Cînd scriu acum toate acestea, rememorînd prin timp etapele vieții mele pe scurt, prin care am fost nevoit să trec de cînd m-am născut și pînă în clipa aceasta, aveam să constat că registrul meu de viață era plin de durere și drame, în care își mai găseau loc, puține, ce e drept, și satisfacții, și bucurii, mai ales în truda mea cu mine și cu oamenii din jurul meu, dintre care mulți au dat dovadă nu de omenie, ci de o cruzime haită de lupi... Cu toată răutatea lumii, am învins dificultățile, trecutul, propria-mi condiție, și am devenit scriitor. Numai că, pentru mine, a fi scriitor nu a însemnat o poartă deschisă pe care am intrat direct la masa de scris... Nici vorbă de așa ceva. Eu nu am fost scriitorul care să aibă un birou de scris al lui... Niciodată nu avusesem un birou al meu, o cameră a mea, cu o bibliotecă în care să mă răsfăț printre cărți și să citesc pe apucate tot ce găseam și ce îmi cădea în mînă: cărți de toate felurile, ziare, reviste, broșuri etc. Cumplit a fost atunci cînd a trebuit să fiu trimis în sanatoriu. Din acel moment, avea să se producă definitiv ruptura mea cu lumea satului în care m-am născut, o lume frumoasă, plină de poezie, caracteristică satului meu, cocoțat, undeva, pe vîrful unui deal plin de pomi și de oameni unul și unul... Oameni-îngeri aș putea să spun, frumoși la suflet, buni unul cu altul, dar fiecare apărînd interesul familiei sale, bruma de agoniseală pe care o aveau.
Internarea mea în sanatoriu s-a făcut în urma discuției mamei cu femeia dascălului de la biserică și țața Florica lui Ghiuș, mama lui Nicu, martor la tragicul meu accident, cel care avea să-mi fie de mare ajutor la școală, în clasa a șaptea și a opta, și al cărui tată, nea Stan Ghiuș, avea doi cai ca din poveste, pe care îi hrănea cu ovăz de stele albe și-i cesăla cu raze de lună nouă.
Odată cu plecarea în sanatoriu, viața mi s-a schimbat în totalitate, fiindcă după cîteva luni de spitalizare la Bisericani, Piatra Neamț, a venit vremea să merg la școală... Și am mers de unul singur, cu o gentuță de gît, cu niște lucrușoare: o cămașă, un maieu, niște ciorapi uzați... Și am plecat la școală pe spusele mamei, că aici mi se da totul gratuit - și era adevărat, dar pînă să fiu echipat, a trebuit să trăiesc mai multe săptămîni nespălat și nemîncat... Este adevărat că viața mi se schimbase, în sufletul meu clocotea ideea să scriu literatură și să mă fac scriitor... De pe patul de spital din sanatoriu, am început să scriu poezii, care erau de fapt gînduri îmbrăcate în versuri simple, sterile... La biblioteca sanatorului, descoperisem gus­tul cititului... Citeam pe nerăsuflate... Cărțile mi le ale­geam singur... Acolo am citit, printre altele, „Jurnalul” Puiei Liviu Rebreanu... În paralel cu lecturile, scriam, astfel că pînă le externare aveam să umplu cu versurile mele un caiet de limba română... Numai că, în graba plecării mele la București, la școală, am uitat caietul cu poezii acasă... Cunoscînd un coleg de clasă, puțin bîlbîit, cu cîțiva ani mai mare decît mine, aflasem de la el că scrie poezii, îmi arătase chiar un ziar în care îi apăruseră cîteva dintre ele... La propunerea lui, că ar fi bine să public și eu, am scris acasă urgent să mi se trimită poeziile și astfel, am trimis și eu cîteva dintre ele scriitorului Octav Pancu Iași, care avea în ziarul „Scînteia Tineretului” rubrica „De la om la om”. Din auzite, am aflat că ar fi apărut o poezie în luna decembrie a anului 1970, cînd eram elev de liceu în clasa a X-a, în trimestrul întîi...  Eram un tînăr liceean, nu ca oricare, purtam cu mine durerea întregii mele generații de suferinzi și oropsiți de viață, trăind în chin și neputință... A nu avea brațe era ca și cum nu ai avea niciodată viitor... Viitorul tău însemna să ai un trup sănătos în toate privințele... Am luptat cu mine... Am luptat din răsputeri să ies învingător și să cîștig ceea ce era al meu: dreptul la viață, dreptul de a trăi... Astăzi, scriu aceste rîn­duri pentru a mă mulțumi pe mine și pentru a-mi arăta vocația de scriitor dăruit oamenilor, dintre care foarte puțini au înțeles aspirațiile mele... Pentru că oamenii în general sînt egoiști, sînt doar ei pentru ei și familiile lor. De aceea, de la începutul vieții mele am simțit o respingere din partea lor, și nu înțelegeam de ce lumea era așa de meschină... Nu-mi puteam închipui ce se întîmplă cînd vedeam, la noi în casă, cum tata o înjura pe mama chemînd-o la el în pat, sub țoală... Sau cînd, pe uliți, oamenii își băteau nevestele... Îi auzeam pe copiii lor plîngînd... Plîngeau ca și noi, în ogrăzile îmburuienite, de foame, de sete și cu picioarele desculțe, pline de răni, sîngerînd de la pietrele colțuroase de pe uliță... Picioarele mele au sîngerat continuu, din cauza rîiei, a păduchilor și a ploșnițelor... Cuvintele mele au sîngerat pentru nedreptățile pe care le vedeam întîmplîndu-se în lumea în care trăiam. La liceu, totul a fost, într-un fel, bine, pînă ce soarta avea să mă ducă din nou la suferință... Eram în clasa a XI-a cînd a trebuit să merg să mă operez pentru redresarea poziției mîinii drepte... La început, am primit cu bucurie acest demers, dar ulterior avea să se dovedescă a fi un calvar... Din clipa în care am venit la școală, după externarea din spital, văzîndu-mă definitiv neputincios, incapabil de a mă ajuta în vreun fel, cu mîna redresată parțial, bandajată, cu o rană deschisă la burtă, de unde mi se luase o parte din mușchi pentru transplant, am avut impresia că se scufundă pămîntul cu mine... Voiam să mor! Mă gîndeam în acel moment că numai moartea mea fizică ar fi însemnat închiderea pentru totdeauna a rănilor, fără să mai am parte de altele... Mă gîndeam cum și în ce fel să scap de viață...Cum să rezolv această problemă deloc ușoară... Calea ferată din apropiere ar fi fost una din soluții... Cînd mă hotărîsem să merg într-acolo, Ilie Datcu, bunul meu coleg de clasă, de dormitor, și vecin cu patul, îmi înmînă o scrisoare pe care pedagogul îl trimisese să mi-o aducă... Era de la mama, care îmi scria să fiu cuminte și ascultător și să nu fac vreo boacănă, să sufere careva din cauza mea...Cuvintele ei m-au făcut să mă abțin de la gestul necugetat... Aș fi creat mari probleme celor care mă aveau în grijă, spre educare și supraveghere... Și gîndul îmi fugi cît ai clipi la mama și la pedagogul clasei, care era atît de bun cu noi... Doamne, nu voi putea uita niciodată acele clipe, dar prin bunătatea și dragostea Ta pentru mine, am reușit să depășesc și acele clipe atît de dure pentru ființa mea... Îmi amintesc cît de cumplite erau pînă și acele momente în care, în somn, cînd frigul mă cuprindea noaptea, nu puteam să trag pe mine pătura ca să mă încălzesc... Viața mea a fost dură, grea, tot timpul cu lacrimile ascunse dincolo de lumina ochilor mei triști, ca norii pe cer cînd anunță o vreme urîtă, cu vijelie și ploi repezi... Cărțile pe care le-am scris vorbesc despre mine și timpul pe care l-am parcurs pînă acum... Pentru tot ce am întreprins pe tărîm scriitoricesc în cei aproape cincizeci de ani de la debutul meu în literatură, cred că destinul, odată cu accidentul din copilărie, a avut un rol esențial în devenirea mea ca scriitor... Toate aceste aproximative gînduri se regăsesc în cărțile mele, ca revoltă personală pentru tot ce am văzut și trăit în această lume, greu de înțeles și de descris în cuvinte... Și-am fost revoltat dintotdeauna pe oamenii răi, care își tratau cu sadism animăluțele din propriile gospodării... Nu pot uita o scenă groaznică, pe care am văzut-o în satul meu... Un sătean de-al nostru, prinzînd cîinele vecinului său în lațul legat de frizele gardului, l-a tăiat cu coasa în două... Eram copil pe atunci, și tare m-a îngrozit fapta acestui om, pe care, din clipa aceea, îl ocoleam cînd îl vedeam, ca să nu fiu nevoit să-l mai salut... Am văzut multă jale pe pămîntul acesta, cu oameni răi, mînați de ură și dispreț față de tot ce e bun și frumos în lumea care ne-a fost dată. Pentru ce trăiește omul? Pentru avere? Bani? Femei?... La ce folos, dacă sufletul tău este pierdut pentru totdeauna, pradă răului... În egoismul lui, pe om nu îl interesează altceva decît de propria persoană, doar el să aibă ce să mănînce și din ce să trăiască... Pămîntul nostru de la țară însemna cîteva parcele, împrăștiate ici-colo, fără să dea și cine știe ce rod, deși mama le cultiva de cum începeau să apară primele stoluri de berze... Toate acestea m-au frămîntat și m-au energizat să scriu și să merg mai departe într-o țară pe care mi-am dorit-o din clipa cînd am început să aud primele cuvinte din gura mamei, apoi să iau seama la ele din momentul în care domnul învățător m-a învățat să le scriu și cum să le rostesc... Limba română este o limbă frumoasă, niciodată nu trebuie părăsită, ignorată, ba mai mult, limba română este glasul în care bunul Dumnezeu comunică cu noi, românii... Prin cuvintele limbii române m-am simțit legat de pămîntul acesta, deși mi s-a oferit prilejul să plec definitiv de aici... Am refuzat cu vehemență, nu că nu mi-aș fi dorit să cunosc o altă lume, un alt trai, o viață mai bună, dar să fi plecat în altă țară, ar fi însemnat să-mi trădez rădăcinile strămoșești, ograda copilăriei în care m-am născut și am crescut... Ar fi însemnat să mă lepăd de mormîntul părinților mei... De biserica din sat... De școala în care am învățat primele slove... Aici viața mi-a fost de o parte frumoasă, dar pe de altă parte, destul de tristă, dacă nu chiar fără de viitor... Din cauza multor probleme pe care le-am arătat, nu credeam că voi putea trăi decît în țara în care m-am născut... Consider că țara mea este lumina cerului spre care mi-am îndreptat privirea din clipa cînd am venit pe lume. Și iată că am încercat, pe cît mi-a fost cu putință, să scriu, la început anevoie, că nimeni nu-mi înțelegea scrisul... De fapt, nici nu era scris, nici o înșiruire de litere, ci doar niște măzgălituri de cuvinte strîmbe, anemice, chircite, că la un moment dat nici eu nu le puteam descifra... Ca să ajung să-mi corectez scrisul, a trebuit să treacă ani mulți... Mulți ani... Exercițiu continuu, răbdare, nervi, multă muncă... În aceste condiții, aproape supraomenești, mi-am depășit starea de om cu aspirații la o viață de scriitor... Astfel spus, drumul meu în literatură nu a fost deloc ușor, dar am considerat că devenind scriitor și viața mi se va schimba în mai bine, că voi fi alt om și voi fi privit cu alți ochi de societate, de oameni în general... Și n-am să înțeleg niciodată vanitățile oamenilor care nu conștientizează că, de fapt, pe lumea aceasta vii în pielea goală, iar cînd îți va veni sorocul înălțării la ceruri, pleci de aici între patru scînduri... Și uite așa, fără să mă dezic de nimic de ceea ce am făcut pînă în prezent pe plan literar, pot spune că mi-am urmat destinul, nu doar la nivel de stare poetică, ci și muncind cinstit pentru bucata de pîine zilnică. Și tot ce am întreprins la masa de lucru se datorează curajului de a-mi fi luat inima în dinți să fug de acasă, lăsînd-o pe mamă să mă jelească, devenind pentru un timp chiriașul Gării de Nord, al parcurilor și al piețelor, apoi al numeroaselor gazde în diferite maghernițe ale Bucureștiului...
(va urma)
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimenal”