Detractorii lui Eminescu atacă în haită
  • 15-01-2021
  • 1 Comentariu
  • 388
  • 3

Pe vremea cînd Revista ,,Dilema” se smulgea din mîini și, ca să apuci un exemplar, trebuia să te scoli cu noaptea-n cap și să fii printre primii la chioșcurile de ziare din Berceni sau din dosul Ateneului. Ei, bine, pe vremea aceea, mai-marii ,,Dilemei” au promis cîte o dezbatere pe teme diferite din litertură, sociologie, politică etc. Și răspunderea – cu alegerea colaboratorilor, direcția de atac și de analiză, corectura, misiunea de ,,cap limpede”, ba chiar și difuzarea – cădea pe capul redactorului de număr, obligat, bietul de el, și cu încropirea unui așa-zis ,,Argument”, de fapt, o predoslovie justificativă de maximum o pagină A4 dactilografiată.

În numărul 265 al respectivei publicații, din perioada 27 februarie – 5 martie 1998, s-a dezbătut o temă mai specială prin importanța și vastitatea ei - ,,Eminescu”, nume scris pe prima pagină cu litere de-o palmă, avînd dedesubt, ca ilustrație complementară, bancnota de 1.000 de lei din acea vreme, cu chipul poetului tras la xerox, după cunoscuta fotografie ,,astrală”, realizată la Praga în 1869.

Asocierea dintre tema propusă dezbaterii și amărîta bancnotă, devalorizată prin inflația zilnică, se dorea o ,,mișcare” subtilă, dar a scandalizat prin grobianismul cu care se urmărea căderea în derizoriu a Poetului Național, ajungîndu-se, pentru moment, la ,,demitizarea” și reevaluarea lui critică, pentru ca, într-un final nu prea îndepărtat, să fie scos din manuale și chiar izgonit de la ,,Bellu”.

Și cel însărcinat cu alegerea invitaților și coordonarea discuțiilor a fost necunoscutul C.P.-B. (de fapt, Cezar Paul-Bădescu), care, prin tonul agresiv folosit, i-a determinat și pe ceilalți să arunce, fără nici o judecată, diatribe la adresa lui Eminescu. În felul acesta, încă de la bun început, s-a compromis ideea care începuse să circule, de a-l citi și înțelege pe Eminescu într-o altă cheie, conformă vremurilor de azi, cînd, odată cu ivirea lui Arghezi, Blaga și Nichita, ar trebui rectificată imaginea sa ca un personaj divin, un sfînt mîntuitor.

Cei 11 profanatori ai imaginii lui Eminescu, un ,,adevărat comando filo-semit cu ingrediente țigănești”, cum l-a numit poeta Leonida Lari, și textele lor incriminatoare, tipărite în ,,Dilema”, sînt următorii în ordinea numerelor de pe tricouri, ca o adevărată echipă de fotbal: 1) Cezar Paul-Bădescu - ,,Argument”; 2) Nicolae Manolescu - ,,E o întrebare”; 3) Ion Bogdan Lefter - ,,«Poetul național» între comunism și democrație”; 4) Răzvan Rădulescu - ,,Eminescu văzut de departe”; 5) Șerban Foarță - ,,Eminescu rustavelizat”; 6) Pavel Gheo Radu - ,,Eminescu sîntem noi”; 7) Mircea Cărtărescu - ,,Fapte”; 8) T.O. Bobe - ,,Poezie, haine grele”; 9) Z. Ornea - ,,Poet național”; 10) Cristian Preda - ,,Cultură și cultură politică: două observații”; 11) Alexandru Paleologu (în dialog cu Tita Chiper) - ,,Imagini succesive”.

Aș putea să mă laud, dar nu mă lasă conștiința: nu, n-am avut în mînă nr. 255 al ,,Dilemei”. Și nici nu știusem că generase atîta tărăboi în epocă. Eram la curent doar cu ieșirile tîmpite de la televizor ale unora, mai mereu aceiași, de 15 ianuarie și de 15 iunie. În schimb, mai norocos, am răsfoit, recent, un fel de antologie xerografiată de 266 de pagini, cuprinzînd, pe lîngă balamucul provocat de cei 11 rebeli, în fapt niște jegoșenii ordinare, plănuite de prietenii noștri din afară și executate, întocmai și la timp, de supușii lor de pe aici. Au urmat, firesc, protestele apărute în ,,Adevărul”, ,,Curentul”, ,,Adevărul literar și artistic”, ,,România Mare” și alte publicații.

Textul ,,Argument” de la pagina 11, semnat C.P.-Bădescu, ar putea fi luat drept un prolog, de fapt, o punere în temă, o justificare a atacului concertat împotriva lui Eminescu. Dar, cu puțină imaginație și un fel de mărturisire a unui învinovățit, făcută în fața anchetatorilor. Dar, pe ultimele pagini ale lucrării, poate speriat de consecințe, suspectul C.P.-B. Revine cu un epilog, semănînd mai degrabă cu depoziția, sub jurămînt, în fața instanței, care nu mai seamănă deloc cu ce spusese la ancheta preliminară, motivînd că atunci se făcuseră presiuni asupra lui.

În primul ,,Argument”, inițiatorul anchetei, mai ceva ca un copil răzgîiat căruia nu-i mai place lăpticul, informează planeta că s-a săturat de Eminescu. Scurt și fără drept de apel! Deși o profesoară de Română îi spusese că Eminescu e deasupra tuturor, indiscutabil și absolut, și că, abia după el, vin alfa Arghezi și cei trei beta Bacovia, Barbu și Blaga. ,,Poezia lui Eminescu nu mă incită – își începe C.P.-B. confesiunea. De fapt, ea nici nu exista pentru mine, decît cel mult ca obligativitate școlară – era, deci, lipsită de substanță. La rîndul lui, poetul însuși era ceva incert și ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru și cu dangăt spart”.

Să dăm cuvîntul, în continuare, altui reprezentant al tinerei generații de atunci, care avea scuza că, necopt fiind, ori nu știa ce spune, ori era sub contract, ca să folosim un termen fotbalistic, la modă astăzi. Ca de exemplu, Răzvan Rădulescu, care în textul său, ,,Eminescu văzut de departe”, ține să ne transmită: ,,Nu am nici o afinitate cu poezia lui Eminescu. Îi pot recunoaște meritul de a fi fost mai mult decît onorabil poet de Secol XIX, născut în mod nenorocos într-o perioadă cînd limba română literară nu se așezase (...) Nu sînt un fan al poeziei lui Eminescu și poezia lui mă lasă rece”. Sau: ,,Eminescu văzuse marea vreme de 3 săptămîni, trimis, într-o fază medie a bolii, să-și curarisească, prin inhalații de aer sărat, infecția luetică”. Necunoscutului T.O. Bobe, se pare un student precoce la data incidentului, compunînd însăilătura ,,Poezie, haine grele”, i-a venit boala lui Calache pe statuia poetului, turnată în bronz de Gheorghe Anghel și amplasată în fața Ateneului Român, ,,expresia celui mai trist caraghioslîc și a divorțului tragi-comic de spiritul critic în favoarea amantlîcului cu găunoștenia emfatică și cu ohtatul porcesc”. Închipuiți-vă, ricanează el, cum le-ar fi stat lui Maiorescu, Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Dosoftei în pielea goală. ,,Un Eminescu dezbrăcat nu stîrnește rîsul, pentru că, în imaginarul cultural românesc, el a fost demult asimilat cu Isus. Cel mai mare poet e musai să fie un Christos, un întemeietor de religie, profetul mîntuitor anunțat de Alecsandri, adevăratul Mesia”. Și delirul nu se mai oprește: ,,Maiorescu e un fel de Petru, Călinescu un adevărat Pavel, convertit la iubirea nebună față de bădița Mihai, iar Veronica Micle, o duduie adulterină, disponibilă și cu fumuri literare, devine o Maria Magdalena”. Un alt demolator al prestigiului eminescian se arată a fi veteranul elitist Nicolae Manolescu, celebru prin dorința sa de reevaluator al poetului, conform esteticii veacului. Avînd o vîrstă, el se face vinovat de mai multe păcate acumulate în timp, chiar și înainte de 1990, cînd Monica Lovinescu, de la microfonul ,,Europei Libere”, i-a binecuvîntat politica de împărțire a scriitorilor în ai noștri și ai lor. În ,,contribuția” sa ,,E o întrebare!”, Manolescu afirmă: ,,C. Noica a văzut în «Caietele» tînărului studios o operă capitală a culturii române și s-a bătut pentru editarea ei. Avea însă dreptate Marin Sorescu numindu-le maculatură. Importanța lor e auxiliară, biografică și exegetică, dar atît”. Ceva mai la vale, el mai afirmă: ,,În fond, problema actualității lui Eminescu mi se pare compromisă moral... Depărtarea de Eminescu era obligatorie pentru a se avea speranța să facem din el contemporanul nostru...”. Dar, cel mai mult îl înfurie pe Manolescu sintagma: ,,Eminescu – Poet Național”. Ia auziți colea: ,,Nefericită formulă! N-am băgat de seamă ca germanii să-l considere pe Goethe poet național. Și nici englezii pe Byron”. Și Ion Bogdan Lefter, cîndva o speranță a postmodernismului, cînd aude de Eminescu, simte că i se zburlește părul pe spinare: ,,«Doina» este o poezie jenantă prin notele xenofobe și derajantă pentru Uniunea Sovietică. Admisă în circuitele publice după 1989, poezia rămîne estetic modestă”.

În virtutea dreptului la replică, se cuvine să dăm cuvîntul și celorlalți scriitori, apărători ai lui Eminescu. Și să începem cu universitarul Constantin Barbu, care îl ia în coarne pe mai vechiul său ,,amic” Zigu Ornea, care văzuse în Eminescu un antisemit feroce și care ,,în 1878, în articole incendiare, refuzase evreilor posibilitatea împămîntenirii lor”. C. Barbu răspunde că Eminescu se ridicase doar împotriva unor indivizi evrei, nu împotriva evreității, genială ca și budhaitatea sau grecitatea. În plus, Eminescu era putrefiat de cultura germană, care, cum se știe, este eminamente iudaică. Tot Z. Ornea scrisese în ,,Dilema” că: ,,Prin anii ’80 Noica a formulat definiția aberantă despre Eminescu: «Omul deplin al culturii române», contribuind enorm la sanctificarea primejdioasă a operei eminesciene în toate ale ei alcătuiri”. Și iarăși C. Barbu are dreptate: ,,Toți trebuie să știm că despre Isus Christos s-a spus că este un om deplin. Să nu fi citit Z.O. Biblia în greaca veche?”. Acad. Eugen Simion în intervenția sa, ,,Despărțirea de Eminescu”, avertizează asupra politicii păguboase de contestare moral și estetic a mai toți marii scriitori ai noștri. Evident, nici Eminescu, care ese un cult pentru români, nu putea scăpa neterfelit. Și prima obiecție a fost expresia ,,Monumentul Eminescu”, lansată de Nicolae Iorga prin anii ’30, și care însemna că nici un rînd, nici o literă nu trebuie pierdute. Vorbe mistice, propoziții care trădează o iubire spirituală necondiționată. ,,Spre rușinea ei, insistă E. Simion, «Dilema» descoperă că monumentul Eminescu este gol pe dinăuntru și că evlavia cu care este înconjurat este semnul unei alienări intelectuale (...) Sintagma «Poetul fără pereche» a fost pronunțată de G. Călinescu într-un moment în care marii poeți ai momentului erau A. Toma și Dan Deșliu, și avea un înțeles polemic subtil...”. George Alboiu în articolul său ,,Iar veniră detractorii?”, întins pe 5 numere ale Revistei ,,România Mare”, atrage atenția asupra unei perfidii puse la cale la B.N.R.: au făcut o listă cu simbolurile noastre naționale pe care, punîndu-le pe bancnotele devalorizate, urmăreau, de fapt, să distrugă aceste simboluri. Ce e mai ofensator și degradant pentru un artist decît să-l cobori la prețul unui kil de ceapă? A doua chestiune abordată de G. Alboiu în articolul său a fost gestul incalificabil al lui Mircea Cărtărescu de a-l prezenta pe Eminescu sub chipul unui monstru: ,,Era foarte păros Mihai, pe pulpele și cele de sus, și cele de jos, credeai că e omul lui Darwin (...) Avea platfus la ambele picioare (...) Nebărbierit, cu dinții mari și galbeni, murdar pe haine și fără îngrijire, părea un vagabond...”. De ce procedează Cărtărescu așa? Aparent, pentru a-l demitiza pe Eminescu dar, de fapt, a-i terfeli opera și numele, dorința secretă a unora care, iată, au ajuns în paginile ,,Dilemei”. Și scrie G. Alboiu, punînd pistolul pe masă: ,,Și viu, și mort, Eminescu a fost un degenerat, insinuează cu obrăznicie acest M. Cărtărescu. El nu are curajul să-l atace direct pe Eminescu, omul politic, el vrea să-l extermine literar prin metoda parodiei negre”. În contribuția sa, ,,Poetul între «demitizare» și «privatizare»”, criticul Viorel Sâmpetrean se ocupă de Cristian Preda (asistent la FSPA, Universitatea București) și devenit ulterior europarlamentar pe spinarea silfidei Elena Udrea pe care, în momentele ei grele, n-a ezitat să o umple de noroi. Și zice V. Sâmpetrean că ar fi scris acest Cr. Preda, în aceeași ,,Dilema”: ,,Eminescu trebuie contestat și demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gîndire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. După care criticul îl tăvălește nițel pe același Cr. Preda: ,,Ce să spui la asemenea afirmații? Dacă aș îndrăzni să nu văd și altceva decît ceea ce mi se propune, aș izbucni în rîs. Și, la o șuetă, poate aș întreba: cine își poate permite să găzduiască asemenea «contribuții», fie și într-o gazetă autodeclarată de fondatorul Andrei Pleșu «de tranziție»? Las pe seama cititorilor să răspundă la această «dilemă»”.

PAUL SUDITU

 

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite