Dictatura Legii (2)
  • 12-06-2020
  • 0 Comentarii
  • 230
  • 3

Nu vreau să condamn, în general, nimic din ceea ce ține de sufletul slav, care este un suflet extraordinar, dar stau și mă întreb, alături de voi: pot compensa marile lor calități de oameni de cultură, de mari poeți, de mari muzicieni tragedia, fluviul de patimi care s-a abătut asupra milioanelor de români năpăstuiți? Poate oare un poem frumos de Esenin, poate oare o introspecție demiurgică dintr-un roman de Dostoievski să zvînte lacrimile de pe obrajii unei femei bătrîne, care și-a văzut copiii deportați și ajunși la Vladivostok, și degerați precum soldații lui Napoleon în cumplita iarnă rusă? Poate oare un concert de Ceaikovski sau poate opera genială a colosului de la Iasnaia Poliana, Tolstoi, să justifice expansionismul atît de cumplit care s-a răsfrînt asupra noastră din partea acestor vecini? De aceea eu vă spun că cea mai bună politică este înțelepciunea. Noi nu avem nimic cu sufletul slav, iubim foarte mult marea cultură rusă, dar în numele ei nu se pot nenoroci alte seminții.

A dat bunul Dumnezeu să se producă miracolul ca generația noastră să asiste, în sfîrșit, cum se prăbușește un imperiu. Încet, încet, se dezintegrează cumplita temniță a popoarelor. Mai devreme sau mai tîrziu, tot ce se întîmplă în răspărul Istoriei, tot ce se întîmplă împotriva voinței Umanității se va prăbuși.

Învingătorii scriu Istoria pe spații mici, dar pe spațiile secolelor, pe durata Eternității, Istoria o scriu popoarele adevărate, cu tragediile și bucuriile lor, cu forța uriașă pe care le-a dat-o conștiința că nu sînt create întîmplător de Dumnezeu și că nimic clădit pe samavolnicie nu poate dura. Din punctul acesta de vedere, tot timpul am trăit cu o adîncă rană în suflet și cu o dureroasă neputință. Acum 20 de ani, cînd a fost la Chișinău, într-o delegație cinematografică, Eugen Barbu a coborît pe peron și a strigat către Sergiu Nicolaescu și către ceilalți oameni din delegație: „Fraților, sărutați pămîntul Patriei!”. Și au îngenuncheat, cu toții, și au sărutat pămîntul acela sfînt. Era un gest, veți spune, un gest în fața căruia gigantul de oțel și de uraniu al marii puteri militare de la Răsărit nu se cutremura. Dar uneori gesturile mici configurează o atitudine, iar toate atitudinile la un loc configurează o stare de spirit. Țin minte că în 1978 eram la Viena, încercam să studiez Istoria Transilvaniei, în special pentru că în arhivele de război și de pace ale Austriei erau multe documente referitoare la Ardeal. Acolo m-am întîlnit cu un scriitor și istoric austriac, care are un frumos filon aromânesc în familia sa, se numește Max Demeter-Peyfuss. El mi-a arătat Enciclopedia Civilizației Moldovenești, tipărită la Chișinău, în 8 volume. Am văzut cu bucurie în suflet că legătura interioară a acelor cărți era făcută cu mătase Tricoloră. Bieții tipografi români care fuseseră însărcinați cu legarea propriu-zisă a acelor cărți au găsit formula aceasta – vestitoare, dacă vreți, de unitate națională peste ani și ani, ca un ghiocel plăpînd în bătaia iernii – au găsit ideea acelui milimetru de mătase Tricoloră. Dar la cel de-al patrulea volum, a remarcat istoricul Peyfuss, dispăruse mătasea Tricoloră, ceea ce însemna că ei au fost prinși sau înspăimîntați, în orice caz îndepărtați.

În toamna trecută, cînd a avut loc ceremonia depunerii jurămîntului la Academia dvs., care atît de inspirat se numește „Alexandru Ioan Cuza”, eram în tribuna oficială, alături de maestrul Eugen Barbu – și am fost foarte plăcut impresionați, am fost emoționați. Eu, unul, nu plîng ușor, dar pot să spun că un abur așa, ca deasupra Dunării la ora 4 dimineața, s-a pus pe ochii mei. De ce? Pentru că am văzut studenții din Basarabia bătînd pas de defilare sub Tricolorul românesc. Și atunci mi-am spus: „Iată minunea! Aceasta este piatra de hotar a unirii noastre!”. Acela a fost un moment istoric. În mod simbolic, l-aș compara cu momentul petrecut în 1917, la Darnița, lîngă Kiev. Acolo, un grup de prizonieri români din armata austro-ungară, ardeleni care căzuseră prizonieri la ruși, s-au adunat în jurul drapelului Țării și au făcut „Mica Alba Iulia!”. Prima Alba Iulia, înainte de 1 decembrie 1918, a fost la Darnița. Păstrînd proporțiile, ceea ce ați făcut voi, în toamna anului 1990, primind în mijlocul vostru pe acești feciori de țărani români de dincolo de Prut, a fost ceva înălțător. Iar faptul că ei au bătut pasul de defilare sub oblăduirea iubitului Prinț al Unirii, care a fost Alexandru Ioan Cuza, mi-a adeverit că nimeni și nimic nu ne mai pot împiedica să ne desăvîrșim idealul pentru care au murit generații de înaintași.

Aș vrea să omagiez și conducerea Academiei, și pe cea a Ministerului de Interne pentru modul impecabil în care înțeleg să vă pregătească pe voi pentru slujirea Țării într-un moment de furtună. Este ușor să slujești Țara într-un moment de pace. Este ușor să conduci corabia pe o Mare liniștită. Marea artă, marele meșteșug al corăbierilor și al oamenilor care trebuie să ducă nava la țărm este s-o conducă pe furtună. Or, acum este foarte greu pentru toată lumea. Iar Poliției Române și, în general, purtătorilor de haină militară le revine un rol pe care nu mă sfiesc să-l apreciez ca fiind istoric. Dacă voi nu erați, trebuia să fiți inventați. Dacă Poliția Română și Armata nu erau, ar fi fost vai și-amar de Țara asta! În condițiile în care nu mai există autoritate civilă, în condițiile în care nici muncitorii nu mai ascultă de meșteri, nici meșterii de ingineri și nici inginerii de interesele generale ale platformei economice în care lucrează, în condițiile în care nu mai ascultă nici copiii de părinți și asistăm la o degradare a moravurilor, rolul vostru în stabilitatea Statului Român e covîrșitor. De aceea vreau să vă mulțumesc și să vă urez mult succes în nobila menire pe care o aveți. Vă pregătiți pentru o carieră foarte grea. Aidoma piloților de încercare, voi, purtătorii hainei militare, sînteți mai aproape de moarte decît toți ceilalți concetățeni ai Patriei, pentru că lucrați cu fenomenul infracțional direct, lucrați cu cele mai grave aspecte de deteriorare a unei cetăți și sînteți meniți și statorniciți, prin Lege, să le curmați din rădăcină. Este o operă pe cît de nobilă, pe atît de dificilă.

Din păcate, nu ne prea dau pace unele forțe de peste hotare. Noi chiar vrem să publicăm odată un editorial intitulat „Vrem să fim americani”. Pe puncte: 1) La americani, dacă ești suspect și ai dus mîna la piept, Poliția te împușcă, nici nu discută, după care te întreabă ce-ai vrut să faci. 2) Două partide mari și late au americanii? Două să fie și la noi, între care și România Mare! Ni se inoculează tot timpul că nu sîntem democrați, așa că noi am vrea să le semănăm. De pildă, mie-mi place modelul american de democrație. Este foarte ferm. Ce înseamnă democrația? Înseamnă Dictatura Legii. Asta înseamnă, nu altceva. Prin urmare, în perimetrul Legii ai voie să faci orice. Altminteri e anarhie, și de la anarhie pînă la crimă și pînă la ruinarea Statului e un singur pas. De-asta vrem noi să fim ca americanii. Dar ei nu ne lasă. Am intrat în cerc vicios. Fiindcă ei zic așa: „Noi nu aducem marele capital, că aveți instabilitate în Țară”. – „Bine, atunci dați-mi voie să fac stabilitate, dați-mi voie să fac ordine“. – „Nu, răspund dumnealor, nu vă încadrați în drepturile omului!”. Și tot așa, la infinit, de nu mai știi ce atitudine să iei. Iat-o, de pildă, pe femeia asta cu căciulița lui Ilie Pintilie, pe nume Doina Cornea. În mod normal, într-un regim democratic, eu o luam binișor, o plimbam întîi, așa cum l-a plimbat Tamerlan pe Baiazid, într-o cușcă, prin toată Asia, o colindam apoi pe la Băneasa, să vedeți și voi cum arată de aproape, și pe urmă o duceam la Grădina Zoologică, pentru că e la doi pași, o băgam acolo și o lăsam ca material didactic pentru copii. Și ca ea sînt mulți „oponenți” luați în brațe de Occident, care, cu atîta rapacitate, cu atîta cruzime, biciuiesc nervii și răbdarea populației! Nu e păcat de Poporul acesta? Eșantionul nostru sociologic este grăitor. Ne scriu mii de oameni și vin mii de oameni în vizită. Dacă din toți aceștia 5% sau 10% ne înjură, proporția e onorabilă. Au și ei dreptul la o opinie. Dar, în proporție covîrșitoare, de 90%, ceilalți ne spun: „Domnilor, faceți ceva, că nu mai rezistăm. Sîntem cu nervii la pămînt, nu se muncește, ți-e frică să mai ieși după ora 9 seara pe stradă. Toată lumea fură pe toată lumea. Întronați odată disciplina!”. Așa ni se plîng oamenii. De aici pleacă regretul real al unei părți a populației față de Ceaușescu. Dacă lucrurile evoluau mai bine în România, nu-l regreta nimeni. Dar, pentru că totul a mers mai rău și nu sînt speranțe de redresare, prea curînd, pentru că nu te lasă străinătatea să-ți faci curat în gospodărie, iată și ciudățenia cea mare, anume că începe lumea să-l regrete pe Ceaușescu. Și dacă aveți curiozitatea să mergeți la Cimitirul Ghencea, veți vedea, mai ales sîmbăta și duminica, procesiuni de oameni cu brațele pline de flori. Iar dacă un coleg de la Senat al lui Romulus Vulpescu ar face imprudența să se ducă odată acolo, l-ar alerga oamenii ca pe Pena Corcodușa din romanul „Craii de Curtea Veche”. Vorbesc de Gelu Voican Voiculescu, groparul lui Ceaușescu.

Noi trăim la ora actuală un cutremur de gradul 8. O glaciațiune. Pe scara Richter, din punct de vedere geologic, ce trăiește societatea românească acum este un seism uriaș. S-au schimbat munții, au apărut noi forme de relief în societatea românească, au ieșit apele din albie. Numai de noi depinde acum ca toate stihiile astea să nu se întoarcă împotriva noastră și să nu facem păcatul de a periclita harta acestei Țări. Să nu pierdem și ce avem. Or, noi, din pricina asta milităm și devenim poate antipatici pentru anumite categorii de cetățeni. Ne asumăm riscul tocmai pentru a suna clopotul de alarmă cel mare, trîmbița Armaghedonului din Biblie. Români, deșteptați-vă, fiindcă cineva vă vrea pieirea! Numai că atîta timp cît sîntem noi în viață, așa ceva nu se va întîmpla!

În revista „România Mare” munca voastră ca studenți este mai puțin reflectată, prin forța lucrurilor, dar munca organelor de ordine, munca marilor detașamente de patrioți este oglindită la adevărata dimensiune. Acum două săptămîni, a venit la noi o bătrînă din Sibiu, avea 81 de ani. Afară răpăia o ploaie mocănească. De la Gara de Nord pînă la „România Mare” bătrîna a întrebat, din om în om, unde găsește sediul revistei noastre. Și cineva, binevoitor, a rulat geamul autoturismului la un stop. Ea era pe jos, vai de capul ei, nici bani de înapoiere nu avea, și l-a întrebat pe șofer: „Maică, unde e «România Mare»?”. La care personajul din mașină, probabil cineva de la „Alianța Civică” sau oameni ai „Europei libere”, i-a spus: „Nu te duce acolo, măicuță, fiindcă ăia sînt de la Securitate!”. Fără ezitare, bătrîna i-a răspuns, cu umorul specific țăranilor noștri: „Păi, io asta și vreau!”. (Rîsete, aplauze) Noi nu sîntem de la Securitate, pentru că nu poți să fii de la ceva care a murit dar dacă tot a venit vorba, aș vrea să remarc ceva: în timp ce ne tot acuză pe noi de colaboraționism, atît „România liberă” cît și alte publicații își vînd tirajele aproape în exclusivitate datorită... documentelor Securității, pe care ei le au, iar noi nu le avem!

În încheiere, voi preciza că unul din motivele pentru care sîntem aici este că facem o mică donație pentru confrații voștri din Basarabia, constînd în cărți de-ale noastre cu autograf, la care vom adăuga discul maestrului Nicolae Florei, disc sponsorizat de noi și apărut chiar azi la „Electrecord”. Este un disc care conține liedurile scrise pe versurile lui Eminescu, în majoritatea lor, și mîine fiind 15 iunie, deci comemorarea trecerii în Eternitate a Poetului Național, ne-am grăbit cu toții să-l scoatem cu un ceas mai devreme. Să aibă lumea această bucurie. Am adus și noi, aici, cîte am putut să luăm, un snop de discuri ca spicele de grîu la „Drăgaica”. La sfîrșitul ceremoniei vom face această donație pentru prietenii noștri din Basarabia, precum și cîte un plic cu bani de buzunar pentru fiecare dintre ei. Eu vă mulțumesc și vă asigur de o infinită dragoste din partea noastră.

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR

(14 iunie 1991; discurs rostit liber la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, din București)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite