
- 15-01-2021
- 1 Comentariu
- 225
- 3
Pe vremea cînd Revista ,,Dilema” se smulgea din mîini și, ca să apuci un exemplar, trebuia să te scoli cu noaptea-n cap și să fii printre primii la chioșcurile de ziare din Berceni sau din dosul Ateneului. Ei, bine, pe vremea aceea, mai-marii ,,Dilemei” au promis cîte o dezbatere pe teme diferite din litertură, sociologie, politică etc. Și răspunderea – cu alegerea colaboratorilor, direcția de atac și de analiză, corectura, misiunea de ,,cap limpede”, ba chiar și difuzarea – cădea pe capul redactorului de număr, obligat, bietul de el, și cu încropirea unui așa-zis ,,Argument”, de fapt, o predoslovie justificativă de maximum o pagină A4 dactilografiată.
În numărul 265 al respectivei
publicații, din perioada 27 februarie – 5 martie 1998, s-a dezbătut o temă mai
specială prin importanța și vastitatea ei - ,,Eminescu”, nume scris pe
prima pagină cu litere de-o palmă, avînd dedesubt, ca ilustrație complementară,
bancnota de 1.000 de lei din acea vreme, cu chipul poetului tras la xerox, după
cunoscuta fotografie ,,astrală”, realizată la Praga în 1869.
Asocierea dintre tema
propusă dezbaterii și amărîta bancnotă, devalorizată prin inflația zilnică, se
dorea o ,,mișcare” subtilă, dar a scandalizat prin grobianismul cu care se
urmărea căderea în derizoriu a Poetului Național, ajungîndu-se, pentru moment,
la ,,demitizarea” și reevaluarea lui critică, pentru ca, într-un final nu prea
îndepărtat, să fie scos din manuale și chiar izgonit de la ,,Bellu”.
Și cel însărcinat cu alegerea
invitaților și coordonarea discuțiilor a fost necunoscutul C.P.-B. (de fapt,
Cezar Paul-Bădescu), care, prin tonul agresiv folosit, i-a determinat și pe
ceilalți să arunce, fără nici o judecată, diatribe la adresa lui Eminescu. În
felul acesta, încă de la bun început, s-a compromis ideea care începuse să
circule, de a-l citi și înțelege pe Eminescu într-o altă cheie, conformă
vremurilor de azi, cînd, odată cu ivirea lui Arghezi, Blaga și Nichita, ar
trebui rectificată imaginea sa ca un personaj divin, un sfînt mîntuitor.
Cei 11 profanatori ai imaginii
lui Eminescu, un ,,adevărat comando filo-semit cu ingrediente țigănești”, cum
l-a numit poeta Leonida Lari, și textele lor incriminatoare, tipărite în
,,Dilema”, sînt următorii în ordinea numerelor de pe tricouri, ca o adevărată
echipă de fotbal: 1) Cezar Paul-Bădescu - ,,Argument”; 2) Nicolae
Manolescu - ,,E o întrebare”; 3) Ion Bogdan Lefter - ,,«Poetul
național» între comunism și democrație”; 4) Răzvan Rădulescu - ,,Eminescu
văzut de departe”; 5) Șerban Foarță - ,,Eminescu rustavelizat”;
6) Pavel Gheo Radu - ,,Eminescu sîntem noi”; 7) Mircea
Cărtărescu - ,,Fapte”; 8) T.O. Bobe - ,,Poezie, haine
grele”; 9) Z. Ornea - ,,Poet național”; 10) Cristian Preda
- ,,Cultură și cultură politică: două observații”; 11) Alexandru
Paleologu (în dialog cu Tita Chiper) - ,,Imagini succesive”.
Aș putea să mă laud, dar
nu mă lasă conștiința: nu, n-am avut în mînă nr. 255 al ,,Dilemei”. Și nici nu
știusem că generase atîta tărăboi în epocă. Eram la curent doar cu ieșirile
tîmpite de la televizor ale unora, mai mereu aceiași, de 15 ianuarie și de 15
iunie. În schimb, mai norocos, am răsfoit, recent, un fel de antologie
xerografiată de 266 de pagini, cuprinzînd, pe lîngă balamucul provocat de cei
11 rebeli, în fapt niște jegoșenii ordinare, plănuite de prietenii noștri din
afară și executate, întocmai și la timp, de supușii lor de pe aici. Au urmat,
firesc, protestele apărute în ,,Adevărul”, ,,Curentul”, ,,Adevărul literar și
artistic”, ,,România Mare” și alte publicații.
Textul ,,Argument” de la
pagina 11, semnat C.P.-Bădescu, ar putea fi luat drept un prolog, de
fapt, o punere în temă, o justificare a atacului concertat împotriva lui
Eminescu. Dar, cu puțină imaginație și un fel de mărturisire a unui
învinovățit, făcută în fața anchetatorilor. Dar, pe ultimele pagini ale
lucrării, poate speriat de consecințe, suspectul C.P.-B. Revine cu un epilog,
semănînd mai degrabă cu depoziția, sub jurămînt, în fața instanței, care nu mai
seamănă deloc cu ce spusese la ancheta preliminară, motivînd că atunci se făcuseră
presiuni asupra lui.
În primul ,,Argument”,
inițiatorul anchetei, mai ceva ca un copil răzgîiat căruia nu-i mai place
lăpticul, informează planeta că s-a săturat de Eminescu. Scurt și fără drept de
apel! Deși o profesoară de Română îi spusese că Eminescu e deasupra tuturor,
indiscutabil și absolut, și că, abia după el, vin alfa Arghezi și cei trei beta
Bacovia, Barbu și Blaga. ,,Poezia lui Eminescu nu mă incită – își începe
C.P.-B. confesiunea. De fapt, ea nici nu exista pentru mine, decît cel mult ca
obligativitate școlară – era, deci, lipsită de substanță. La rîndul lui, poetul
însuși era ceva incert și ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru și
cu dangăt spart”.
Să dăm cuvîntul, în
continuare, altui reprezentant al tinerei generații de atunci, care avea scuza
că, necopt fiind, ori nu știa ce spune, ori era sub contract, ca să folosim un
termen fotbalistic, la modă astăzi. Ca de exemplu, Răzvan Rădulescu,
care în textul său, ,,Eminescu văzut de departe”, ține să ne transmită:
,,Nu am nici o afinitate cu poezia lui Eminescu. Îi pot recunoaște meritul de a
fi fost mai mult decît onorabil poet de Secol XIX, născut în mod nenorocos
într-o perioadă cînd limba română literară nu se așezase (...) Nu sînt un fan
al poeziei lui Eminescu și poezia lui mă lasă rece”. Sau: ,,Eminescu văzuse
marea vreme de 3 săptămîni, trimis, într-o fază medie a bolii, să-și
curarisească, prin inhalații de aer sărat, infecția luetică”. Necunoscutului T.O.
Bobe, se pare un student precoce la data incidentului, compunînd
însăilătura ,,Poezie, haine grele”, i-a venit boala lui Calache pe
statuia poetului, turnată în bronz de Gheorghe Anghel și amplasată în fața
Ateneului Român, ,,expresia celui mai trist caraghioslîc și a divorțului
tragi-comic de spiritul critic în favoarea amantlîcului cu găunoștenia emfatică
și cu ohtatul porcesc”. Închipuiți-vă, ricanează el, cum le-ar fi stat lui
Maiorescu, Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Dosoftei în pielea goală.
,,Un Eminescu dezbrăcat nu stîrnește rîsul, pentru că, în imaginarul cultural
românesc, el a fost demult asimilat cu Isus. Cel mai mare poet e musai să fie
un Christos, un întemeietor de religie, profetul mîntuitor anunțat de
Alecsandri, adevăratul Mesia”. Și delirul nu se mai oprește: ,,Maiorescu e un
fel de Petru, Călinescu un adevărat Pavel, convertit la iubirea nebună față de
bădița Mihai, iar Veronica Micle, o duduie adulterină, disponibilă și cu fumuri
literare, devine o Maria Magdalena”. Un alt demolator al prestigiului
eminescian se arată a fi veteranul elitist Nicolae Manolescu, celebru
prin dorința sa de reevaluator al poetului, conform esteticii veacului. Avînd o
vîrstă, el se face vinovat de mai multe păcate acumulate în timp, chiar și
înainte de 1990, cînd Monica Lovinescu, de la microfonul ,,Europei Libere”, i-a
binecuvîntat politica de împărțire a scriitorilor în ai noștri și ai lor. În
,,contribuția” sa ,,E o întrebare!”, Manolescu afirmă: ,,C. Noica a
văzut în «Caietele» tînărului studios o operă capitală a culturii române
și s-a bătut pentru editarea ei. Avea însă dreptate Marin Sorescu numindu-le
maculatură. Importanța lor e auxiliară, biografică și exegetică, dar atît”.
Ceva mai la vale, el mai afirmă: ,,În fond, problema actualității lui Eminescu
mi se pare compromisă moral... Depărtarea de Eminescu era obligatorie pentru a
se avea speranța să facem din el contemporanul nostru...”. Dar, cel mai mult îl
înfurie pe Manolescu sintagma: ,,Eminescu – Poet Național”. Ia auziți colea:
,,Nefericită formulă! N-am băgat de seamă ca germanii să-l considere pe Goethe
poet național. Și nici englezii pe Byron”. Și Ion Bogdan Lefter, cîndva
o speranță a postmodernismului, cînd aude de Eminescu, simte că i se zburlește
părul pe spinare: ,,«Doina» este o poezie jenantă prin notele xenofobe
și derajantă pentru Uniunea Sovietică. Admisă în circuitele publice după 1989, poezia
rămîne estetic modestă”.
În virtutea dreptului la
replică, se cuvine să dăm cuvîntul și celorlalți scriitori, apărători ai lui
Eminescu. Și să începem cu universitarul Constantin Barbu, care îl ia în
coarne pe mai vechiul său ,,amic” Zigu Ornea, care văzuse în Eminescu un
antisemit feroce și care ,,în 1878, în articole incendiare, refuzase evreilor
posibilitatea împămîntenirii lor”. C. Barbu răspunde că Eminescu se ridicase
doar împotriva unor indivizi evrei, nu împotriva evreității, genială ca și budhaitatea
sau grecitatea. În plus, Eminescu era putrefiat de cultura germană, care, cum
se știe, este eminamente iudaică. Tot Z. Ornea scrisese în ,,Dilema” că: ,,Prin
anii ’80 Noica a formulat definiția aberantă despre Eminescu: «Omul deplin al
culturii române», contribuind enorm la sanctificarea primejdioasă a operei
eminesciene în toate ale ei alcătuiri”. Și iarăși C. Barbu are dreptate: ,,Toți
trebuie să știm că despre Isus Christos s-a spus că este un om deplin. Să nu fi
citit Z.O. Biblia în greaca veche?”. Acad. Eugen Simion în intervenția
sa, ,,Despărțirea de Eminescu”, avertizează asupra politicii păguboase
de contestare moral și estetic a mai toți marii scriitori ai noștri. Evident,
nici Eminescu, care ese un cult pentru români, nu putea scăpa neterfelit. Și
prima obiecție a fost expresia ,,Monumentul Eminescu”, lansată de Nicolae Iorga
prin anii ’30, și care însemna că nici un rînd, nici o literă nu trebuie
pierdute. Vorbe mistice, propoziții care trădează o iubire spirituală
necondiționată. ,,Spre rușinea ei, insistă E. Simion, «Dilema» descoperă că
monumentul Eminescu este gol pe dinăuntru și că evlavia cu care este înconjurat
este semnul unei alienări intelectuale (...) Sintagma «Poetul fără pereche» a
fost pronunțată de G. Călinescu într-un moment în care marii poeți ai
momentului erau A. Toma și Dan Deșliu, și avea un înțeles polemic subtil...”. George
Alboiu în articolul său ,,Iar veniră detractorii?”, întins pe 5
numere ale Revistei ,,România Mare”, atrage atenția asupra unei perfidii puse
la cale la B.N.R.: au făcut o listă cu simbolurile noastre naționale pe care,
punîndu-le pe bancnotele devalorizate, urmăreau, de fapt, să distrugă aceste
simboluri. Ce e mai ofensator și degradant pentru un artist decît să-l cobori
la prețul unui kil de ceapă? A doua chestiune abordată de G. Alboiu în
articolul său a fost gestul incalificabil al lui Mircea Cărtărescu de
a-l prezenta pe Eminescu sub chipul unui monstru: ,,Era foarte păros Mihai, pe
pulpele și cele de sus, și cele de jos, credeai că e omul lui Darwin (...) Avea
platfus la ambele picioare (...) Nebărbierit, cu dinții mari și galbeni, murdar
pe haine și fără îngrijire, părea un vagabond...”. De ce procedează Cărtărescu
așa? Aparent, pentru a-l demitiza pe Eminescu dar, de fapt, a-i terfeli opera și
numele, dorința secretă a unora care, iată, au ajuns în paginile ,,Dilemei”. Și
scrie G. Alboiu, punînd pistolul pe masă: ,,Și viu, și mort, Eminescu a fost un
degenerat, insinuează cu obrăznicie acest M. Cărtărescu. El nu are curajul să-l
atace direct pe Eminescu, omul politic, el vrea să-l extermine literar prin
metoda parodiei negre”. În contribuția sa, ,,Poetul între «demitizare» și
«privatizare»”, criticul Viorel Sâmpetrean se ocupă de Cristian
Preda (asistent la FSPA, Universitatea București) și devenit ulterior
europarlamentar pe spinarea silfidei Elena Udrea pe care, în momentele ei
grele, n-a ezitat să o umple de noroi. Și zice V. Sâmpetrean că ar fi scris
acest Cr. Preda, în aceeași ,,Dilema”: ,,Eminescu trebuie contestat și
demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gîndire politică. Din acest punct
de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. După care criticul îl
tăvălește nițel pe același Cr. Preda: ,,Ce să spui la asemenea afirmații? Dacă
aș îndrăzni să nu văd și altceva decît ceea ce mi se propune, aș izbucni în
rîs. Și, la o șuetă, poate aș întreba: cine își poate permite să găzduiască
asemenea «contribuții», fie și într-o gazetă autodeclarată de fondatorul Andrei
Pleșu «de tranziție»? Las pe seama cititorilor să răspundă la această «dilemă»”.
PAUL SUDITU
-4.1 C