășnicie.
– Nu-mi puneți întrebări idioate, ne tempera el, ca să nu vă răspund cu minciuni.
Urma o tăcere lungă, mai ceva ca traversarea tunelului spre cea lume. Doar bocănitul ciocanului de lemn în tabla galvanizată, care, încet-încet, prindea forma unui burlan sau a unei stropitori, ne mai aducea aminte de existența lui. Alteori, tovarășul Scabie se arăta generos cu noi și ne amețea cu cîte o parabolă:
– Omul trebuie să fugă de spațiile călduțe – filozofa el în spirit militant – și de tot ce frînează afirmarea spiritului nou.
La început, n-am fost în stare să pătrundem tîlcul acestor vorbe. Dar, curînd, dinspre forul tutelar, ne-a parvenit un zvon care ne-a cutremurat: tovarășul Scabie își oprise urcușul spre funcția de secretar cu propaganda la regiune, ca să coboare printre noi, cei săraci cu duhul, și să ne dea lumină, ca să nu ne mai bălăcim în nămolul mediocrității ideologice. Din acel moment, am început să-l privim altfel. Deși aproape că-i plîngeai de milă – mărunțel și slab ca un pui de bogdaproste, jerpelit și cu un început de chelie – dacă aveai ochi, întrevedeai în el modestia studiată, omul deosebit și histrionul născut să treacă încoace și încolo fără să fie dibuit de cineva. Era ca actorul de geniu care îl joacă la matineu pe Chaplin și seara pe Hamlet. Ce mai tura-vura, tov. Scabie n-avea concurent cînd era vorba să se ascundă prin mulțimi. De cîte ori cei de la centru îl convocau la vreo ședință, îl așteptam nerăbdători, să vedem ce se mai aude acolo, sus. (,,Cu sufletul la gură v-am așteptat, tovarășe, căpitan, să ne spuneți ce avem noi aici... Da, ce avem noi aici?...”) Dar, el, ca de obicei, se înfășura în mantia-i și ne răsplătea cu o tăcere de nepătruns. Minute în șir treceau în vîrful picioarelor pînă cînd se îndura să ne arunce cîteva vorbe:
– Ați aflat cumva de necesitatea ridicării agriculturii noastre pe noi culmi, superioare?...
Într-o zi, însă, tovarășul Scabie s-a întors total schimbat de la centru – gîfîia de emoție și din ochi îi țîșnea o lumină strălucitoare. Cum a intrat în dugheană, și-a pus servieta pe godinul din colț și s-a uitat spre noi:
– Dați-vă mai aproape, căci vreau să vă comunic ceva important, de nivel republican...
Cum aveam un singur scaun, pe el s-a așezat meșterul nostru, nea Osică. Ceilalți, pe unde au găsit: o ladă de scule, un balot de tablă. Eu, ca mai tînăr, m-am rezemat de un perete. Era zăpușeală și am deschis ușa. Chiar în fața noastră, se găsea stația de tramvai, și călătorii, văzînd scena, se uitau curioși la noi. Unul chiar s-a pus în prag, cu mîinile în buzunare. Un cîine galben și tupeist a intrat în prăvălie, a dat un ocol și a plecat plictisit.
– Tovarăși, a continua șeful nostru, fără să se sinchisească de cei din ușă, a sosit momentul să ieșiți din rutina preocupărilor voastre mărunte. Dacă, din motive obiective, vînzările noastre au scăzut, trebuie să devenim rentabili. Cum? Prin reducerea prețului de cost!
Ne uitam nedumeriți unii la alții, întrebîndu-ne cum adică să reducem prețul de cost, că doar nu noi îl stabileam. Și parcă ghicindu-ne gîndul, tot el ne-a luminat:
– Vom scădea prețul de cost prin trei inițiative: simplificarea manoperei, scurtarea timpului de lucru și economia la materiale.
Și aplicînd principiul de bază în pedagogie, exempla docet, ne-a și făcut o demonstrație. Pînă atunci, lipeam scîndurile cu o pensulă de clei de oase și un cui. Însă el a eliminat cleiul, spunînd:
– Iată economia!
Și a continuat:
– Aștept idei și de la voi...
A doua zi, cum nu ne trecuse vreo idee prin cap, tovarășul Scabie ne-a scos din stinghereală punînd mîna pe topor și fărîmînd cuierul de după ușă.
– ... Tot îmbrăcîndu-ne și dezbrăcîndu-ne, pierdem timp prețios!, ne-a lămurit el. Și, în loc de zece burlane pe zi, facem doar nouă.
Ulterior, aveam să înțelegem că treaba asta însemna creșterea productivității muncii și, implicit, scăderea prețului de cost la fiecare sortiment, nu numai la burlane.
– După ce vă aduc tinichigeria la linia de plutire, ne-a spus tovarășul Scabie, bătînd patru cuie după ușă, plec spre alte zări, căci vocația mea este să trezesc la viață colectivități întregi de oameni ai muncii, ca un adevărat stahanovist.
Stimulat de aceste vorbe, chiar a doua zi, tov. Broscaru, responsabilul grupei noastre sindicale, i-a venit de hac singurului scaun din atelier. Cînd se apropia ora mesei, puneam un ziar pe acel scaun, scoteam merindele și ne așezam de jur împrejur, pe unde apucam. Se vede treaba că întîrziam prea mult cu masa, plus ce-i dam ocol scaunului. De la o vreme, tovarășul Scabie a început să se uite cam lung la nea Osică, pompierul nostru voluntar. Și ca să nu dea impresia că se pune de-a curmezișul partidului, căci, altfel, la Canal i-ar fi albit oasele, nea Osică a început să-și frămînte și el mintea. Și, uite așa, i-a sunat ceasul lopeții cu care adunam resturi de tablă, chiștoace și coji de salam. Nu toată lopata, desigur, ci numai coada ei de care ne tot împiedicam și risipeam timp prețios.
Spre iarnă, tovarășul Scabie a zîmbit la mine:
– La vară faci 16 ani și intri în UTC. Vezi că te așteaptă sarcini și izbînzi mărețe. Pregătește-te să fii la înălțimea lor! Știam și, ca să-l fac praf, mă gîndeam să sparg cele două geamuri ale prăvăliei, chiar în ziua primirii carnetului roșu de utecist, să nu mai pierdem timp prețios cu spălarea lor de Paște și de Crăciun.
– E-hei, tovarăși, a exclamat șeful nostru, luînd un creion și calculînd economiile pe luna trecută: adevăratul talent muncitoresc înseamnă onestitate și curaj!
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite