Destinul unor manuscrise
  • 20-11-2023
  • 0 Comentarii
  • 192
  • 0

După cum a mărturisit nu o dată, Tudor Arghezi (1880-1967) a început să scrie pe la vîrsta de 16 ani, la fel ca Eminescu. Așa cum se știe, în 1866 acesta debutase în Revista ,,Familia” de sub conducerea lui Iosif Vulcan, cu poezia ,,De-aș avea”. De atunci, timp de peste 70 de ani, Arghezi n-a lipsit din presa zilnică și revistele de literatură ca jurnalist și scriitor. Poezia lui de debut se numește ,,Tatălui meu”, are 3 strofe de cîte 8 versuri legate în 4 rime împerecheate, este datată 30 iulie 1896 și a apărut în Revista ,,Liga ortodoxă” a lui Alexandru Macedonski: ,,E prea tîrziu să mă iubești,/ Mai stai puțin să te gîndești./ – Nu te-a mișcat, – sînt cîțiva ani,/ Plînsoarea mea, – Setea de bani/ Te-a cucerit și te-a furat,/ Și pentru dînsa m-ai uitat./ – Mai stai puțin să te gîndești, /E prea tîrziu să mă iubești…”. E o poezie teribilistă, de adolescență, în care viitorul poet își înfierează părintele că l-a abandonat și-l acuză pe nedrept că l-ar fi lăsat pradă suferințelor materiale de tot felul. Poezia are și o istorie. Într-o zi, Nae Teodorescu, un negustor bogat din Pitești, tocmai trecea pe Calea Victoriei cînd și-a surprins fiul pe terasa unei cafenele, stînd picior peste picior și fumînd în compania poetului Macedonski. Părintele s-a înfuriat și l-a amenințat că nu-i mai trimite bani de întreținere la Liceul ,,Cantemir-Vodă” din Capitală. Pentru a termina rotund, iată și ultimele versuri scrise de Arghezi pe data de 12 iulie 1967, cu două zile înainte de a muri: ,,Mă chemi din depărtare și te-ascult,/ N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult...” (,,Litanii”).
Revenind la prima idee, de nenumărate ori, Arghezi a susținut că între literatură și gazetărie există multe afinități legate prin mii și mii de fire invizibile. O specie împrumută celeilalte ce are mai caracteristic, și amîndouă îl determină pe scriitor să fie totodată și gazetar. Ceea ce se demonstrează prin multitudinea de poeți și prozatori care, înlocuind lira cu pana cea mai ascuțită, au coborît în stradă să demaște racilele sociale.
Dacă am avea răbdare să intrăm în Biblioteca Academiei Române și să răsfoim cele peste 150 de ziare și reviste la care a colaborat Arghezi între 1896 și 1967, am remarca uriașa lui putere de muncă materializată prin mii de versuri, proze, piese de teatru, dar și articole de interes social, cultural și obștesc. De multe ori, în aceeași publicație, cititorii găseau mai multe texte de același autor, care au fost cuprinse în seria de ,,Scrieri” (căci poetul nu agrea denumirea de ,,Opere”), de fapt volume apărute mai ales după 1954, cînd ostracizarea de 7 ani se sfîrșise și poetul fusese repus în toate drepturile.
Scriitorii cu adevărat mari demonstrează o grijă aproape religioasă față de cuvîntul pus pe hîrtie și abia după ce i-a dat perfecțiunea artistică și l-a pus la locul lui între celelalte cuvinte, își pune semnătura de­desubt. În direcția aceasta, cei mai exigenți și parcimonioși cu sine au fost marii cla­sici Eminescu, Creangă, Cara­giale, Macedonski, Arghezi, Sadoveanu, Re­breanu sau Călinescu, supranumiți și maeștri ai limbii române literare. Referitor la acest aspect, Arghezi nota: ,,Scriitorii. Exigenți față de sine pînă la intoleranță. Evitarea compromisului cu sine. Aruncarea manuscriselor multe la coș. Așteptarea negrăbită. Răbdare”.
În numărul 2 (39) din 1980, Revista ,,Manuscriptum” pune în circulație un grupaj de versuri, proze scurte, piese de teatru ,,Dodi si Podi” și alte creații literare ocazionale pe care Mitzura Arghezi le-a descoperit printre însemnările rămase de la celebrul său tată. Multe dintre ele au fost cuprinse în volumele de ,,Scrieri”, tipărite și după moartea poetului.
Unele poezii nu au o formă finală, așteptînd în zadar ultima intervenție a poetului, și ne-au parvenit la prima mînă, așa cum nici un poet n-ar vrea să le încredințeze tiparului. În privința aceasta, Eminescu reprezintă cel mai strălucit exemplu de autoperfecțiune prin multitudinea de variante ale aceleași creații rămase posterității. Exemplul cel mai potrivit în acest sens ni-l oferă poemul ,,Luceafărul” care, de la versiunea citită în casa lui Maiorescu și forma finală din Almanahul Societății ,,România jună” din Viena în care apăruse în aprilie 1883, a cunoscut mai multe intervenții pe text. Rămînînd la Mihai Eminescu, să mai consemnăm și informația că în nr. 1 (82)/1991, Revista ,,Manuscriptum” pusese în circulație un grupaj de 52 de poezii pe care filologul Petru Creția le descoperise întîmplător printre manuscrisele eminesciene. Unele dintre aceste poezii, formate doar din cîteva strofe sau doar dintr-una singură, nu văzuseră încă lumina tiparului, iar altele se prezentau sub forma unor fragmente din întreguri niciodată constituite ca atare. Ca element comun, unele dintre ,,miniaturile” lui Arghezi nu ajunseseră la forma finală, care să poată fi tipărite. Cu un aer de provizorat, ele mai necesitau o ,,perie”, dovadă lipsa titlului care a fost pus mai apoi, în redacția ,,Manuscriptumului”. Prin urmare, să le luăm la rînd.
În grupajul de versuri intră următoarele creații. ,,Logodnă”, versuri dedicate indirect Paraschivei și scrise în jurul anului 1900:
,,N-am nimic decît inima:
Ţi-o dau.
Am un bordei în pădure, cu căprioare:
Te primesc în el.
Am un pat de frunze:
Te învelesc în el.
N-am bijuterii de purtat la gît și sîni
Dar îţi dau toate stelele cerului, că sînt ale mele.
Te voi purta în Carul Mic prin pădure
                şi în Carul Mare
prin toată lumea.
Îți voi da șiragurile de briliant și brățări
                de luceferi”.
În plus, curînd după apariție, volumul avea să fie retras din librării.
Poezia ,,Cititorule” a fost scrisă în anul 1943 și destinată ca prefață la volumul ,,Una sută una poeme”, dar n-a mai fost inclusă în acest volum, deoarece Arghezi a socotit că nu mai corespunde contextului.
,,Să nu se mire ochii tăi să vadă
Că-n cartea asta totul e tăgadă
Și înfruntare, și vinovăție.
Așa cum e ți-e hotărîtă ție,
Dar de durere, grije și frăție,
Celui flămînd, înspăimîntat și rob,
Scrisă cu sînge bob cu bob,
Și cîteodată-amestecat
Cu stropul de mocirlă și scuipat...”.
Poeziile ,,Agricultură” și ,,Fructele anului”, amîndouă scrise pe aceeași filă, aparțin anilor în care grădina de la Mărțișor începea să dea prinosul roadelor ei. ,,Fructele anului”, după cum indică autorul, trebuia să alcătuiască un calendar ,,pe luni”, al poamelor.
,,Caisele
Pomii din grădina mea
Dau gogoși de catifea.
Gheme, vată, mingi de ață,
Borangicuri de dulceață”.
,,Cireșele
Cîte două, trei
Părechi de cercei.
Mărgăritare
De coacăză mare,
Puși călare
La urechea ei”.
Aceste poezii urmau să aparțină lunii ,,Iunie”.
,,Păcală în Cișmigiu”, ca și alte două poezii fără titlu, nu au fost datate. Acest fel de a-și nota în cîteva versuri idei, impresii sau întîmplări se întîlnește adesea în manuscrisele lui Tudor Arghezi.
Creațiile literare ale maestrului Arghezi sînt completate și cu cîteva catrene și distihuri, după cum urmează:
• ,,De vorbește,
Te stropește.
Dacă tace,
Nici atît nu poate face”.
• ,,Pe cît creşti şi eşti mai mare
Te obrăzniceşti mai tare”.
• ,,După cazne de un an
Poți să scrii şi un roman”.
,,Domnul stareț” și ,,Schitul Icoana” sînt două pamflete din 1943, care urmau să apară în ziarul ,,Informația zilei”. Cenzura intervenise cu creion roșu în primul text, suprimînd mai mult de jumătate din el. Pe cel de-al doilea, ,,Schitul Icoana”, s-a aplicat ștampila ,,cenzurat” pe unele paragrafe și cuvinte care nu trebuiau tipărite. Atunci, autorul a refuzat să le publice. În schimb, cînd în același ziar urma să apară celebrul pamflet ,,Baroane”, cenzura n-a făcut nici o obiecție. Această situație confirmă ce avea să se afle mai tîrziu, cum că Tudor Arghezi a scris pamfletul ,,Baroane” la rugămintea lui Ică Antonescu, cel care inițiase tratative secrete cu Marea Britanie care aștepta un semn de la români, de repudiere a nemților, și acesta a venit cu pamfletul lui Arghezi. Se mai zice că pentru această capodoperă a genului, maestrul ar fi primit un sfert de milion de lei. Pamfletele ,,Domnul stareț” și ,,Schitul Icoana” nu se ridică la nivelul ,,Baronului”.
Povestirile ,,Cîinele” și ,,Dunga și Jia” urmau să facă parte din volumul ,,Cartea animalelor”. ,,Cîinele”, datată 6 iulie 1952, fusese scrisă la Spitalul ,,Bucur”, unde poetul își tratase unele beteșuguri rebele. Bucata ,,Dunga și Jia” este consacrată unor pisicuțe tare simpatice. Pisicuțele se născuseră la Mărțișor și avuseseră parte de o aventură tare nostimă. Arghezi, fiind internat în Lagărul de la Tîrgu Jiu, urmare a publicării pamfletului ,,Baroane”, familia îi pregătea pachetul săptămînal cu hrană și schimburi, să i le ducă. Și, din neatenția cuiva, cele două pisicuțe se strecuraseră în gemantane și era gata-gata să fie transportate și ele în lagăr sau, mai rău, să moară asfixiate pe drum.
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite