Dar mai există o categorie de scriitori. Aceia care, deși au detestat genul (vezi G. Călinescu), și-au disi­mulat o parte din amintiri – biografie, oameni, locuri, isprăvi diverse sau chiar aventuri – în opera beletristică în care ficțiunea a fost un execelent paravan pudic. Cum ar fi, de exemplu, Caragiale, Panait Istrati, Hortensia, Mateiu, același Călinescu, Preda, M. Sorescu, Breban și atîția alții. Observați că, în același timp, n-am spus nimic despre memorialiști de prestigiu, precum Slavici, Maiorescu, Rebreanu, Lovinescu, Sebastian, Martha Bibescu...

Răsfoind cîteva numere mai vechi ale prestigioasei reviste ,,Manuscriptum”, după care, trebuie să recunosc, alerg cu limba scoasă, am făcut o descoperire. Anume că marele critic și exeget eminescian Dumitru Panaitescu-Perpessicius (1891-1971), în lunga sa existență, a scris și el memorialistică. Știam că fusese un critic și un istoric literar dintre cei mai erudiți, cu un stil artistic în linia inovatoare a lui G. Căliescu, dar cu o frază mai bogată și cu metafore uneori mai sugestive. În tinerețe, făcuse poezie, selectată în volumele ,,Scut și targă” (1926) și ,,Itinerar sentimental” (1931), și, prin foiletoanele, tipărite ici și colo, în presa vremii, ca și prin volumele cunoscute, a recompus, cu fidelitate, mișcarea literară interbelică și de după. Fragmentele memorialistice prezentate au fost alese de filologul Dumitru D. Panaitescu, fiul lui Perpessicius, care a făcut și cîte un comentariu lămuritor la unele momente din viața și activitatea literară a criticului.

Dar, în egală măsură, acad. Perspessicius a fost și un sensibil memorialist. Multe dintre amintirile sale (despre scriitori, fapte, întîmplări sau impresii de lectură) au fost adunate în volumele ,,Dictando divers” (1940), ,,Jurnal de lector” (1944), ,,Lecturi intermitente” (1971). Ca și vinul, prin trecerea timpului, aceste volume și-au sporit valoarea, și ferice de acela care, dacă nu se poate deplasa la biblioteca Facultății de Litere, să le studieze, le mai poate găsi undeva.

Astfel, în acele pagini ale lui Perpessicius întîlnim amintiri despre Brăila, orașul său natal, părinții și familia, profesorii de la liceu (1891-1911). Au urmat anii din facultate, la București, cu colegii și profesorii de acolo (1911-1914). Apoi, anii primului război, cînd a și căzut rănit în luptele din Dobrogea și a rămas infirm (1916). Au urmat activitatea didactică în cursul secundar și multe notații personale. Aceste însemnări despre evenimentele politico-sociale, dar mai cu seamă culturale, precum și notațiile despre oameni, angrenați în procesul de adaptare la noile realități, sînt legate de perioada 1959-1966. Reținem starea sufletească de refuz sau de acceptare a evenimentelor aflate într-o continuă schimbare, valul de resemnare care le acoperă, precum și doza de înțelegere acordată oamenilor care i-au făcut rău.

Ï Ò

,,15.IV.1960. Ședință de lucru la M.L.R. (Muzeul Literaturii Române). Dificultăți. La «Telegrame» în cartier. Film inegal, haotic, lipsit de priză... cîteva scene epizodice (măturătorul f. bun). Lipsește viziunea regizorală unitară, punctul de vedere al spectatorului e neglijat”.

,,15 august 1960. M-rea Neamț. Invitat la Sadoveanu. Vizită de un ceas. Impresii. «Cum se poate?» a articulat perfect. La plecare – merge singur, flancat de soție și de fratele agronom-siamezul – pînă la poartă – de unde privește pierdut Cetatea Neamțului pe care eu unul n-o văd cu cele 18 dioptrii, în timp ce el, cu ochii liberi... Cobor cu V.S. pînă la Mînăstire; despre necrologul pesimist și exemplul lui Ravel”.

,,11 martie 1961. Sculat la 7 – redactez pînă la 11,30. – Obosit... Rău cu ochii. O.Han bună părere despre textul meu. – Seara la cinematograf «Frumoasa aventură». Cam lung. Lipsit de grația franceză”.

Ï Ò

În acticolul ,,Jurnalul unui editor”, din volumul ,,Alte mențuni de istoriografie și folclor”, III (1963-1967), Perpessicius prezintă felul cum, începînd cu anul 1933, a trudit la editarea completă a operei lui Eminescu. Modest, el compară această muncă a lui cu ,,truda fără glorie a sobolului”. Incredibil: în cei 34 de ani de muncă, citise și cartase absolut toate manuscrisele lui Eminescu și s-a oprit doar cînd vederea l-a părăsit cu totul. În 1939 a apărut primul volum al ,,Operelor” lui Eminescu și în 1963 ultimul, al șaselea. Chiar și în ultimul său an de viață, el angajase la Editura ,,Minerva” 2 volume de ,,Teatru”, distribuite pe 3 secțiuni: Originale, Traduceri și Anexe. În nr. 6/1972 al Revistei ,,Manuscriptum”, D.D. Panaitescu pune în circulație fișele tatălui său referitoare la opera dramatică a lui Eminescu, versuri cunoscute și altele, inedite. Trebuie să recunoaștem, o muncă titanică din partea criticului. De aceea, în ,,Jurnalul” său din 1940-1943, el va nota: ,,25 oct. 1942. În loc de o ediție integrală pe care aș fi putut-o da, cu toate că astfel de lucrări nu-s lucrări de unul singur, grație, între altele, și «ajutorului» și «înțelegerii» ministrului Culturii Naționale, Ion Petrovici, voi scrie o confesiiune de 100 de pagini: «Chinurile și umilințele unui naiv»”.

,,TEATRU. (,,Mira”) ms. 2254 – fila 9 și verso 646, fragment dramatic. Cap. I. Cadut e corpul nostru cînd sufletu-i cadutu. Cap. II, Act 5. Marea ce-a înnecat jumetatea... bisericei dace (or tătare) unu stîlp în mijlocu de care-i atârnat o liră pentru dorme. Scena I. Petru dormind. Scena II.(,) Scena III(,) Petru singur(,) Scena IV(,) Petru, Mira (cu cununa de lauri) (,) Scena V(,) Petru (singur se sue’n barcă)”...

Ï Ò

Procedînd la o periodizare a jurnalisticii sale, putem spune că această activitate a lui Perpessicius cuprinde 3 perioade: 1927-1935, cînd scrie foiletoane literare la ziarul ,,Cuvîntul”, făcea cronică literară la Radio și ocupa funcția de consilier literar la ,,Fundația pentru literatură”. Perioada 1940-1943, urmată de perioada 1952-1955 și, în încheiere, perioada 1959-1966. Însemnările din aceste perioade au fost strînse în mai multe volume: ,,Dictando divers”, tipărit în 1940; ,,Jurnal de lector” (1944); ,,Memorial de ziaristică” (1970) și ,,Lecturi intermitente” (1971). Conform uzanțelor, multe nume de persoane sînt trecute cu inițiale, din motive cunoscute și azi. Perpessicius proiecta să publice și un volum de ,,Amintiri literare”. Nu știm dacă a dus la bun-sfîrșit și acest gînd.

Viața și opera lui Eminescu l-au preocupat pe criticul Perpessicius aproape întreaga existență. Să amintim, mai întîi, cele 6 volume impresionante despre opera lui Eminescu, tipărite la ,,Fundații”, abia după ce îi puricase cu lupa toate cele peste 2.000 de file depozitate în Cabinetul de manuscrise de la Biblioteca Academiei Române. Atunci, rareori își permitea cîte o clipă de răgaz, cînd ochii i se odihneau pe fereastră contemplînd scurgerea anotimpurilor. Sau despre atîtea studii de critică, risipite în publicațiile literare mai vechi sau mai noi, parte dintre ele adunate în cele 2 volume de referință ,,Eminesciana”, publicate în 1971 și 1973. Nu trebuie omise nici conferințele publice de la București sau din țară, precum și participările la manifestările muzical-literare de la Ipotești sau Iași. În sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, trebuie notate medalioanele ,,Eminescu”, prezentate la radio și la televizor pe 15 ianuarie și 15 iunie. Dar despre toate aceste acțiuni s-ar cuveni un articol separat.

Ï Ò

Multe dintre notațiile memorialiste făcute de Perspessicius, de-a lungul vieții sale, au fost cuprinse în mai multe volume, după cum am văzut. Altele poate că își așteaptă rîndul, și acum, după cum plănuia D.D. Panaitescu în anul 1975, cînd, folosindu-se de bunăvoința celor de la ,,Manuscriptum”, punea în circulație alte pagini din numeroasele caiete rămase în custodia familiei, și nu știu dacă ele au fost tipărite vreodată. Așa cum ar fi, de exemplu, paginile din perioada 1940-1943, cuprinse într-un caiet cartonat și care poartă pe copertă însemnarea: ,,Notes – sep(tembrie) 1940”.

Jurnalul acestei perioade, cu unele întreruperi, avalașa de evenimente din acea perioadă cu ocuparea țării de către germani, rebeliunea legionară, războiul care cuprinsese întreaga Europă. Pe aceeași linie, să mai menționăm proiectul unor ,,Amitiri literare”, care urmau să apară în Revista clujană ,,Steaua”, dar nu știu cum s-a materializat acea intenție. Revista noastră reproduce, mai jos, cîteva dintre însemnările cuprinse în acel caiet.

,,8 septembrie 1940.Vis. Un fel de Mahatma Gandhi, cu îmbrăcăminte între togă și cearșaf alb, cu picioarele goale, păroase, cu maxilarele ieșite, apărea pe scenă să-și expuie programul. Cetisem de cu seară «Coriolan» și ascultasem la radio proclamațiile generalului Antonescu”.

,,8 octombrie 1940. Urmărind ultimele evoluții ale lui Motru (în «Timpul») și cronicile berlineze ale lui Noica. Să te ferească Dumnezeu de filozofi. (Cf. Eminescu: «Cînd n-are ce face, Satana își cîntărește coada și omul face filozofie»)...”.

,,28 Noiembrie 1940. Uciderea sălbatecă a lui Nicolae Iorga”.

,,29 noiembrie 1940. Încerc să citesc din Iorga și mă simt tulburat. Uriașa umbră se ridică dintre rînduri și interzice. Cel mai viu dintre muritorii de azi a fost silit să tacă”.

,,8 decembrie 1960. «Germania 1840», poem de Ion Barbu, închinat lui Hitler. De redactat scena S. Cioculescu&I.Barbu (...) Poemul e magnific... cu regretul că n-a fost inspirat de Ștefan cel Mare. Dacă Hitler ar înțelege poezia, ar trebui să ne dea înapoi Ardealul. Să știi că Radu Gyr se va îmbolnăvi de gălbenare”.

,,Nu putem avea nimic cu un regim care face funeralii naționale părintelui Moța și, după trei zile, ucide pe Iorga”.

PAUL SUDITU