„Învaţă după Homer ordinea evenimentelor din răz­boiul troian” – spune un hexametru incizat pe un frag­ment de cărămidă, descoperit pe teritoriul fostei cetăţi Romula Malva (actualmente Reşca, jud. Olt). Se pare că este cea dintîi atestare a existenţei unui manual didactic pe vatra românească, iar faptul că este invocat părintele poeziei epice este de bun augur pentru învăţămîntul nos­tru. La scurtă vreme, în Secolul IV e.n., pornea în lume primul manual alcătuit cu forţe proprii: „De psalmodiae bono”, scris de Niceta din Remesiana. Referindu-se la profunda interiorizare a interpretării muzicale, cărturarul şi apostolul prefigura parcă marea şcoală corală româ­nească de mai tîrziu: „Noi trebuie să psalmodiem mai mult cu sufletul decît cu glasul nostru (...) Vocea noastră, a tu­turor, să nu fie discordantă, ci armonioasă. Nu unul s-o ia înainte în chip prostesc, iar altul să rămînă în urmă, sau unul să coboare vocea, iar altul s-o ridice, ci fiecare este invitat să-şi încadreze vocea, cu umilinţă, între glasurile corului, care cîntă laolaltă”. Nu este oare aceasta o anti­cipare fericită a performanţelor pe care le înregistrează, să zicem, Madrigalul de astăzi, despre care Leopold Stokowsky scria că a atins perfecţiunea?! Ar trebui să in­sistăm poate ceva mai mult asupra tuturor acestor măr­turii, care provin din perioada mai puţin cunoscută a Evu­lui Mediu timpuriu, întrucît prea sînt unii tentaţi să creadă că pe atunci n-am fi avut nici şcoală, nici cultură. Aşadar, la ora cînd unii nu figurau, practic, pe harta lumii civili­zate, strămoşii noştri îl studiau în latină şi greacă pe Ho­mer, iar un Niceta din Remesiana purta corespondenţă în limba lui Ovidiu cu episcopul Paolin de Nola şi alcătuia un prim manual european de muzică. Cam în aceeaşi perioadă, Dunărea cunoştea o veritabilă minune tehnică pentru acele vremuri, podul de la Corabia al lui Constantin cel Mare fiind, de bună seamă, ridicat şi prin meşterii locali daco­români. Pe măsura scurgerii veacurilor, situaţia este şi mai limpede. Întîlnim forme de organizare care îşi trăiau, fi­reşte, viaţa proprie, cu o cultură întru nimic mai prejos decît aceea a celor mai liniştite zone ale Europei occiden­tale. Mărturiile străine sînt la fel de categorice în privinţa intensităţii vieţii materiale şi spirituale în acest perimetru. Cronica rusă, sau a lui Nestor, din Secolul XII, vorbeşte des­pre existenţa la Dunărea de Jos a 80 de aşezări fortificate, iar o cronică turcească aminteşte de „Ţara românilor”, ceea ce înseamnă că aceasta era constituită de cel puţin cîteva generaţii. Iar cea mai veche cronică ma­ghiară păstrată, cunoscuta „Gesta Hungarorum”, pome­neşte existenţa în Transilvania a cetăţilor Sătmar, Biharea (a ducelui Menumorut şi a lui Gelu Românul) apoi cea a cetăţilor Orşova şi Cuvin. Cetatea şi voievodatul româ­nesc al Albei, formaţiune caracterizată ca „foarte bogată şi foarte întinsă” (opulentissima et latissima) îşi găsesc numele pomenit în Cronica de la Bratislava, Cronica lui Henric de Mügeln şi Legenda Sfîntului Ştefan. Tot dintr-o legendă, şi anume cea a Sfîntului Gerard, aflăm de cea din­tîi şcoală latină înfiinţată la noi, în Cenadul Banatului. Şcoala, în care se predau gramatica limbii latine şi muzica, a funcţionat cam între anii 1030 şi 1241, cînd, cu prilejul nefast al marii invazii tătare, clădirea i-a fost distrusă. Refăcută ulterior, ea a mai funcţionat un veac, la disciplinele iniţiale adăugîndu-se limba greacă, retorica, logica, matematica, istoria, astronomia, medicina. Ceea ce mi se pare cu totul remarcabil, în afara caracterului de pionierat al şcolii, este constituirea sa într-un veritabil focar de ira­diere spirituală pentru tineretul european. În afară de ro­mâni, aici mai studiau germani, boemi, polonezi ş.a.
Sînt parametri de civilizaţie românească timpurie care atestă o vocaţie şi o permanenţă. Vocaţie spirituală ne­stinsă, permanenţă a latinităţii. La ora cînd norii de pulbere nici nu se risipiseră bine în urma călăreţilor năvălirii, das­căli şi elevi ai vechilor „Românii populare” scandau la pîlpîirea luminărilor, deprindeau tainele logicii de la Aristotel, sau, aşa cum se întîmpla în cele dintîi biblioteci ates­tate la noi, acelea de la Igriş-Timiş şi Cîrţa-Făgăraş (anii 1200) sorbeau lumina din operele unor Cicero, Suetoniu, Seneca, Quintilian. Sînt oare, toate acestea, priorităţi româ­neşti? Eu cred că da. Ar fi incompletă imaginea acestei febrilităţi spirituale dacă n-am aminti şi de învăţăceii români trimişi prin Europa. În Secolele XIII—XIV îi gă­sim la Universitatea din Viena pe Latislaus Wolochus şi Johannes dictus Walachus (adică Ion zis Românul), pen­tru ca pe timpul lui Martin Luther să studieze la Universi­tatea din Wittenberg românii Costea, Grăniceriu, Copaciu, Gane, Ceapă, Vulpeanu şi Ion Vodă Basarabul. Dar nu nu­mai învăţămîntul, ci şi tiparul ne poate grăi peste veacuri despre frămîntările cu adevărat nobile ale înaintaşilor. Prin prăbuşirea Imperiului Roman de Răsărit, la 1453, ca şi prin robirea la turci a bulgarilor, sîrbilor şi grecilor, sin­gurele purtătoare ale torţei spirituale în această zonă a Europei au rămas Ţările Române. Este cunoscut faptul că turcii nu îngăduiau existenţa tipografiilor în imperiu, ceea ce a dat o lovitură cumplită progresului spiritual al tuturor populaţiilor subjugate. Astfel se face că tipografia lui Macarie de la Ţetinie dispare după 1495, pentru a nu mai apărea decît în Secolul al XlX-lea. Inimosul călugăr tre­cea în Ţara Românească, aşa cum aveau să treacă şi alţii, nu dintr-o misiune de apostolat (cum greşit au fost tentaţi unii să creadă), ci pur şi simplu pentru a supravieţui, pentru a se bucura de o ospitalitate care nu i-ar fi fost îngă­duită decît în teritorii cu adevărat libere.
De la uşoarele tiparniţe, ce se puteau lesne demonta şi transporta, de la bucoavnele cu scoarţe de lemn şi truda grămăticilor uitaţi de Dumnezeu prin cîte o chilie de la Vodiţa sau Humor, să trecem la o altă redută de spirit românesc: lăcaşurile şi odoarele de cult. Nimeni nu are naivitatea să creadă că poate epuiza subiecte atît de vaste în cîteva pagini, mai cu seamă că editurile noastre încă au o datorie de împlinit în această direcţie. Tot ceea ce doresc este desprinderea acelui grăunte de adevăr românesc, stră­lucitor şi inepuizabil precum gramul de uraniu, care a ars cu o scînteie cînd rece, cînd fierbinte, călăuzindu-i pe ano­nimi sau glorioşi în nopţile lungi ale istoriei. Într-o vreme în care religia (care n-a îmbrăcat la noi forme inchizito­riale, ca prin alte zone ale lumii, fiind mai degrabă un cod etic şi un coagulant naţional) ţinea loc de academie şi uni­versitate, tezaurizînd tot ce era mai de preţ în geniul locu­rilor, este de la sine înţeles că averile cele mari ale spi­ritului aici s-au păstrat. N-avem decît să înlăturăm glazura sacerdotală şi mistică a unor reprezentări, şi vom vedea că antimisele, aierele, potirele cioplite, pervazele de argint ajurate şi frescele constituiau în esenţă forme de indepen­denţă culturală faţă de un imperiu în expansiune.
Modestia Creatorului (I)
N-am să cad în păcatul de a considera obligatorie mo­destia unui creator de frumos – ea este, oricum, extraestetică şi ţine de morală. De fapt, fără o conştiinţă puternică a propriei valori, subiectivă prin însăşi forţa lucrurilor, artistul ar fi de neconceput. Uneori, ultima rostire a unui creator poate fi grăitoare pentru o bună parte a vieţii şi raportării sale la univers. Atunci cînd Goethe cerea, pe pa­tul de moarte, „mai multă lumină”, în gura unui astfel de om aceste vorbe simple se înfiripau într-un poem adevărat. Să nu uităm că părintele lui „Faust” îşi pregătise într-un an ieşirea din arenă printr-un aforism pe cît de tragic pe atît de lucid: „Toate secundele dor, ultima ucide”. Normal că între o astfel de pildă şi aceea a lui Jarry, a cărui ul­timă dorinţă (studiată, fireşte) a fost „o scobitoare” – vom vibra sufleteşte cu cea dintîi. Ludicul nu e bun nici în faţa vieţii, darmite în faţa morţii. De altfel, diferenţa de operă dintre cei doi este zdrobitoare şi nu comportă co­mentarii. De bună seamă, acestea toate nu au legătură cu caracterul creatorului, dar într-un fel sînt elocvente pentru o viziune asupra lumii. Este îndeobşte cunoscut episodul dedicaţiei Simfoniei a IlI-a a lui Beethoven. Rugat de ge­neralul Bernadotte, aflat la Viena, să scrie o lucrare pentru noul idol al Franţei, în plină ascensiune, compozitorul a ajuns în 1804 la „Eroica”, a cărei dedicaţie a fost radiată la aflarea veştii despre încoronarea lui Napoleon. Toate sacrificiile făcute în timpul Revoluţiei franceze păreau ast­fel inutile.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR