Dictatură și tiranie, Putinism și alte ,,isme”
  • 24-09-2021
  • 0 Comentarii
  • 780
  • 2

Motto: „Cu cît este mai puternic Statul, cu atît mai liber este individul“.

Vladimir Putin

 

Cînd vorbim despre dictatură trebuie să știm că aceasta face parte din democrație. Dictatorul este impus de popor – ca și dictatura. Dictatura este impusă în momente grele, cînd numai măsurile apreciate de popor, impuse printr-o mînă forte pot duce la rezolvarea unei crize, a unei situații grele. Atenție – dictatorul NU uzurpă puterea, ci îi este dată de popor. Uzurparea puterii este tiranie. Dictatorul și tiranul sînt două noțiuni diferite, ca și dictatura și tirania.

Teoretic, naționalismul este incluziv, adică el conține și aspecte liberale, și socialiste. Naționalismul însă poate fi de două feluri – de apărare sau expansionist, care se traduce prin impunerea unor valori naționale altor națiuni care nu au nimic comun cu cei care le impun. Este ceea ce au făcut în timp, în istorie, britanicii sau spaniolii, în Asia sau America de nord și latină. Este ceea ce au făcut mai înaintea lor romanii.

Naționalismul, pentru o societate democratică, trebuie să existe ca un reper – adică să prezerve într-adevăr niște valori naționale, indiferent de situația țării, mai ales cînd e vorba de o țară mai slabă, aflată sub influențe străine majore. 

În mod normal, naționalismul care preia controlul unei puteri poate deveni un pericol - vezi cazul Germaniei.

Rusia actuală nu este un caz ce poate fi definit ca naționalism clasic: rușii au un președinte rus, un ministru de Externe armean, un ministru al Apărării asiatic și foarte mulți potentați de origine iudaică. Rusia este un apărător al valorilor fundamentale creștine ortodoxe, dar este și un apărător al populațiilor musulmane ori evreiești. Naționalismul rus apără toate aceste valori care nu sînt din aceeași familie. Rusia conservă etica și echitatea socială a fostei superputeri comuniste URSS și are o economie în care înfloresc ,,baronii” liberali, și nu întotdeauna aceștia sînt la origine ruși. În schimb Rusia este un fel de dictatură, dar în contextul precizat anterior, în care conducătorul are puteri extraordinare date chiar de popor, prin vot. În acest sens, Rusia lui Putin este o dictatură clasică, în stil roman, dictatorul Putin fiind cel chemat și împuternicit să salveze Patria într-un moment greu. Ceea ce  Vladimir Putin a și făcut și face.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană este o tiranie. Prezentată ca o culme a democrației, Uniunea Europeană își arogă drepturi și puteri pe care fie nu le avea, fie nu lăsa să se înțeleagă că le are. Ca și în cazul unei legi, definirea puterii trebuie să fie clar inteligibilă, nu să păcălească poporul, cetățeanul, lăsîndu-i impresia că este un decident - sau că țara lui are dreptul de a decide ceva în Uniunea Europeană. De fapt se vede că deciziile sînt luate de o elită de la Bruxelles - sau pe baze neclare dar extrem de puternic impuse și în fața cărora țările și națiunile Uniunii Europene trebuie să se supună, altfel vin sancțiuni și blocaje - vezi cazurile Ungariei și Poloniei.

Este aceasta dictatură? Nu, pentru că nimeni nu a cerut Bruxellesului să fie dictator! Nimeni nu a pus și nu a definit Uniunea Europeană ca o ,,patrie în pericol” ce trebuie preluată de o mînă forte! Dimpotrivă, s-a insistat mereu că principala valoare a Uniunii Europene este libertatea individuală și subsidiaritatea - dar și că decizia trebuie să țină seama de drepturile minorităților - deci implicit a unei opinii minoritare. Ori, ce să vezi, nimic nu este clar - nici că majoritatea decide, nici că minoritatea decide - ci doar că Bruxelles impune cu forța. Asta se cheamă tiranie. În acest context, să nu uităm că Bruxelles-ul liberal luptă din toate puterile potrivă naționalismului. Putem spune că este un fundament al politicii Uniunii Europene această bătălie dusă împotriva naționalismului. Este oare acesta un fenomen democratic? Cu siguranță nu. În fond, fiecare națiune, prin alegeri democratice, poate opta pentru un curent majoritar în țara sa. Dar, în realitate, vedem ce se întîmplă: Bruxelles încearcă să impună cu forța propriile opțiuni, neținînd seama de voința și votul națiunilor.

În timp ce Europa se scufundă în noroiul scandalurilor politice și sociale, generate de incompetența liderilor și de îndepărtarea de propriile națiuni, în Rusia, partidul președintelui Vladimir Putin, ,,Rusia Unită”, a cîștigat detașat alegerile parlamentare. Și nu oricum, ci peste așteptări – și, atenție, cu un secondant ce spune multe despre tendința actuală: Partidul Comunist al Federației Ruse. Atenție – tendința actuală nu doar în Rusia, ci și în lume. Cum și președintele Vladimir Putin este deja un model internațional, ca alternativă la brambureala Occidentului – o brambureală de multe ori criminală. Adică nu autoritarul – sau ,,dictatorul” Putin a generat crize economice și sociale, războaie, invazii, represalii, terorism, migrații – ci ,,democraticul” Occident, în frunte cu ,,cea mai mare democrație din lume”, Statele Unite ale Americii! Nu e nevoie să reiau aici dezastrele provocate de SUA în ultimii 20 de ani, am scris de ele – sînt multe și în toate domeniile. Cel mai nou este pe cale să ducă la o nouă criză, mă refer la Pandemie – bazată și pe un virus la care, s-a dovedit, SUA au lucrat și au finanțat din plin. Dar cel mai mare ,,merit” nu este al virusului, ci al demenței mediatice create din Occident, ca și al regulilor stabilite de americanii de la CDC, devenite model pe plan mondial.

În paralel, ,,democrația” occidentală, în primul rînd cea americană, au mai creat o criză – care încă nu a atins apogeul: politica sexuală, de desființare a ființei umane, așa cum a fost lăsată ea de natură (pentru liber cugetători) sau de Dumnezeu, pentru credincioșii marilor religii. Cu alte cuvinte, noua criză generată de Occident se îndreaptă și contra credinței - axa fundamentală a spiritualității, în toate secvențele istoriei pe care le cunoaștem – dar și contra științei, care, la fel ca religiile de astă dată, nu admite invenții… ce nu au legătură cu ființa umană, cu datele sale cromozomiale!

Întrebare – era nevoie de asemenea criză? Probabil că da… pentru grupuri restrînse. Dar aveau nevoie națiunile de o asemenea criză? În nici un caz! Erau suficiente cele economice, specialitatea ,,democrațiilor profitului”, ilogice și ele, darămite să mai apară încă un vector al destabilizării!

Ei bine, în fața acestui spectacol pe care nici orbii nu-l pot… trece cu vederea, apare imaginea din ce în ce mai clară a modelului Vladimir Putin. Adică a omului unui sistem care a salvat țara din anarhie – o stare de decădere pe care Occidentul o trăiește acum – și a dus-o către o țintă cu totul străină Occidentului: interesul național.

Da, pentru că, spre deosebire de Occident, pentru care nu există decît interese de grup, așa cum propune chiar principiul liberalismului, formula lui Putin e una națională. Ca și la chinezi – și de aici și creșterea interesului pentru Partidul Comunist Rus, condus de excelentul om politic Ghennadi Ziuganov. Putin nu este însă comunist – ci este un fel de național corporatist, dar care sprijină și esența economiei private sănătoase: întreprinzătorii mici și mijlocii, cu precădere creatori de producție națională. În toate domeniile.

Putin este naționalist, pentru că fără naționalism nu ar fi putut salva Rusia. Din fericire, aici a dat peste un teren fertil – naționalismul nativ al rușilor, transmis, în timpul URSS, ca un ,,naționalism” unional, al unor popoare ce au fost alături la greul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, dar și la efortul dezvoltării unei superputeri a lumii! De aceea, Federația Rusă este un caz special al naționalismului. De fapt, inițial teoreticienii URSS respingeau ferm naționalismul… precum o face Occidentul progresist azi, inclusiv prin tentaculele de la noi, din România. Stalin este cel care lansează teoria că naționalismul nu este de condamnat, atît timp cît nu este folosit pentru învrăjbire. Stalin scrisese această idee încă dinainte de Revoluția din Octombrie, într-un articol din ,,Pravda”, în care adăuga o formulă specifică – naționalismul să nu fie folosit de burghezie pentru învrăjbirea popoarelor. Ceea ce… s-a văzut că avea dreptate, vezi cazul naționalismelor german, maghiar, croat, ba chiar și al celui francez.

După Stalin, Ceaușescu preia modelul naționalist – transpunîndu-l într-un mod pașnic, creator de valoare națională – nu prin desființarea valorilor minoritare etnice din cadrul națiunii! Dovadă stau producția, cultura în limbile și tradițiile minorităților sau educația. Dar asta nu însemna că se dădea prilejul creării unor conflicte – cum nici în Rusia lui Putin nu se pune această problemă.

Vladimir Putin mai are un atu: este un conducător modern. Este un model de naționalist care ține pasul cu evoluția lumii, cu schimbările – dar le folosește pe toate în interes național.

Pentru că tot am scris de naționalism și tentantul curent „liberal”, întrebarea este dacă putem vorbi oare despre ,,naționalism liberal”. Greu de spus. Liberalismul, așa cum este el aplicat în Occident (nu doctrinar, pentru că, de fapt, nici nu există o doctrină clară liberală) este baza interesului de grup, nu al celui popular. Ceea ce, spun unii, permite crearea de elite, care sînt creatoare de progres, de dezvoltare. Și, da, națiunile s-au dezvoltat uneori independent de popoare. Poporul, privit ca massă, a fost de multe ori mult sub nivel dezvoltării naționale. Că tot scriam de Putin - cazul Imperiului țarist este un exemplu: Imperiul țarilor a fost creator al unor valori naționale impuse la nivel mondial – în cultură, în știință – dar în condițiile în care poporul rus și toate popoarele Imperiului erau între o stare de subdezvoltare. De fapt este cazul tuturor imperiilor – inclusiv al celui britanic, ori al celui spaniol!

Pe de altă parte, comunismul a adus o dezvoltare majoră populară și o dezvoltare națională. Sigur, se poate spune că fără inechitatea ,,capitalismului feudal” rus nu s-au mai născut un Lev Tolstoi sau un Dostoievski… Da, este adevărat – dar geniul nu cred că este determinat de condiții – ci are o sursă divină, fiind dat ca o compensare umanității. În fond, geniile menționate, ca și marii scriitori americani, ca și marii francezi Hugo, Baudelaire, Balzac, mai tîrziu Camus sau Cocteau, la ce au visat… dacă nu la dreptate pentru cei mulți, pentru poporul pe cale de a deveni națiune?

Să luăm însă cazul unei națiuni mai mici, mai fără pretenții, ca România, nu ca Franța, Rusia sau SUA. Pentru o țară mică fără pretenții de a se impune la nivel internațional nu cred că poate exista un naționalism bazat pe politica liberală. Folosesc sintagma ,,politică liberală” pentru că aceea de ,,valori liberale” mi se pare lipsită de sens. De ce asta? Pentru că însăși principala noțiune sau valoare care ar putea fi cotată ca valoare liberală, proprietatea privată, este extrem de volatilă în condițiile democrației de tip liberal! Nu e nicidecum ,,sacră”, așa cum proclamă ipocrit și chiar blasfemator unii! Respectiva democrație „liberală” este supusă unor așa-zise reguli ale ,,pieței libere” - un mare fals care duce la concurență neloială, faliment și, pînă la urmă, la pierderea proprietății prin jocuri cu totul și cu totul nedrepte, netransparente și nedemocratice!

În același timp, acceptînd liberalismul așa cum este el, acceptăm implicit ideea unor grupuri de interese care se creează în interiorul națiunii. Teoretic, aceste grupuri pot fi motoare ale dezvoltării naționale – cum se vorbește, de exemplu, despre Partidul Liberal al Brătienilor. În realitate, în perioada respectivă, cam tot ce era românesc… a ajuns în mîini străine! De ce? Pentru că grupurile de putere românești din democrația așa-zis națională și liberală aveau interesul să obțină profit - și ca atare să vîndă străinilor diverse avuții și bunuri naționale. Rezultatul? În cîțiva ani, ,,național liberalismul”, care a condus majoritatea timpului interbelic, a dus la slăbirea României, cu consecințe dezastruoase: criză economică majoră, trecerea României sub comandă străină, acceptarea deciziilor externe care vizau pierderi teritoriale, implicarea țării într-un conflict armat mondial, cu pierderi colosale în vieți omenești, teritorii, economia făcută praf – pe scurt și cuprinzător, toată țara făcută praf!

Făcînd o sumă a evenimentelor din istoria noastră, ajungem la concluzia că, într-o țară mică sau mai puțin puternică, liberalismul, prin crearea acestor grupuri de putere, duce la slăbire și diviziune națională – și deci, în fapt, este opus naționalismului.

În aceste condiții, într-o țară mică sau mai puțin puternică naționalismul nu poate fi liberal, ci el trebuie să fie mai curînd socialist sau comunist.

Istoria a dovedit că în perioada comunistă, după deceniul de prezență sovietică militară, comunismul a devenit imediat de tip național sau naționalist - și nu doar prin Nicolae Ceaușescu, ci și prin Gheorghiu Dej. De fapt, comuniștii îndeplineau dorința populară exprimată de presa română, de artiști populari la vremea respectivă, precum Constantin Tănase, care deplîngeau, criticau și atacau pierderea proprietăți românești asupra economiei, resurselor, precum și îmbogățirea politicienilor și a cercurilor din jurul lor.

Comuniștii pot fi numiți naționaliști și prin faptul că redau poporului proprietatea bunurilor - iar întru un final redau națiunii valorile ce fuseseră interzise, confiscate – și mă refer la opere ale culturii și la creatori. Practic, național comunismul redă poporului o unitate – și pornește ,,motoarele” creativității românești, la o turație la care nu mai ajunseseră niciodată. Și nici nu cred că vor mai ajunge, așa cum se vede acum că merg lucrurile. 

Pentru că nici la ora actuală nu cred că se poate vorbi de naționalismul liberalilor – nu doar al păduchilor adunați în PNL, ci în general. Nu se poate vorbi de naționalism pentru că România se comportă ca o țară puternică, suverană în cadrul Uniunii Europene, o structură, așa cum spuneam, tiranică. Singura apărare în acest moment este naționalismul bazat pe sprijinul popular, nu al unor grupuri de interese. De fapt se poate vedea cît de sensibile sînt partidele (așa-zis) de dreapta la influențele externe și că, în realitate, ele sînt ale străinătății, mai curînd decît ale națiunii române. De aceea, plecînd de la exemplul UE și ajungînd la cel al României, rezultă că nu putem vorbi de naționalism în cadrul unei guvernări liberale.

Sigur că pentru o democrație populară trebuie să includă aspecte pe care le găsim în societatea actuală și nu le-am regăsit în comunism - de exemplu, profesiile liberale sau antreprenoriale specifice interesului privat individual sau de grup. Dar nu poate fi naționalism aprobarea, prin politica liberală, a distrugerii mari industrii prin interese de grup! Marea industrie, resursele, Transporturile, Apărarea, agricultura Sănătatea, un minim sistem bancar - acestea sînt de interes național și nu pot fi negociate într-un sistem Liberal.

Cred că într-o țară ca România se impune o dictatura a dezvoltării care să includă, așa cum spuneam, și aspect legate de profesii liberale - dar să fie în primul rînd călăuzită de una a statului, a poporului – fără să ne lăsăm cuprinși de sofisme de tip liberal.

În concluzie, aș spune că România are nevoie de ,,Putinism” mai curînd de alte ,,isme”. Celelalte ,,isme” fie sînt false, fie sînt visătoare. Dar niciodată nu vor putea scoate România din criză profundă în care se prăbușește. Cum nici Rusia nu s-ar fi putut salva prin liberalism occidental sau pășunism naționalist autohton.

Este concluzia la care ajunge și populația din țările puternice ale Uniunii Europene – tot mai multe voci spun asta. Sper ca noi să nu fim, ca de obicei, ultimii care le auzim.


DRAGOȘ DUMITRIU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite