Ce repede au trecut șase ani în calendarul vieții noastre, dar și în cel al României! Parcă mai ieri publicam în revista noastră, cu prilejul Centenarului Marii Uniri de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, serialul istoric, întins pe 17 episoade, între 10 august și 14 decembrie, sub titlul „Centenarul Marii Uniri – Preliminarii la Marea Unire” – un adevărat caleidoscop istoric ce a necesitat o profundă documentare și a ținut trează atenția cititorilor timp de 126 de zile. Acum, la o distanță de șase ani de la acel eveniment național – Jubileul Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 – cînd, deși învinsă, România reușește să iasă învingătoare din Marele Război, prin aducerea la Trupul Țării a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului, România trece printr-o perioadă de încordări și incertitudini politice, datorate atmosferei generate de actualele alegeri prezidențiale și parlamentare. Supusă la proba verității în campania electorală pentru cele patru tipuri de alegeri din acest an, clasa politică de la noi, într-o proporție majoră, a clacat, rămînînd repetentă la lecția de Democrație și la cea de Moralitate, de unde și dezbinarea care domină masa de alegători și scandalurile iscate între unii candidați la alegerile prezidențiale din 24 noiembrie și 8 decembrie – fapt care mi-a sugerat titlul acestui articol care, totuși, va fi despre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 – Unire văzută prin ochii documentelor de epocă – cele care atestă magnifica mișcare națională a anului de grație 1918, într-un moment unic de unire a voinței naționale. 

România – ruptă în bucăți

Trăim, astăzi, într-o Românie bine definită din punct de vedere geografic (deși cu multe întrebări față de vecini, rămase fără răspuns), țară situată în Sud-Estul Europei, în Nordul Peninsulei Balcanice, în Bazinul Inferior al Dunării, cu ieșire la Marea Neagră, cu o suprafață de 237.500 kilometri pătrați (după ultimele măsurători – 238.397 kilometri pătrați), cu o populație de peste 19 milioane de locuitori. Astfel sîntem astăzi, dar de cînd ne aflăm pe acest format geografic și istoric?  Și, dacă am fost altfel – cum am fost? De ce? 

Pînă cînd? La o privire sumară, s-ar părea că întrebările conțin o doză de naivitate combinată cu un dram de curiozitate, realitatea, însă, formulează răspunsuri surprinzătoare pentru cei lipsiți de cunoștințe generale, și completări, și o invitație la un remember adresat celor îndrăgostiți de Muza Cleo, cea care a înnobilat  Istoria – Cartea de căpătîi a Popoarelor.

După fixarea acestor coordonate logistice, hai să pornim la drum prin Istorie, avînd drept reper borna de 1 Decembrie 1918 – borna Statului Unitar Român, numit, simplu, ROMÂNIA.

Noi sîntem un popor statornic și iubitor de pace, care a locuit întotdeauna în spațiul carpato-danubiano-pontic, plămădit în spațiul Daciei străbune, popor caracterizat prin coordonate fundamentale, precum: limba comună, obiceiuri, credință, cultură, sentimente (primare și colective). Datorită așezării geografice în calea năvălitorilor barbari, care hălăduiau prin lumea largă pentru cuceriri teritoriale și mijloace de trai, am suportat atacuri succesive, cuceriri și abandonări, fiecare epocă lăsînd urme adînci în viața și ocupația sedentară a colectivităților de pe actualul teritoriu al României. Cum, necum, timp de secole am rezistat vicisitudinilor răvășitoare în timpul unor valuri succesive ale populațiilor migratoare, ca și a politicii de cucerire și de anexare din partea unor state și imperii care s-au întrecut pentru a fi stăpîni nelegitimi pe aceste teritorii bogate.

Astfel începe jocul Istoriei și ai cuceririlor – avem în vedere, în primul rînd, Transilvania unde, din Secolul al X-lea, după stabilirea lor în Cîmpia Panonică, armate ale regilor unguri au prins drag de Transilvania, ocupînd, prin forța armelor, teritorii din nord-vestul acestei provincii. Cu toată ocupația ungurească a statului feudal ungur, din primele secole ale mileniului al II-lea, structura de viață economică și tradiția de organizare statală a românilor s-a menținut chiar și în fața valului nimicitor al tăvălugului otoman care a subjugat o bună parte a Europei, desființînd state și transformîndu-le în pașalîcuri (bulgarii, sîrbii, grecii, ungurii) după bătălia de la Mohaci, din 1526.

Cu acest prilej, cînd Ungaria este sub stăpînirea Porții pentru un secol și jumătate, Transilvania trece sub jurisdicția Turciei, într-un raport de vasalitate, cadru politic ce a creat premisele dezvoltării de relații între Transilvania și cele două Principate Române – Țara Românească și Moldova. Din acest avînt unificator a luat naștere inițiativa voievodului Mihai Viteazul de a uni – chiar vremelnic – cele trei țări românești, act istoric realizat în anul 1600 – renăscînd idealul românilor de a conviețui între hotarele etnice strămoșești.

Cu timpul puterea Imperiului Otoman scade în sud-estul Europei, dînd posibilitatea altei entități acaparatoare să intervină – Imperiul Habsburgic, care obține victorii pe cîmpul de luptă, pătrunzînd astfel în Transilvania, impunînd principelui Mihail Apafi tratatul de la Blaj (octombrie 1687), prin care armata habsburgică de ocupație a rămas în Transilvania. Un an mai tîrziu, prin metode extreme, habsburgii reușesc să obțină renunțarea „de bună voie” la suzeranitatea Porții și intrarea „sincer și cu bună-credință” sub protecția Împăratului de la Viena. Acesta este momentul în care Transilvania devenea o provincie a Imperiului habsburgic, legalizată într-un fel prin Diploma leopoldină din 1691, denumită timp de peste 150 de ani, „mare principat”. Noul stăpîn asupra Transilvaniei acordă privilegii locuitorilor proveniți din națiunile de unguri, secui și sași, în timp ce românii – cei mai vechi locuitori din zonă și cei mai numeroși, erau considerați paria societății, fiind lipsiți de cele mai elementare drepturi și libertăți.

După ce Transilvania ne-a fost furată de Imperiul Habsburgic, a venit rîndul unei alte părți din teritoriul nostru să fie furată și alipită altui stat – consecință care mai persistă și astăzi. Ce ne spune Istoria? Războiul ruso-otoman din 1768-1774 încheindu-se cu victoria rușilor, încercînd limitarea cîștigurilor Armatei Țariste, Curtea de la Viena a mobilizat și a sprijinit oastea otomană. Pasul unu. Pasul doi – drept recompensă pentru acest ajutor „frățesc”, printr-un șir de manevre diplomatice oneroase, habsburgii au cerut (și au obținut) de la Poartă modificarea frontierei din sudul Galiției (teritoriu aflat în Europa de Est care a făcut parte din Polonia înainte de a fi anexată de Austria), sub pretextul că au nevoie de o fîșie de pămînt spre a lega Galiția de Imperiul Habsburgic. Speculînd naivitatea turcilor și prezentînd o hartă falsă, austriecii au devenit „proprietari” pe o suprafață mai mare din pămîntul aflat în nordul Moldovei. Și, pentru că austriecii nu erau proști, aceștia au întocmit cu Imperiul Otoman un document, semnat în 1775, la Palmutca, pe Nistru, inclus apoi, cu dichis, în Tratatul de pace dintre Austria și Poartă, semnat la Sistov, în 1791.

Astfel ni se fură, cu „acte” în regulă, partea de Nord a Moldovei – un teritoriu care gemea de vechi mărturii românești, cu voievozi și palate, spațiu românesc căzut pradă hoților (vechi și noi!) de austrieci. „Diplomați” nevoie mare, la început, pentru a oferi un fel de „autenticitate” raptului mîrșav, au denumit noul teritoriu intrat în componența Imperiului Habsburgic „Moldova austriacă”, după care, pentru a masca anexiunea, i se dă numele de Bucovina, după denumirea pădurilor de fagi (fagbuk, în limba slavă). Astfel a rămas Bucovina românească, timp de 143 de ani, pînă la anul astral 1918, în stăpînirea Imperiului habsburgic. Pe 28 iunie 1940, urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, prin ultimatum, partea de nord împreună cu Basarabia și Ținutul Herța sînt ocupate în mod samavolnic de URSS. Drama continuînd, în 1991, după destrămarea URSS, aceste teritorii devin parte a Ucrainei (regiunea Cernăuți) – un subiect delicat în privința căruia, din păcate, niciun partid politic și niciun lider politic român – în afară de AUR și de George Simion – nu are curajul patriotic de a cere opiniei publice și politicienilor europeni (în frunte cu Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei), să recunoască faptul că acest pămînt a aparținut – geografic și istoric – României.

Soarta Basarabiei, altă bucată ruptă din trupul sfînt al României, este aproape copie fidelă a furtului Bucovinei, mijlocitor fiind tot Imperiul Otoman, de data aceasta în favoarea Imperiului rus. Astfel, tot zbătîndu-se pentru supremație în bazinul Mării Negre și la Dunăre, cele două Imperii de mai sus au pus din nou de un război între ele, început în 1806. Cum s-a mai întîmplat în bătăliile dintre cele două Imperii cotropitoare, și de data aceasta au ajuns la pace, încheiată la București, la 28 mai 1812. Încălcînd iar obligațiile asumate prin tratate cu Țările Române, turcii – ca recompensă a acceptării condițiilor de pace, cedează Rusiei țariste jumătate din teritoriul Moldovei, partea dintre Prut și Nistru – Basarabia. Mai departe cunoașteți povestea: 1918 (la România); 1940 – la URSS; 1941 – la România; 1944 – la URSS; 1991 – se formează Republica Moldova. De ce nu se alipește acolo de unde a fost furată, adică la România? Cîndva vom fi în stare să răspundem la o astfel de întrebare?

 Acestea sînt datele istorice ale jafului și raptului de care Imperiile și unele state vecine României le-au săvîrșit în anii premergători anului 1918, care au adus multă suferință și umilire locuitorilor de naționalitate română, chiar în țara lor, unde erau tratați ca o națiune interioară. Meditînd la acest șir de tragedii, întinse pe aproape un mileniu, percepem mai bine actul măreț de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, fiind capabili să cinstim cum se cuvine memoria înaintașilor care s-au jertfit, ca noi, astăzi, să ne bucurăm că trăim într-un stat numit România.

Pași spre unire

Românii erau asupriți și răbdau, dar erau conștienți că și răbdarea lor avea o limită (umană, politică și socială). Cel puțin două atuuri se constituiau în două motoare dezvoltatoare de energie și speranță pentru viitor. În primul rînd – numărul majoritar al românilor din aceste teritorii și, doi – apariția unor vizionari din rîndul celor care au avut acces la învățătură – fenomen care determină trecerea la diferite forme de organizare a maselor și de conștientizare asupra necesității unirii tuturor forțelor populare din toate Țările Române. Documentele și statisticile vremii, descoperite în arhive, atestă afirmațiile de mai sus. Astfel, după datele cuprinse într-o conscripție pentru anii 1760-1762, în Transilvania era  următoarea situație demografică:  66,46% - români; 21,62% - unguri și secui; 11,72% - sași. Comentînd această realitate, învățătorul maghiar Iosif Benko afirma că „Atît de mare este numărul românilor încît nu numai că le egalează, dar le întrece cu mult pe toate celelalte neamuri din Transilvania împreună”.

Superioritatea etnică a românilor era recunoscută la nivel superior la Curtea de la Viena, însăși Împărăteasa Maria Tereza, adresîndu-se, în 1748, clerului, nobililor și tuturor locuitorilor români, indiferent de condiția socială, numea Transilvania „Principatul nostru românesc”. Chiar și în Banat, atît sub administrația otomană, cît și sub cea austriacă, chiar dacă zona a fost colonizată cu alte nații (sîrbi, germani, bulgari, italieni, spanioli, evrei, șvabi), balanța s-a înclinat tot în favoarea românilor, recensămîntul din 1797 consemnînd următorul rezultat: români – 394.228; sîrbi – 147.050; șvabi – 126.634; unguri etc. Mișcările sociale din a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea, culminînd cu răscoala din anul 1784, condusă de Horea, Cloșca și Crișan, au mobilizat factori de conștiințe care cereau egalitate în drepturi, accesul tuturor la o suprafață utilă de pămînt, desființarea nobilimii etc. Indiferent de avîntul poporului, Horea s-a gîndit chiar la unirea Transilvaniei cu Principatele Române.

Supplex Libellus Valachorum, elaborat în 1791, ideile popularizate prin lucrările cronicarilor din toate cele trei Țări Românești, gîndirea promovată de Școala Ardeleană și exprimată concret prin concluzii ca acestea: „Din moment ce românii sînt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, anterior ungurilor, secuilor și sașilor, din moment ce ei se trag din coloniști romani ai Daciei Traiane și au locuit necontenit locurile unde se află, normal este ca ei să se bucure de aceleași drepturi politice ca și celelalte națiuni, să participe și ei la administrarea Transilvaniei și să ocupe și ei posturi, în raport de numărul lor, în justiție și în armată – au constituit numitorul comun al aspirațiilor naționale care aveau să se concretizeze, în condiții favorabile acestui deziderat, în Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Să notăm și alte repere ale drumului parcurs pînă în anul 1918: anul revoluționar 1848, marcat, în Transilvania, prin activitatea revoluționară deosebită a Crăișorului Munților – Avram Iancu.

Pentru a-i ține pe români divizați și lipsiți de o viziune unitară reală, guvernul imperial de la Viena a reorganizat geografic teritoriul în care trăiau români, stabilind următoarele entități: 1. Marele Principat al Transilvaniei; 2. Voivodina sîrbească și Banatul; 3. Ungaria;  Bucovina de sud era componentă a ducatului autonom al Bucovinei”. Absolutismul habsburgic nu tolera nicio răzmeriță, așa cum s-a întîmplat cu înăbușirea sîngeroasă a mișcărilor țărănești din Munții Apuseni, din anul 1860. Și în plan legislativ minoritățile erau persecutate, Curtea Imperială de la Viena împotrivindu-se oricăror reglementări ivite din  sînul naționalității romane, astfel cum a fost cazul deputatului român bănățean Andrei Mocioni care susținea ideea reorganizării monarhiei pe baza principiului egalității naționale, politice, confesionale și culturale pentru popoarele ei – propunere salutată de naționalități din Imperiu, precum cehii, slovacii, rutenii. Totuși, forțată de puternicile frămîntări sociale și naționale de pe cuprinsul monarhiei habsburgice, Viena a făcut unele concesii, de suprafață, sperînd în domolirea (adormirea) năzuințelor spre libertate deplină a popoarelor subjugate. În acest cadru se înscrie anularea „unirii” Transilvaniei cu Ungaria, săvîrșită în 1848, împotriva voinței majorității populației române din Transilvania. Anulare, anulare, dar tot Ungaria a cîștigat. Cum? Prin divizarea teritorială, în continuare, a popuației de etnie română, prin împărțirea în unități administrative separate, anume: Banatul, Crișana și Maramureșul au fost încorporate Ungariei (decembrie 1860), alăturîndu-se Transilvaniei propriu-zise și ducatului autonom al   Bucovinei constituit astfel în 1849.

Cu toate aceste vicisitudini create popoarelor asuprite, situația Imperiului devenea din ce în ce mai aproape de implozie. În ultima parte a Secolului al XIX-lea și la începutul Secolului al XX-lea, Imperiul Austro-Ungar (caracterizat astfel de un mare filozof al vremii: „Acest talmeș-balmeș organizat în care se învălmășesc zece limbi și zece națiuni, acest amestec întîmplător de obiceiuri și legi dintre cele mai contradictorii”) devenea tot mai vulnerabil în a mai domina și stăpîni o întindere de aproape 700.000 de kilometri pătrați, și o populație de peste 51 de milioane de oameni, ocupați cu forța și lipsiți de cele mai elementare drepturi și libertăți. În acest conglomerat de națiuni asuprite, conform unui recensămînt maghiar din anul 1910, românii erau (în Transilvania) în număr de 2.909.250 – 46,20%, în timp ce alte naționalități se prezentau astfel: maghiari – 1.617.231 (25,70%); secui – 441.636 (7%); germani – 731.964 (11,60%); sîrbi și croați -287.122 (4,6%); ruteni – 164.443 (2,6%); slovaci – 42.674 (0,6%); alte naționalități – 109.842 (1,7%). Total – 6.304.172 de locuitori. Similară era și componența națională, pe localități, în Transilvania. Iat-o: din 4.597 de comune, 2.971 (64,7%) erau de români; 616 (13,4%) – maghiari; 417 (9,1%) – secui; 243 (5,2%) – germani; alții – 243 (5,2%).

Simțind că fără o organizare proprie nu pot avea nici un viitor, românii din Transilvania înființează, în 1867, Societatea „Transilvania” sub președinția lui Al.Papiu Ilarian; în 1882 se înființează Societatea  „Carpații”, doi ani mai tîrziu apare și primul număr al publicației societății, intitulat, semnificativ, „Unitatea Națională”. Vorbind de organizare, trebuie să consemnăm datele 12-14 mai 1881 cînd, la Sibiu, are loc Conferința cercurilor electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, care a hotărît unificarea Partidului Național Român din Banat și Ungaria cu Partidul Național Român din Transilvania, într-un singur partid – Partidul Național Român. Peste un deceniu, la 20-21 ianuarie 1892, PNR hotărăște alcătuirea unui Memorandum către Împăratul Franz Joseph I, document de însemnătate crucială în lupta românilor pentru libertate, prezentat Curții Imperiale de o numeroasă delegație (300) de reprezentanți ai românilor.

Drept urmare a acestui „afront” la adresa Împăratului, Memorandumul a fost trimis, spre „rezolvare”, Ungariei, iar inițiatorii acestui demers au fost arestați și judecați. Pentru că a rămas în Analele Istoriei, pentru componența sa național-patriotică, cred că merită reprodusă declarația din procesul de la Cluj a conducătorului delegației românilor, Ion Rațiu: „Ceea ce se discută aici este însăși eistența poporului român. Existența unui popor, însă, nu se discută, ci se afirmă. De aceea nu ne dă în gănd să venim înaintea dumneavoastră să dovedim că avem dreptul la existență. Într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în fața dumneavoastră; nu putem decît să acuzăm în fața lumii civilizate sistemul asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea și limba. De aceea nu mai sîntem aici acuzați, sîntem acuzatori”. Magnific discurs! Cine dintre conducătorii de azi ar avea curajul și credința să rostească asemenea crez într- o atare împrejurare în care România ar fi „pedepsită” pe nedrept de unele organe (organisme) internaționale?

Lumina lui 1 Decembrie 1918

Sărind peste etape cu rezonanțe naționale în pregătirea momentului „1 Decembrie 1918” (din lipsă de spațoi tipografic), ajungem la declanșarea Primului Război Mondial, pe al cărui fundal, deși România a suferit enorm, s-au pus bazele unirii tuturor regiunilor românești, furate cu japca, astfel cum le-am descris la capitolul „România ruptă în bucăți”. Cu toate avatarurile neutralității și, apoi, intrării în război de partea Antantei (cu pierderea vremelnică a mai mult de jumătate din teritoriul țării, și cu refugierea Guvernului și a Casei Regale la Iași, în exil), încă de la încheierea Tratatului cu Aliații (4/17 august 1916), pentru prima oară de-a lungul istoriei noastre, se recunoștea României – din partea Puterilor semnatare (Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia), dreptul de suveranitate asupra Transilvaniei, Banatului și a celorlalte ținuturi românești din fosta Monarhie habsburgică. Opțiunea României de a intra în război atunci cînd a intrat (14 august 1916), este sintetizată de primul-ministru I.I.C.Brătianu, astfel: „Noi n-am intrat în război ca niște solicitatori nepoftiți. Noi am intrat în război ca niște aliați doriți și ceruți. Noi am intrat bărbătește, atunci cînd ambasadorul Franței la Petersburg spunea: «Dacă România nu intră în război, poate să compromită frontul occidental»! Am intrat în război atunci cînd rușii ne spuneau: «Acum, ori niciodată»”.

Anul 1918 a intrat în istoria poporului român ca anul în care acesta și-a văzut încununată lupta de veacuri pentru unitatea națională, pentru conviețuirea tuturor românilor sub aceeași cupolă de lumină nouă, numită România. Izbucnirea Revoluției din Rusia, răsturnarea țarismului și victoria din octombrie 1917 a poporului rus au creat premise pentru popoarele subjugate de fostul Imperiu rus în a-și obține libertatea și a-și făuri propriul stat. Prima veste bună vine de la Chișinău: la 27 martie 1918, Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România, cerînd autonomie și doi miniștri în guvernul de la București. După destrămarea Imperiului rus, în toamna lui 1918, copleșit de înfrîngerile de pe cîmpul de luptă și de criza economică, se prăbușește și Imperiul Austro-Ungar. Bucovinenii reacționează și, la 27 octombrie 1918, s-a întrunit la Cernăuți Adunarea Națională a Românilor care a solicitat unirea cu românii din Transilvania și Ungaria. Aflîndu-se sub presiunea ucrainenilor, liderii bucovineni români aveau anumite rezerve asupra unirii cu România, rezerve spulberate cu ajutorul militar al Guvernului de la Iași, astfel că, în cele din urmă, Congresul general al Bucovinei, din 28 noiembrie 1918, a votat pentru România, ca unică țară.

În Transilvania, refuzînd propunerea Ungariei care ne oferise statut de autonomie, doar, doar, va împiedica desprinderea de Budapesta, Comitetul Național Român a convocat, la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională din întreaga Transilvanie, unde erau chemați să participe 1228 de delegați. Pentru acest inedit eveniment a fost ales orașul Alba Iulia, în amintirea lui Mihai Viteazul și a martiriului lui Horia, Cloșca și Crișan. În fața unei adunări de 100.000  (după alte surse istorice 150.000) de români prezenți la Alba Iulia, veniți din toată Transilvania, la ora 10, în ziua de 1 decembrie 1918, Ștefan Cicio Pop, președintele Consiliului Național Român Central, după ce a rostit o scurtă cuvîntare cu privire la împrejurările internaționale în care are loc evenimentul, depune mandatul Consiliului pe care l-a prezidat în mîinile Adunării.

Președinte al Marii Adunări Naționale este ales Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român care, după ce salută mulțimea, rostind că aici se va pune „piatra fundamentală a fericirii neamului nostru românesc”, declară Marea Adunare Națională a românilor întrumită la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Discursul festiv a fost rostit de Vasile Goldiș, conducător marcant al românilor din Transilvania. Într-un vibrant discurs acesta animă audiența, inimile celor prezenți vibrau la cele mai înalte cote de bucurie și de emoție, discurs cu propunerea de acceptare a proiectului de rezoluție care, la primul punct, conținea următoarea hotărîre: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România”.

După  discursurile celor doi reprezentanți ai celor două partide românești din Transilvania, Iuliu Maniu și Iosif Jumanca, și-a reintrat în rol președintele Adunării, Gheorghe Pop de Băsești, care se adresează delegațiilor cu întrebarea: „Primește onorata Adunare rezoluția propusă de domnul Goldiș în întregimea ei?”. În apaluze și urări, Adunarea răspunde în cor: „PRIMIM!”. Este momentul în care președintele Gheorghe Pop de Băsești anunță că „Adunarea națională a poporului român din Transilvania, Banat și părțile ungurene a primit rezoluțiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea ei și astfel unirea acestei provincii românești cu țara-mamă”.

Documentele care reflectă acest eveniment crucial în Istoria modernă a României relevă cu acurateță activitatea și dăruirea acelor români care au făurit noul Stat Român. Impus și cu arma în mînă, pe front, și cu pierderi grele, Statul Român are o bază juridică solidă și pertinentă, ce nu poate fi reconsiderată de nici o forță din exterior, cu atît mai mult din interior. Aceste documente, întărite prin hotărîrile internaționale de la Trianon, se cer, poate, cîndva, să fie recitite și de cei care , astăzi, prin voința poporului – ca și în anul 1918 – sînt chemați să nu-și calce jurămîntul față de acest popor și, în plus să nu stingă lumina aprinsă acum 106 ani la Alba Iulia. Acolo nu este doar o candelă de biserică, ci este Candela Neamului Românesc – ALBA IULIA – 1918.

NOTĂ: Ca o autentificare la pasajul de mai sus, am găsit Actul unirii Basarabiei cu România, votat de Sfatul Țării, la 27 martie 1918, pe care – spre o sfîntă aducere aminte – îl reproduc – un cadou pentru cititorii revistei „România Mare”: „ACTUL UNIRII votat de Sfatul Țării la 27 martie st.v.1918. În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna, SE UNEȘTE CU MAMA SA ROMÂNIA. Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna! Președintele Sfatului Țării, ION INCULEȚ vice-președinte PAN. HALIPPA, secretarul Sfatului Țării I. BUZDUGAN”.

De luat aminte!

GEO CIOLCAN