(La 350 de ani de la nașterea sa)

Compendiu de excelență
La intervale neregulate, numai de Dumnezeu știute, Poporul Român, fie că era divizat în trei regiuni distincte (indiferent de ce nume purtau), fie că se afla reunit în România Mare, a dat Istoriei Naționale, dar și celei Mondiale, o seamă de oameni de vază – personalități de frunte ale Științei, Istoriei, Culturii și Literaturii, Filozofiei, Religiei, Artei (în semnificația largă a cuprinderii acesteia), Sportului, chiar și politicii – nume rămase încrustate în Pan­theonul de Onoare al celebrităților lumii, aflate pe trepte diferite de dezvoltare și de împlinire. Răsfoind anuarele Academiei Române, în căutarea dovezilor de confirmare a alegației de mai sus, de sub praful efemer al Istoriei, ștergînd oglida umbrită de timp, răsar ca dintr-un pămînt fertil nume și prenume de români – mulți intrați în legendă, unii părînd că sînt cu noi la masă, toți însă aureolați și sfințiți de aura eternă a amintirii transcedentale care precede realitatea.
În lumina celor de mai sus, din cărți și din cronici ne luminează calea – indiferent ce neguri au încercat s-o acopere – numele unor corifei ai vremurilor, dar și ai vieților noastre, desfășurate în contextul descompunerii legilor umanității contemporane, făcîndu-ne să ne mai întoarcem încă o dată la origini și să vedem de unde am plecat, unde am ajuns și încotro ne îndreptăm. Lista e destul de lungă (aș putea spune, interminabilă) și generoasă, implicînd un anume grad de superficialitate în încercarea de a distinge din acest conglomerat de aur cîteva nume, ca un început de laudatio universal. Totuși, să nu-i uităm: Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrîn, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Henri Coandă, Gheorghe Asachi, Nicolae Grigorescu, Constantin Brâncuși, Aurel Vlaicu, Nicolae Paulescu, Herman Oberth, George Enescu  etc., etc.
Deschizînd calendarul Istoriei la fila ultimului pătrar al Secolului al XVII-lea deschidem izvorul
unei știri și întîmplări seculare, care a deschis calea înălțării pe tronul Moldovei a celui mai erudit
domnitor autohton, savant de renume mondial, om cultivat și instruit, capabil să înțeleagă și să perceapă mersul Istoriei din vremea sa, dar neputînd purta pînă la capăt coroana Moldovei datorită unor împrejurări istorice potrivnice și încîlcite, soluționate în afara dorințelor personale.
În rîndurile ce urmează veți face cunoștință cu cel care întrunește toate calitățile exprimate mai sus – cu viața și cu drama celui mai deștept domnitor român, de la a cărui naștere sărbătorim zilele acestea 350 de ani, mai mult – pe 21 august, tot anul acesta, am comemorat 300 de ani de la moartea sa – deci, anul 2023 poate fi numit, cu dedicație, Anul DIMITRIE CANTEMIR – Domnitorul – cărturar pe al cărui drum vom încerca să mergem și să-i deslușim trăirile și legenda care-l înconjoară.
Omul  și Domnitorul
Dimitrie Cantemir s-a născut în 26 octombrie, (de sărbătoarea Sf. Dumitru) 1673, în satul Silișteni, comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui, ca cel de-al doilea fiu al serdarului Constantin și jupînesei Ana Bantăș. În 1685, Constantin Cantemir a fost numit domn al Moldovei, funcție care a creat condiții speciale pentru educarea și pregătirea intelectuală a fiului Dimitrie. Început la Iași, drumul spre lumea plină de mistere a științei, filozofiei, istoriei, geografiei, etnografiei, muzicii, lingvisticii a fost completat la Constantinopol, unde, între anii 1688 și 1691 a fost trimis ca ostatic la înalta Poartă, acolo unde l-a înlocuit pe fratele mai mare, Antioh Cantemir – după cum era moda acestor ostatici de lux, ca dovadă a slujirii părintelui-Domnitor cu credință față de Poartă.
Dimitrie Cantemir, minte deschisă spre științele umane, a deprins cu repeziciune tainele multor discipline cu care vine în contact în marea metropolă otomană, cele 10 limbi pe care le stăpînea venindu-i în ajutor în formarea enciclopedică a tînărului fiu de domn moldovean. Din unele date istorice ale vremii reiese faptul că Dimitrie Cantemir vorbea și comunica în limbile: latină, arabă, franceză, turcă, italiană, greacă  modernă, rusă, persană și, bineînțeles, română – un bun prilej de a veni în contact cu marile opere științifice, istorice și culturale ale vreemii, din care și-a tras seva creației personale – opere unice în istoriografia românească medievală. Cu atît mai mult iese în evidență preocuparea părintească a lui Constantin Cantemir, cu cît acesta nu știa carte, inteligența lui nativă, ieșită din comun, propulsîndu-l pînă la funcția de domnitor, unde a stat 8 ani, perioadă considerată neverosimil de lungă, în condițiile contradictorii din acea vreme, cînd mazilirea se făcea chiar după cîteva luni de domnie. Tot ca o dovadă a autoinstruirii lui, Constantin Cantemir învățase limbile poloneză, turcă și tătară, drumul acestuia spre tronul Moldovei trecînd prin Polonia (17 ani în armata polonă), apoi a îndeplinit funcția de capuchehaia a domnitorului Gheorghe Duca. După ce s-a refugiat în Țara Românească, în urma unor neînțelegeri cu domnitorul Dumitrașcu Cantacuzino, după mazilirea acestuia (iunie 1685), cu sprijinul Porții ajunge la domnie chiar în iunie 1685.
Întorcîndu-ne la Dimitrie Cantemir, acesta, după moartea tatălui său, se urcă pe tronul Moldovei (1693), această domnie durînd doar 20 de zile (în martie-aprilie), nefiind confirmat de Imperiul Otoman, fapt ce creează un suspans asupra încrederii Porții în fidelitatea tînărului Dimitrie, mai ales, ținînd cont că acesta trăise cîțiva ani și se pregătise în atmosfera Constantinopolului, unde își făcuse un anturaj select și prieteni care să-l sprijineau. Enigma s-a risipit cînd, după ceva ani, în 1710, Dimitrie Cantemir a fost numit de Înalta Poartă domn al Moldovei. Istoricii pun gestul Porții pe nevoia Imperiului de a avea stabilitate în Țările Române, în contextul în care domnitorul Constantin Brâncoveanu era suspectat de trădare și de aliere cu rușii (ceea ce, culmea, avea să facă, nu peste mult timp, și Dimitrie Cantemir, favoritul turcilor din acel moment).
După acea scurtă domnie (pe tronul Moldovei a venit Constantin Duca, viitorul ginere al lui Constantin Brâncoveanu), Dimitrie Cantemir a fost luat de un agă turc și dus la Constantinopol. Cînd Constantin Duca fu mazilit, turcii i-au propus domnia lui Dimitrie, dar acesta a cedat-o fratelui său, Antioh, el preferînd să-și continue studiile la Constantinopol, fiind într-o perioadă benefică pentru cultura sa, astfel cum vom constata și în acest articol. Nici a  doua domnie a lui Dimitrie  nu a fost de durată (noiembrie 1710 – iulie 1711), aceasta prinzînd o perioadă cu un mare val de neliniște pe continent, cu intrigi la marile cancelarii, dar și cu încercări de alianțe politice, pe criterii nu tocmai ortodoxe, ceea ce, în final, atrăgea inevitabil conflicte armate, maziliri de domnitori și schimbări de regimuri politice.
În acest amalgam de interese și de aranjamente politice, domnitorul Dimitrie Cantemir încearcă aplicarea unei politici adecvate dezvoltării Moldovei, cu grijă majoră pentru supușii săi, astfel cum reiese dintr-o însemnare din Letopisețul Țării Moldovei, opera cronicarului Ion Neculce: „Că așa arăta de bun și de blînd, încît tuturor le era ușa sa deschisă și era nemăreț de vorovea cu toți copiii”. Avînd acumulate cunoștințe serioase despre mersul societății și transformările ei, domnitorul Moldovei pune în aplicare unele reforme fiscale, încearcă să țină în frîu pe marii boieri, favorizînd păturile sărace și dezvoltînd breslele. Fiind un bun cunoscător al politicii otomane, deși căpătase firmanul de domn de la Poartă, Dimitrie Cantemir tînjea după o Moldovă independentă, fără atîrnare de Imperiul Otoman, în secret pregătind terenul pentru desprinderea de suzeranitatea Porții. În acest sens încearcă organizarea unei armate proprii, formînd mai multe unități militare, în politica externă preferînd o apropiere secretă de Imperiul Rus, materializată, în aprilie 1711, prin încheierea cu Petru cel Mare a unui acord secret de alianță, cunoscut ca Tratatul de la Luțk. Acest tratat, în cele 16 puncte ale sale prevedea, în esență, ruperea Moldovei din cătușele suzeranității turcești. Cu articole care prevedeau independența Moldovei și trecerea ei sub protecția Imperiului Rus, cu asigurarea domniei ereditare, dar și cu sprijin militar într-un război ruso-turc, acest tratat nu a fost tradus în practică deoarece odată cu bătălia de la  Stănilești (iulie 1711), unde 40.000 de ostași ruși și români n-au putut face față unei forțe armate turcești de 5 ori mai mari, s-a terminat și cea de-a doua domnie a lui Dimitrie Cantemir.
Savantul  și  eruditul
Pentru cine a citit măcar tangențial despre viața lui Dimitrie Cantemir, cele două mici perioade de domnie pălesc în fața operei literare pe care ne-a lăsat-o acest domnitor nefericit, dar un cărturar și savant de renume mondial. Astfel cum scriu biografii lui Dimitrie Cantemir, civilizația greceasă, ca o prelungire a civilizației byzantine – descoperite în școala de la Constantinopol, sub conducerea lui Ieremia Cacavella, prin care i-a cunoscut pe Lactanțiu și Seneca, pe Cicero, pe Plutarhus, și-a pus amprenta asupra formării tînărului moldovean, viitoarea sa operă – unică în epocă – rămînînd un reper al elogiului unei personalități de talia lui Dimitrie Cantemir.
Evoluția literară a lui Dimitrie Cantemir i-a uimit pe contemporani, deși pînă în 1698 publicase numai în română și greacă, în anii de domnie (1710-1711) faima lui cucerise întrega Europă. La un moment dat, Muller, profesor la Petersburg, care tipărește Discriptio Moldaviae, îi face următoarea caracterizare: „Învățătura lui cea mare și știința limbilor celor multe, covîrșește pe toate acelea, ce este a se cere de la o beizadea, carele nu au învățat aiurea nicăieri, decît numai în Țaringrad, de la grecii cei de acolo”. La 30 august 1698, ieșea dintr-o tiparniță ieșeană opera Divanul sau gîlceava înțeleptului cu  lumea sau giudețul sufletului cu trupul, carte închinată fratelui său Antioh, pe atunci domn al Moldovei. Ilustrată cu desene simbolice, această primă scriitură de anvergură a fostului (și viitorului domnitor al Moldovei) demonstra cultura vastă, acumulată de autor prin lecturi speciale, ceea ce recomanda conaționalilor săi, considerînd că fără învățătură omul este dobitoc și mort, astfel cum reiese din acest citat:
„Copilul neînvățat dobitoc mic crește,
Iară mare făcîndu-se, bou mare se numește”.
Istoria ieroglifică este opera care ne arată îndreptarea lui Dimitrie Cantemir spre istoriografie. Scrisă într-o tehnică specială – cea alegorică, combătînd moravurile politice și sociale ale societății în care a trăit – o perioadă de 17 ani (1688-1705) – Istoria ieroglifică reprezintă oglinda vieții boierilor moldoveni și munteni, „fotografiați” sub nume și înfățișări de animale și păsări – blănuri și pene sub care se ascundeau oportunismul și rivalitățile boierilor autohtoni de la începutul Secolului al XVIII-lea.
Istoria Imperiului Otoman (Historia creșterilor și a descreșterilor curții othmanice) constituie, conform istoriografiei românești, cea mai valoroasă lucrare despre lumea musulmană, lăsată posterității de învățații de la sfîrșitul Secolului al XVII-lea. Și din acest exemplu ni se înfățișează un fapt notoriu: cît a stat în Constantinopol, Dimitrie Cantemir a studiat sistematic, acumulările din acel timp fiindu-i un veritabil izvor de cunoștințe spre a da lumii creștine o istorie a unui imperiu ce cu greu putea fi reflectat într-o carte – fapt realizat cu brio de fostul ostatic la Poartă. În 1716 și 1717 Dimitrie Cantemir publică o nouă lucrare, de data aeasta fiind vorba de cel mai bogat magazin de informații despre Moldova pînă la începutul Secolului al XVIII-lea – o adevărată Enciclopedie – Descriptio Moldaviae – lucrare în trei părți: geografică, politică și despre starea bisericească și literară a Moldovei. Preocupat de trecutul glorios al Moldovei, în această scriere autorul vede în negru realitatea, consemnînd-o ca atare: „Cei care vor să descrie moravurile moldovenilor, lucru de altfel cunoscut de puțini străini ori chiar de nimeni, iubirea de patrie insistă și poruncește să încercăm cu laude acel popor, în care ne-am născut și să recomandăm pe locuitorii unei țări, care ne-a dat viața. Se opune însă spiritul de adevăr și ne oprește să afirmăm cele ce dreapta judecată ne sfătuiește că sînt de reprobat. În adevăr va fi mai folositor pentru patrie ca să se pue sincer sub ochii locuitorilor ei acele defecte de care sînt plini, decît să fie înșelați cu o lingușire măgulitoare și cu o scuză ghibace, încît să creadă că sînt împlinite de dînșii corect cele ce poartă lumea de pe glob crescută în moravuri mai fine condamnă”. Cred că acest pasaj ar trebui multiplicat și afișat în birourile și în sălile din marile instituții statale românești, actuale. Ar avea de învățat și președintele, și premierul, și parlamentarii! Dar, cum să-i mai intereseze pe domniile lor ce-a scris Dimitrie Cantemir acum trei secole, cînd campania electorală este în toi, și este plină de minciuni?
Pledoarie pentru latinitate
Cu Hronicul vechimii a Romano-Moldovlachilor, scrisă mai întîi în latină, apoi în română, Dimitrie Cantemir atinge apogeul creației sale istoriografice. Reflectînd evenimentele petrecute într-un timp îndelungat, de peste un mileniu – măsurat pe scala Istoriei între anii 107 d.Chr. și 1721 – Hronicul este o trecere în revistă a prefacerilor esențiale din Europa, în acel mileniu și ceva, cu accent pe crearea Poporului Român, pe axa Roma – Dacia, utilizînd exemple și desfășurări de evenimente (istorice, militare, administrative, politice, geografice, sociale etc.) puse în lumină cu pertinență și cu dovezi palpabile.
Stăpînit de o gîndire nobilă față de neamul din care se trage și „deranjat” de unele erori apărute în scrierile anterioare cu acest subiect sensibil – cronici care se mărgineau numai la originea noastră romană, admițînd poziția (falsă) a unui fel de pustiu în teritoriile românești odată cu venirea lui Attila în Cîmpia Panonică – Dimitrie Cantemir apare ca cel dintîi care pledează în favoarea teoriei despre Dacia Traiană. Cu o nemăsurată arguție, punînd în balanță tot bagajul său de cunoștințe, dublat de o pasiune ieșită din comun în ceea ce privește nețărmurita sa dragoste pentru pămîntul românesc (să nu uităm că această lucrare a conceput-o pe cînd se afla în Rusia, în slujba lui Petru cel Mare), Dimitrie Cantemir a împănat Hronicul cu atît de multe dovezi despre originea noastră romană, încît s-a cimentat opinia generală că „de la Traian și pînă la 1274 românii au stăruit cu locuințele lor în Dacia Traiană”.
După mai bine de un mileniu și jumătate de la întemeierea Daciei Traiane, autorul ne spune clar că românii se trag de la romanii veniți să lupte contra lui Decebal, ulterior din familiile romane aduse de Traian în vatra Daciei: „Moldovenii, muntenii, maramorășenii, românii de peste Dunăre și coțovlahii din țara grecească, toate aceste năroade, dintr-aceiași romani ai lui Traian să fie, nu numai limba și graiul, ci și a tuturor vreamilor istorii mărturisesc”. După această constatare, mergînd în profunzimea subiectului, Cantemir adaugă noi valențe la formarea poporului nostru, în afară de originea lui latină: „Mai trebuiesc bunătățile obiceiainice, conștiința cinstei și nevoința spre dînsa, învățăturile și vredniciile, carele singure numai ceale proaste, și varvare obiceaiă a schimba și  strămuta pot”. Demn de remarcat este faptul că autorul Hronicului s-a simțit obligat – după ce a susținut rădăcinile romano-latine ale Poporului Român – să combată teoriile, fie din trecut, fie de la unii  istorici contemporani, care sprijineau un punct de vedere diferit de cel din Hronic.
O bătălie acerbă a purtat cu istoricii Stanislav Sarnicki și Jan Zamoisky, ale căror teorii susțineau că Aurelian i-a scos pe români din Dacia și i-a trecut peste Dunăre, de asemenea, despre limba dacilor (sarmată, adică slavă), percepția acestor autori străini era una contrară lui Cantemir: limba slavă s-a amestecat cu limba ocupanților romani, predominantă fiind slava. Consecvent liniei romane a creării Poporului Român și a Limbii Române, Dimitrie Cantemir îi dă replica lui Sarnicky, făcînd paralelă și la alte popoare din regiune: „Ce cu acest argument al său Sarniție nu numai pe Români, ci și pe Unguri, și încă și pe Turci îi va scoate la Rusie”. Mai la vale, într-o dulce limbă moldovenească, de o plasticitate evidentă, Cantemir scoate în derizoriu cercetările istorice după ureche, punctînd, apropo de polonezul Sarnicky: „Nu arată anume, cine sînt aciia, carile țin această păreare, carea la istoricul adevărat mare pată de neștiință iascate a zice, odinioară au fost: sau a zis oarecine, căci acest feali de istorie iaste a babelor, care spun nopatea povești, pentru ca să-și adoarmă copiii, alea cînd sînt flămînzi”. Într-un final, ca într-o revelație scenică, Dimitrie Cantemir dă drumul la o exclamație ca o lovitură de buzdugan în capul celor cu idei fixe, dar false despre formarea Poporului și a Limbii Române. Citiți cu cîtă diplomație și cu cît simț patriotic declamă o replică proprie unei piese de teatru: „O, minunate Sarniție, cum poți îndrăzni că Românii din Dachia, astăzi grăiesc limba slovenească cu cea latinească stricată? Cum nu te uiți la alții și mai vechi și mai de ispravă istorici, carii într-un glas mărturisesc că limba Românilor din temeiul ei, iaste latinească”.
Pentru a face loc și altor scene din viața și opera domnitorului Dimitrie Cantemir închei aici acest capitol, cu semnificații și ecouri ce acoperă trei secole de Istorie, cu precizări capitale pentru formarea Poporului Român și a Limbii Române. Să mai amintim încă două lucrări semnate de fostul domnitor: Viața lui Constantin Vodă Cantemir și Evenimentele Cantacuzinilor și Brâncovenilor – scrieri din al căror titlu se poate deduce conținutul acestora.
Muzicianul
Alături de calitățile pe care le-am relevat pînă acum în acest articol, Dimitrie Cantemir a fost și un om al muzicii – un muzician complex, recunoscut ca promotor al dezvoltării muzicii clasice otomane, fiind în același timp un desăvîrșit interpret la cîteva instrumente specifice vremurilor și vieții muzicale a Constantinopolului. În arta muzicii s-a implicat și în calitate de compozitor și culegător de muzică orientală cultă (otomană și persană) și, ca să fie tacîmul complet, a fost și un bun teoritician, ajungînd să propună un sistem propriu de notație muzicală, în contextul dezvoltării muzicii clasice din arealul otoman.
Desigur, mulți dintre noi se pot întreba: în ce împrejurări a dobîndit Cantemir cunoștințe muzicale încît, aflat la Constantinopol, în diferite ipostaze: ostatic de lux, domn mazilit, diplomat, a demonstrat atît de profund o paletă largă din domeniul muzical. Scrierile timpului explică și această enigmă: deprinderile muzicale a început a le însuși la Iași, la Palatul domnesc al tatălui său, apoi, prin peregrinările prin Muntenia, la Curtea lui Șerban Cantacuzino, domnitorul care, în anul 1699 îi va deveni socru, prin căsătoria lui Cantemir cu fiica acestuia, Casandra. Bineînțeles, cultura muzicală și-a desăvîrșit-o la Constantinopol, unde a avut fericitul prilej să aibă profesori de renume.
Ca un semn de recunoaștere a contribuției lui Dimitrie Cantemir la dezvoltarea muzicii, anul acesta a avut loc la Iași (26-28 mai), cu prilejul comemorării a trei secole de la moartea domnitorului, Festivalul de muzică orientală „Dimitrie Cantemir” – inițiativă pornită de la Arhiescopia Iașilor, căreia i s-au alăturat cîteva instituții culturale și publice. Pentru că merită reținut, iată și formațiile muzicale (de profil), care au prezentat programe în cadrul acestui inedit Festival: Ansamblul cameral de muzică veche „Anton Pann” (București), Ansamblul „Bezmîrî” (Istanbul), Ansamblul „Neoclassical” (Teheran).
În slujba lui Petru cel Mare
Așa după cum știm, luptînd alături de Țar și pierzînd lupta de la Stănilești, domnitorului Moldovei i s-au spulberat toate visele sale de domnie îndelungată și de propășire a Moldovei, nerămînîndu-i altceva de făcut decît să-l urmeze pe Țar în Rusia. Cum turcii, în cursul tratativelor de pace au cerut, imperativ, extrădarea lui Dumitrașcu Vodă, Petru cel Mare  l-a ascuns și l-a scos în secret din locul dezastrului, chiar împotriva unor curteni ruși care îl sfătuiau pe Țar să nu pericliteze întrega Armată imperială din pricina unui singur om. Se spune că, la observația de mai sus, Petru cel Mare ar fi replicat: „Aș putea să dau turcilor toată țara pînă la Kursk, fiindcă-mi rămîne speranța de a o recupera, dar în nici un chip nu pot să frîng credința și să extrădez pe un principe, care pentru mine și-a lăsat principatul: căci este cu neputință a repara onoarea, ce odată s-a pierdut”.
În ziua de 16 iulie 1711 – ultima zi a domnitorului pe pămînt românesc – acesta părăsea Iașul împreună cu soția și copiii, îndreptîndu-se spre satul Semeni (astăzi raionul Ungheni, Basarabia), unde se întîlnește cu Țarul. În afară de propria-i familie, fostul domnitor mai era urmat de un grup de demnitari moldoveni, printre care Ion Neculce, Gheorghiță Mitre, Iordachi Aristarh, precum și de o suită de oșteni și țărani rămași fideli fostului domnitor.
Șederea lui Cantemir în Rusia, acolo unde și-a scris operele sale principale, continuînd și adîncind studiile isoriogrfice, a fost onorată de Petru cel Mare cu multe dovezi: fotul domnitor și urmașii săi au fost declarați prinți ai Imperiului Rus; Dimitrie Cantemir a primirt 50 de sate, cu 15.000 de oameni, 6.000 de ruble pe an, precum și două locuințe la Moscova. Cu toate aceste favoruri, Cantemir tînjea după Moldova sa, pe care n-avea s-o mai vadă vreodată. În 11 mai 1713, moartea soției Casandra i-a umbrit și mai mult viața din această pribegie de lux, Cantemir adîncindu-se tot mai mult în lumea specială a scrisului. La orizont a mai apărut o rază de lumină, cînd Țarul l-a luat la Curte, în capitala Petersburg, unde, în anul 1719, se căsătorește cu principesa Nastasia, fiica cneazului Trubețkoi.
Cu timpul, Cantemir devine membru al consiliului intim de trei al Țarului, ca în 1721 să ajungă consilier intim al lui Petru cel Mare. În 1714 devine membru al Academiei din Berlin, Împăratul Germaniei numindu-l  principe al Imperiului Roman. În campania din Persia a lui Petru cel Mare, Cantemir a făcut parte din suita Țarului, ajungînd pînă la Astrahan. Suferind de diabet, consilierul intim al Țarului, a cărui criză de boală se amplificase, a primit învoire să se întoarcă acasă. Era 14 ianuarie 1723.
După 7 luni, la 21 august 1723, se stingea din viață, la reședința sa din Dimitrovka, nefericitul domn Dimitrie Cantemir – cea mai luminoasă figură a literaturii și istoriografiei române de la hotarul dintre Secolele XVII și XVIII. Departe de Țară și de Neam, încercînd să scape Moldova de jugul otoman, a intrat sub alt scut al cărui impact îl va simți România de-a lungul secolelor.
A fost înmormîntat în pămînt rusesc, abia în 1935, după mai bine de două secole, Nicolae Iorga i-a adus rămășițele pămîntești în România, unde sînt depuse la Catedrala Trei Ierarhi din Iași.
Notă: Deși anul 2023 a fost denumit „Anul Cultural Dimitrie Cantemir și Ciprian Porumbescu”, decretat de Parlamentul României, manifestările în acest sens ale instituțiilor abilitate nu prea s-au văzut, acestea pierzîndu-se în șușanele ieftine și îndepărtate de rădăcinile culturii și civilizației române.
GEO CIOLCAN