- 04-12-2023
- 0 Comentarii
- 139
- 0
Peste cîteva luni de muncă la fermă, zi lumină, miracolul avea să se întîmple.
Durerea înstrăinării de satul în care am scris primele mele creații literare a fost nemăsurată, pentru că mă despărțeam cu greu de odaia grajdului în care aveam un caiețel pe o măsuță improvizată, și ori de cîte ori îmi venea vreo idee ieșeam noaptea din așternut și-o notam la lumina lunii... Aici, în aceste condiții, am scris poeziile „Noapte de toamnă” și „La poarta vecinului bat”, care aveau să vadă lumina tiparului în revista „Ateneu”, din 2 februarie 1974, pag. 14, redactor, poetul Ovidiu Genaru... Și asta a durat pînă într-o zi, cînd mama avea să demoleze grajdul, în locul lui urmînd să ridice o casă cu două odăi și un hol, unde aveam să ne mutăm din casa de la drum, casa lui Gelu, fratele meu. Acesta era plecat în Siria cu serviciul, urmînd ca atunci cînd se va întoarce acasă să se căsătorească și să-și aducă nevasta în casă... De aceea, mama nu avea de ales decît să treacă la demolarea grajdului care nu mai era de folosință, că nu mai avea nici un animal în ogradă pe care să-l țină la adăpost, iar pereții erau gata să se prăbușească pentru că, acoperișul fiind șubred, apa de la ploi și de la topirea zăpezi se infiltrase peste tot. Cu lemnele recuperate și cu altele noi, cumpărate, în ceva timp a reușit să ridice, în aceeași ogradă, o nouă casă... Casei lui Gelu îi spuneam casa de la drum, și casei celei noi, îi ziceam casa de la deal... Odată cu demolarea grajdului, odăița în care îmi găsisem colțișorul meu de rai, în care vorbeam cu gîndurile mele, cu sufletul meu, avea să piară în neant pentru totdeauna... Cu greu o convinsesem pe mama să-mi aranjeze o cameră din cele trei cîte număra casa lui Gelu, unde ne mutaserăm provizoriu, să am și eu unde să studiez și să scriu... Dar cum nimic nu e bătut în cuie pe acest pămînt, cu lumea și universul aflate într-o continuă schimbare, am decis să vin în București pentru o carieră literară. Îmi găsisem între timp loc de muncă la școala pe care o absolvisem în urmă cu ceva timp, în meseria de pedagog, prin grija și generozitatea unor oameni de suflet... Cînd i-am spus mamei despre intenția mea de a pleca la București, pentru totdeauna, a început a jeli în toată ograda, de se uitau oamenii care treceau pe drum, crezînd că a murit careva din familia noastră... Mama nu mă jeluia că voiam să plec la București, ei îi era teamă să nu rămîn fără serviciu. Se gîndea că plecînd de bună voie de la fermă, nu mă mai puteam întoarce acolo, că nu mă mai primeau... Plecasem la cerere, iar conducerea îmi eliberase adeverință cum că se dispensase de serviciile mele.
Cînd a venit vremea să îmi iau rămas bun de la săteni și să plec către București, aveam inima sfîșiată de durere, pentru că lăsam acolo tot ce-mi era mai drag, ograda părintească, toată copilăria și adolescența petrecute în sat. Tot ceea ce am iubit, la vremea aceea, de la ograda plină cu flori de nalbă, la pomii înșiruiți pe lîngă gardul de la drum și în fața casei, am jurat că nu le voi uita vreodată și le voi așterne în amintirile mele scrise, chiar dacă satul, rudele m-au uitat... Doamne, toate acestea s-au dus, că așa trebuie să fie, să aibă un sfîrșit, iar eu, fiul risipitor, bîntuind prin această lume, am ajuns ceea ce mi-am dorit: scriitor, iar meritul nu este doar al meu, ci al tuturor celor care au crezut în mine și în talentul meu.
Sfîrșit
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”
11.8 C