Destinul unei opere istorice (1)
  • 10-08-2021
  • 0 Comentarii
  • 189
  • 0

Retras în Rusia, în preajma aliatului său, Petru cel Mare, Dimitrie Cantemir lucra în 1716 la trei mari opere, toate elaborate în latină: Descriptio Moldaviae, Incrementa atque decrementa aulae othomanicae  și Vita Cantemiryii. Din notele cuprinse în cea de-a doua lucrare se deduce că redacta concomitent Descrierea Moldovei și Istoria otomană. Utilizînd o limbă de circulație științifică internațională, savantul principe exilat urmărea să prezinte Europei istoria țării pe care o condusese, dominată de un imperiu intrat pe panta decăderii; dreptul Moldovei la independență apărea într-o argumentare deplină, iar eliberarea ei, ca o posibilitate apropiată. Principele pleda, în același timp, propria sa cauză, înfățișînd istoria familiei sale și explicînd motivele ce-l determinaseră să se ridice împotriva Porții Otomane.

Din cele trei lucrări, Istoria otomană a cunoscut în Secolul al XVIII-lea un succes răsunător. Datorită faptului că răspundea unei stringente necesități, ea a intrat, în scurt timp de la redactare, în circuitul valorilor culturale europene. Cercurile politice, istoricii, dar și un public mai larg, doreau să se inițieze în istoria imperiului, care după ce înspăimînase continentul, începea să dea vădite semne de slăbiciune: se deschidea chestiunea orientală. La succesul cărții a contribuit, desigur, și prestigiul celui care asocia meritelor politice pe cele științifice: autorul era consilier al țarului Petru cel Mare și totodată membru al Academiei ce fusese prezidată de Leibniz. Dar a contribuit și dăruirea de sine a fiului principelui, Antioh Cantemir (1709-1744), care și-a făcut un țel al vieții din publicarea capodoperei părintelui său.

Rămas orfan de mamă de la vîrsta de 4 ani (era cel de-al șaselea și ultimul copil al cărturarului), Antioh Cantemir a primit o educaţie aleasă în Rusia, acolo unde fostul domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir, avea un domeniu dăruit de ţarul Petru cel Mare. A avut parte de profesori foarte buni, care i-au insuflat dragostea nu numai faţă de literatură şi de cultura latină, ci şi faţă de ştiinţă, fiind un elev strălucit la matematică, atît la geometrie, cît şi la algebră. După moartea tatălui său, cînd avea doar 14 ani, visul de adolescent a fost de a studia în străinătate, pentru a-şi aprofunda cunoştinţele, iar privilegiul de a fi apropiat de ţarul Rusiei, Petru cel Mare, l-a ajutat să-şi îndeplinească dorinţa. Antioh avea doar 22 de ani, în anul 1732, cînd a fost numit ambasador imperial la Londra, împotriva curentului diplomatic englez, care nu vedea cu ochi buni această misiune. Extrem de abil, mezinul lui Dimitrie Cantemir reuşeşte să înlăture din asperităţile ruso-engleze, ceea ce l-a făcut extrem de apreciat în Albion. A stat nu mai puţin de şase ani în Anglia, cunoscută şi atunci ca ţară a libertăţii şi progresului, iar aici a studiat operele lui Descartes, Newton, Leibniz şi Maupertuis. Şase ani mai tîrziu primeşte o nouă misiune importantă, de ambasador al Rusiei la Paris, iarăşi o situaţie delicată pentru el, avînd în vedere relaţiile tensionate între cele două state.

Criticii literari îl descriu pe Antioh ca unul dintre iniţiatorii clasicismului în literatura rusă, fiind considerat primul poet rus de stil occidental. A publicat în acelaşi timp satire, fabule şi epigrame şi a reuşit în timpul scurtei sale vieţi să publice opera tradusă în engleză şi franceză a tatălui său, Istoria Imperiului Otoman.

Un best seller în Secolul XVIII (1)

Pe la 1721, la cerea expresă a lui Petru cel Mare, a fost tradusă în limba rusă Istoria Imperiului otoman, dar versiunea realizată a rămas în manuscris, fiind consultată doar de cercurile politice și științifice rusești. Puțin mai tîrziu, savantul Bayer a început să tipărească textul original, dar opera nu a apărut. Nu este exclus ca Antioh să fi oprit el însuși tipărirea, susține istoricul Alexandru Duțu, autorul unui amplu articol despre destinul operei lui Dimitrie Cantemir (,,Magazin istoric” – nr.4/1971). Poate că lucrul nu pornise bine, așa cum ne lasă să înțelegem o scrisoare tardivă către Bayer a secretarului prințului Dimitrie, J.G. Vockerodt. În 1731, acesta din urmă insinua că Istoria nu este obiectivă, fiind mai curînd o apologie și că nu are în întregul ei un caracter original. Asemenea secretarilor cu caligrafie măruntă și a tuturor dascălilor compilatori de manuale, convinși că tot ce se scrie a fost spus de ei mai înainte, Vockerodt își atribuia merite pe care nu putea să le aibă.

Antioh a luat cu el manuscrisul latin în momentul în care a devenit ambasador la Londra. Aici, el a izbutit să atragă interesul cercurilor engleze, asigurînd, prin subscriere, suma necesară imprimării, și a găsit un traducător competent și un tipograf priceput. Antioh a raliat cele mai diverse pături de cititori și cele mai opuse grupări: ediția engleză, patronată de regina Carolina (soția regelui George al II-lea al Marii Britanii) și de prințul moștenitor Fredericks, aflați pe poziții politice opuse, a fost susținută atît de partizanii, cît și de adversarii premierului Robert Walpole, care polariza simpatia și dușmănia tuturor politicienilor.

(va urma)

R.M.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite