
- 29-08-2022
- 1 Comentariu
- 931
- 1
Pentru că în ultimele săptămîni s-a vorbit mult despre Taiwan, am studiat articole din presa occidentală, documentele istorice și părerea chinezilor despre istoricul acestei insule care stîrnește atîtea discuții în politica internațională. Am aflat lucruri care mi-au format o imagine destul de completă asupra acestei chestiuni și mă grăbesc să le împărtășesc cu dumneavoastră.
Scurtă istorie a Taiwan-ului
Site-ul Britannica.com face un rezumat al istoriei micii insule,
astfel: „Taiwan, în portugheză Formosa, insulă din vestul Oceanului Pacific, care se află la aproximativ 100 de mile (160 km) în largul coastei din sud-estul Chinei. Are o lungime de aproximativ 245 mile (395 km) nord-sud și 90 mile (145 km) în cel mai lat punct. Taipei, aflat în nord, este reședința guvernului Republicii Chineze (ROC China naționalistă). Pe lîngă insula principală, guvernul ROC are jurisdicție asupra a 22 de insule din grupul Taiwan și a 64 de insule la vest din arhipelagul P’eng-hu (Pescadores). Două grupuri insulare controlate de guvernul ROC – Matsu și Quemoy –
se află chiar în largul coastei provinciei Fujian (Fukien) din China. În Marea Chinei de Est, ROC revendică grupul de insule pe care îl numește Diaoyutai, care sînt revendicate de Japonia, ca Senkaku, și de Republica Populară Chineză, ca Diaoyu. Mai mult, în Marea Chinei de Sud, pretenția ROC asupra Paracelilor este contestată cu Republica Populară Chineză și Vietnam, în timp ce un grup mai mare de țări – Republica Populară Chineză, Vietnam, Malaezia și Filipine, în plus față de
ROC – revendică Insulele Spratly“.
„Înainte de anii 1600, Taiwanul era autonom, deși nu exista o autoritate centrală de conducere. A fost o colonie a Țărilor de Jos timp de aproximativ 40 de ani, la începutul Secolului al XVII-lea și, ulterior, a fost din nou independent timp de aproximativ două decenii. China a cîștigat controlul la finele Secolului al XVII-lea și a condus Taiwanul timp de aproximativ două secole. Japonia a achiziționat Taiwan în 1895, în urma primului război chino-japonez și a devenit o colonie. Insula a fost readusă sub controlul naționalist chinez în 1945, după înfrîngerea Japoniei în al II-lea Război Mondial. Cu toate acestea, în 1949, armatele comuniste chineze au învins forțele naționaliste de pe continent și au înființat acolo Republica Populară Chineză. Guvernul și armatele naționaliste au fugit în Taiwan, ducînd din nou la separarea Taiwanului de China. În anii următori, ROC și-a revendicat jurisdicția asupra Chinei continentale, precum și asupra insulei, deși la începutul anilor 1990 guvernul taiwanez a renunțat la această revendicare față de China. Guvernul chinez de la Beijing a susținut că are jurisdicție asupra Taiwanului și a continuat să propună o politică de o singură China – o poziție pe care puține țări din lume o contestă“.
Aceste date sînt unanim acceptate. Personal, sînt interesat de istoria recentă, singura care ne poate oferi o imagine asupra legalității pretențiilor Chinei asupra Taiwan-ului. Am aflat, astfel, că acestea se bazează pe trei documente: Declarația de la Cairo, din 26 noiembrie 1943, Declarația de la Potsdam, din 26 iulie 1945 și Documentul de Predare a Japoniei, din data de 2 septembrie 1945.
Documentele ce recunosc autoritatea Chinei asupra Taiwan-ului
Primul document – Declarația de la Cairo – a fost semnat de Președintele SUA, Franklin D. Roosevelt, primul-ministru al Marii Britanii, Winston Churchill și Chiang Kai-shek, primul-ministru al guvernului național din Nanjing și al Partidului Naționalist Chinez Kuomintang. Declarația stipula următoarele: „Cei trei mari Aliați duc acest război pentru a pedepsi agresiunea Japoniei. Ei nu rîvnesc nici un cîștig pentru ei înșiși și nu se gîndesc la expansiunea teritorială. Este scopul lor ca Japonia să fie deposedată de toate insulele din Pacific pe care ea le-a ocupat de la începutul primului Război Mondial în 1914 și este sigur că toate teritoriile pe care Japonia le-a furat chinezilor, cum ar fi Manciuria, Formosa și Pescadores, vor fi înapoiate Republicii Chineze. Japonia va fi, de asemenea, expulzată din toate celelalte teritorii pe care le-a luat prin violență și lăcomie. Cele trei mari puteri menționate mai sus, conștiente de înrobirea poporului din Coreea, sînt hotărîte ca, în timp util, Coreea să devină liberă și independentă. Cu aceste obiective în vedere, cei trei Aliați, în armonie cu cele ale Națiunilor Unite, vor continua să persevereze în operațiunile serioase și prelungite necesare pentru procura capitularea necondiționată a Japoniei”.
Așa cum puteți observa, în acest document este specificat faptul că Japonia trebuie să înapoieze Republicii Chineze teritoriile Formosa și Pescadores, care compun Taiwan-ul și insulele care aparțin de el.
A urmat Declarația de la Potsdam, care începea cu formularea: „Noi – președintele Statelor Unite ale Americii, președintele guvernului Național al Republicii China și prim-ministrul Regatului Unit – reprezentînd sutele de milioane de compatrioți ai noștri, ne-am consultat și sîntem de acord că Japoniei i se va acorda ocazia de a pune capăt acestui război”. Mai departe, la Articolul 8, erau prevăzute următoarele: „Condițiile Declarației de la Cairo vor fi respectate, iar suveranitatea japoneză va fi limitată la insulele Honshu, Hokkaido, Kyushu, Shikoku și alte insule mai mici, așa cum am stabilit noi”. Se înțelege că Taiwan, împreună cu insulele adiacente, erau redate Chinei. Pentru ca lucrurile să fie clare și bine stabilite, Documentul de Predare a Japoniei din data de 1 septembrie 1945 întărește cele stabilite prin actele anterioare, stipulîndu-se în conținut următoarele: „Prin prezenta, ne angajăm ca împăratul, guvernul japonez și succesorii lor să îndeplinească cu bună-credință prevederile Declarației de la Potsdam și să emită orice ordine și să întreprindă orice acțiuni solicitate de Comandantul Suprem al Puterilor Aliate sau de orice alt reprezentant desemnat al Puterilor Aliate în scopul punerii în aplicare a respectivei Declarații”.
Acordurile sino-japoneze care au urmat au întărit aceste documente internaționale. A mai existat, totuși, Tratatul de pace de la San Francisco, din 8 septembrie 1951, încheiat între Japonia și o parte din puterile alilate, prin care, în Art. 2, lit b, Japonia renunța la toate drepturile, titlurile și revendicările asupra Taiwan-ului și ale insulelor adiacente fără a se preciza însă nimic despre viitorul lor stăpîn. Textul acestui tratat a fost conceput de către americani și britanici și a fost puternic contestat de delegația Uniunii Sovietice, din următoarele motive: „Tratatul nu dă nici o garanție împotriva revenirii militarismului japonez; China comunistă nu a fost invitată să participe, deși a fost una dintre principalele victime ale agresiunii japoneze; Uniunea Sovietică nu a fost consultată suficient la pregătirea tratatului; tratatul face din Japonia bază militară americană și atrage Japonia într-o coaliție militară îndreptată împotriva Uniunii Sovietice; tratatul era în fapt un tratat de pace separat; propunerea de tratat încalcă drepturile Chinei asupra Taiwanului și asupra altor insule; mai multe insule japoneze au fost cedate prin tratat Statelor Unite, deși SUA nu aveau nici un drept legitim asupra lor; tratatul încalcă acordul de la Yalta, nerecunoscînd suveranitatea Uniunii Sovietice asupra Sahalinului de Sud și asupra Insulelor Kurile”.
Conform Dreptului Internațional, produc efecte juridice și sînt opozabile Chinei doar primele trei documente: Declarația de la Cairo, Declarația de la Potsdam și Documentul de predare a Japoniei. Tratatul de la San Francisco, nefiind semnat de Republica Chineză, nu are cum să-i fie opozabil.
Războiul Civil Chinez
Acum încep problemele, pentru că se reia războiul civil chinez între comuniști și naționaliști, la început parte a aceluiași partid chinez – Komintang – care a beneficiat de ajutorul Uniunii Sovietice începînd cu anul 1923. Președintele acestui partid trimite la studii, la Moscova, pe unul din oamenii săi de încredere, Chiang Kai-shek, viitorul prim-ministru și conducător al mișcării naționaliste opusă comuniștilor. De menționat că exista și Partidul Comunist Chinez, care colabora cu Komintang. În China a fost creată o academie militară pe model sovietic, unde a învățat și, mai apoi, a devenit instructor, Ciu-Enlai, viitor prim-ministru chinez între anii 1949 și 1976. Peste doi ani, Partidul Komintang se rupe în două: naționaliștii chinezi de dreapta și comuniștii de stînga. Partidul Comunist Chinez a început să primească ajutor financiar consistent de la URSS, fapt care a alimentat rivalitatea din sînul Komintang, astfel că cele două aripi s-au despărțit, deoarece naționaliștii lui Chiang Kai-shek doreau subordonarea Partidului Comunist Chinez pe care-l acuzau de abaterea de la principiile inițiale, primind dispoziții de la Uniunea Sovietică. Pe 12 aprilie 1927 naționaliștii au procedat la arestarea, îndepărtarea și uciderea a sute de comuniști, ajungînd astfel să controleze estul Chinei, unde își stabiliseră capitala la Nanjing, guvernul lor obținînd recunoașterea internațională, ca reprezentant legitim al Chinei. Peste patru luni, la 1 august 1927, izbucnea revolta comunistă din provincia Nanchang și se înființa Armata Roșie la inițiativa și sub ordinele secretarului general al Partidului Comunist Chinez, Mao Zedong. Din acest moment aveau să înceapă, în buna tradiție istorică a acestei țări, zece ani de război civil între forțele comuniste și cele naționaliste chineze, care probabil ar fi continuat nestingherit încă mulți ani dacă nu se ivea de la est tradiționalul dușman Japonia, împotriva căruia cele două tabere s-au coalizat pe dată pînă la semnarea tratatelor de pace care au încheiat cel de-al II-lea Război Mondial.
Odată ce Japonia a fost eliminată de pe teritoriul chinez, naționaliștii (a se înțelege democrații susținuți de SUA și Marea Britanie) și chinezii au reînceput să se păruiască între ei. Situația asta seamănă cumva cu cea a arabilor, care prin Secolul al X-lea d.Chr. se băteau liniștiți între ei, pînă au apărut „frîncii” care declanșaseră cruciadele. Atunci s-au coalizat contra lor aruncîndu-i în mare, pentru a continua apoi să se ciomăgească între ei, pînă în ziua de azi.
Revenind la chinezi, aceștia au încercat să se împace, dar, nereușind, au reînceput războiul cu un mare avantaj de partea comuniștilor, care au primit de la sovietici toate armele pe care aceștia le capturaseră de la japonezi. Al doilea act al războiului civil a fost numit de istoria Chinei comuniste „Războiul de Eliberare”, care a durat din primăvara anului 1947 pînă la 1 octombrie 1949, cînd Mao Zedong a proclamat Republica Populară Chineză cu capitala la Beijing, iar cele două milioane de soldați ce aparțineau Partidului Naționalist Chinez Komintang s-au retras în Insula Taiwan.
Situația din zilele noastre
Conform Declarației de la Cairo, la care fac referire toate celelalte documente ulterioare, Taiwan-ul și insulele din jur sînt ale Chinei, indiferent de regimul politic de la Beijing. Regim politic ce a fost pînă la urmă recunoscut de către comunitatea internațională, chiar dacă între încheierea războiului mondial și această recunoaștere au trecut aproape 30 de ani, timp în care insula a fost considerată republică chineză, poziție din care a devenit membru fondator al ONU pînă prin 1972, cînd locul a fost luat de Republica Populară Chineză, recent recunoscută ca țară de comunitatea internațională.
Oriana Skylar Mastro, expert la Universitatea Stanford, ne spune în cîteva cuvinte cum s-a ajuns la situația actuală: printre țările care au recunoscut China se numără și SUA, deși americanii susținuseră naționaliștii chinezi din insula Taiwan împotriva guvernului comunist. Din toată povestea asta s-a ivit politica pe care acum o denumim „O singură Chină”, deoarece atît chinezii din Taiwan, cît și cei de pe continent credeau că insula face parte din China. Singurul lucru care îi deosebea era dezacordul privitor la guvernul legitim al țării.
Ca o condiție necesară pentru normalizarea relațiilor cu RPC, Statele Unite au promis că nu vor avea nici o legătură oficială cu guvernul Taiwan-ului. Dar, în 1979, Congresul a adoptat „Legea relațiilor cu Taiwan”, care reglementa legăturile dintre poporul american și Taiwan și a adăugat în document faptul că președintele SUA trebuie să ia în considerare apărarea Taiwan-ului dacă RPC ar folosi forța, deoarece, în timpul negocierilor, China a refuzat să promită că nu va face asta. De asemenea, mica insulă nu se poate apăra contra Chinei și, din această cauză, ajutorul american e necesar. Însă, a veni să le arăți chinezilor că tu chiar îți iei în serios angajamentele din tratatul cu Taiwan, din 1979, înseamnă să îi provoci. O provocare inutilă, pentru că americanii le-au promis chinezilor că nu vor avea relații oficiale cu Taiwan-ul și știu că președintele Roosevelt a semnat Declarația de la Cairo fiind de acord că Taiwan trebuie să revină Chinei. O invadare a Taiwan-ului de către China, acum, nu ar reprezenta decît o finalizare a războiului civil rămas neterminat în 1949, prin neocuparea de către chinezi a insulei Taiwan. Atîta tot.
Ocupare ce e posibil să aibă loc în curînd, fiindcă vizita lui Nancy Pelosi în această insulă nu a făcut altceva decît să le servească chinezilor, care cred că i-au mulțumit lui Buda pentru norocul picat de la inamicul principal, asta dacă nu cumva și-au făcut norocul singuri. Ce vreau să spun e următorul lucru: chitaii, așa cum le spun rușii, aveau nevoie, pentru a invada insula, de niște manevre militare pentru a vedea pe teren ce au de făcut ca să evite apărarea locală și cum să se coordoneze ca să debarce în Taiwan cu cît mai puține pierderi. Dacă s-ar fi apucat de aceste manevre așa, din senin, s-ar fi prins repede toată planeta de planurile lor și i-ar fi sancționat cu toții deși, repet – conform dreptului internațional, Taiwan e teritoriu chinez.
Cînd au auzit de vizita lui Pelosi, chinezii au pregătit lucrurile ca la carte: președintele Xi a anunțat comunitatea statelor lumii că înțelege să răspundă inclusiv militar dacă această vizită va avea loc, ceea ce pe mulți i-a făcut să creadă că avionul politicianului american ar putea fi doborît. De asemenea, i-a transmis președintelui Biden o vorbă cu iz de proverb românesc: „cine se joacă cu focul se va arde rău”. Firește că, sub influența presei alarmiste, toți oamenii se așteptau la o reacție violentă a chinezilor. Cînd colo... ce să vezi? Ei, amărîții, ies să facă manevre militare! Ha, ha, ha ce slabi și chinezii aștia, cum au ieșit ei să se fîțîie cu armele de paradă la manevre militare crezînd că ne sperie și cum i-am sfidat noi și le-am arătat că facem ce vrem și mergem și-n Taiwan, dacă avem chef, pentru că noi sîntem cu democrația și cu dreptatea! Cam așa au zis majoritatea, fără să-și dea seama că tocmai le serviseră pe tavă inamicilor motivul de care aveau nevoie pentru manevrele militare.
Vom vedea ce va fi. Cert este că, acum, chinezii știu ce trebuie să facă pentru a încheia războiul civil început acum 80 de ani, iar Taiwan să devină și de facto – nu doar de jure – teritoriu chinez.
NICU MARIUS MARIN,
antreprenor HORECA
-7.9 C