Despre contractul social, dreptul la vot și etică
  • 11-04-2022
  • 0 Comentarii
  • 342
  • 1

,,Omul se naște liber și pretutindeni este în lanțuri” scrie Jean Jacques Rousseau în lucrarea sa de căpătîi, intitulată „Contractul Social”. Pentru a scăpa de aceste lanțuri și a putea trăi liber, individul, în calitatea sa de deținător al puterii sociale și politice, trebuie să găsească un sistem de guvernare care să asigure libertatea cetățenilor prin pactul pe care aceștia îl semnează cu statul. Pactul în sine, contractul social, reprezintă transferul temporar al puterii de la deținătorii lui de drept – cetățenii – către reprezentanții lor aleși prin vot, care trebuie să o exercite în numele și pentru binele comun al celor care i-au învestit cu această răspundere.
Pentru Rousseau, statul reprezentat de guvernanți este o persoană morală a cărei viață este reprezentată de unirea membrilor săi, ale cărei legi sînt acte ale voinței generale și al cărei scop este libertatea și egalitatea cetățenilor săi.
 Rezultă că, atunci cînd orice guvern uzurpă puterea poporului, contractul social este rupt; și nu numai că cetățenii nu mai sînt obligați să se supună, dar au și obligația de a se răzvrăti.
Ca să delegăm puterea reprezentanților care să guverneze în numele nostru și pentru noi, aceștia trebuie aleși prin vot. Drepturile electorale ale cetăţenilor formează o categorie distinctă, fiind astfel înscrise în Constituții ca drepturi fundamentale şi în legi ca drepturi subiective și au ca obiect participarea cetăţenilor la guvernare sau la constituirea autorităţilor administratiei publice locale (consilii locale, consilii judeţene, preşedinţi ai consiliilor judeţene sau primari).
În România, din dispoziţiile art. 36 din Constituţie rezultă aspectele democratice de nivel constituţional ale dreptului de vot şi ale votului. Astfel, o persoană poate vota dacă: este cetăţean român, are vîrsta de 18 ani împliniţi pînă în ziua alegerilor inclusiv, este în deplinătatea facultăţilor mintale şi are aptitudinea morală de a vota. Egalitatea votului este o concretizare a principiului constituţional al egalității cetăţenilor şi este presupusă de universalitatea votului.
Instituția votului există încă de acum 2000 de ani, romanii exportînd peste tot în lume așa numitul „jus sufragii”, adică dreptul de a vota – de unde și cunoscuta replica caragieleană „masă, sufragiu”. După căderea Imperiului Roman, acest drept de vot de pe teritoriul statelor române medievale este menționat odată cu instituirea uniunilor de obşti, de bază fiind sistemul cenzitar, între care censul de vîrstă și cel de avere dominau – ca o dovadă certă de înţelepciune şi putere. Odată cu Regulamentele organice din 1831, se organizează prima adunare cu oarecare puteri legislative, Obşteasca Adunare, pentru ca, odată cu Convenţia de la Paris din 1858, să se acorde Adunării Elective o autentică putere legislativă şi să se ofere principatelor o adevărată Lege electorală.
Prin Legea electorală din 1864 se pun bazele moderne ale alegerilor în România, determinînd creşterea numărului de alegători şi gruparea acestora în două categorii: alegători primari, care votau prin delegaţie, şi alegători direcţi, care votau nemijlocit, la sorgintea reprezentării fiind tot raţiuni de ordin cenzitar. Prin Constituţia din 1866 s-a introdus votul cenzitar şi capacitar, electoratul fiind împărţit în patru colegii, în funcţie de venit, profesie şi demnități deținute. La 10 iulie 1917 se introduce votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret. Menţinînd sau dezvoltînd dispoziţiile normative referitoare la alcătuirea şi recrutarea corpului electoral, aşezămîntul constituţional din 1923 a condus la lărgirea sensibilă a dreptului de vot, creînd posibilitatea participării cetăţenilor la viaţa politică a ţării.
Deși, la prima vedere, noua Constituție din 1938 apărea ca fiind mai extensivă de drepturi electorale, prin Legea electorală din mai 1939 se dă expresie pornirilor autocratice ale regelui, votul universal al cetăţenilor fiind înlocuit cu votul restrîns al acelora care au împlinit vîrsta de 30 de ani şi erau înscriși în organizațiile profesionale reprezentate în Parlament, stabilindu-se, totodată, o nouă procedură de alegere a deputaţilor, ce asigura constituirea Parlamentului din oameni devotaţi regelui. Începînd cu aceste reglementări introduse în perioada carlistă se poate spune că este demarată o perioadă de restrîngere și, apoi, de distorsionare completă a drepturilor electorale, ce va atinge punctul culminant odată cu instaurarea regimului comunist, ce va dăinui pînă la sfîrșitul anului 1989.
Revenirea la democrație, în sensul restituirii drepturilor politice fundamentale românilor, are loc prin Decretul-lege nr. 92/1990 (14 martie) pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, Parlamentul Român fiind alcătuit, din nou, pe bază bicamerală (Adunarea Deputaţilor şi Senat). Atît membrii Parlamentului cît şi Preşedintele României urmau să fie aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, liber exprimat, iar reprezentarea populaţiei de toate naţionalităţile în forul suprem legislativ urma să se realizeze pe baza sistemului de repartizare în urma votării.
După cum vedeți, votul apare ca o necesitate deter­minată de transferul puterii poporului către reprezentanții săi în cadrul Contractului Social. Desigur, este clar că cetățenii rezidenți permanenți ai statului din care fac parte au drept neîngrădit la vot, însă ce facem cu cei care, din motive cel mai adesea economice, au decis să muncească și să locuiască pe termen nedeterminat în alte țări ale lumii? Au aceștia dreptul de a vota la alegerile din țara lor din locul în care se află? Este etic ca ei să decidă viitorul politic al țării de origine, deși sînt rupți de realitățile locului? Voi detalia răspunsuri la aceste întrebări cu ajutorul unui document redactat de Institutul Internațional pentru Democrație și Asistență Electorală (International Institute for Democracy and Electoral Assistance) cu sediul la Stockholm în Suedia, intitulat „Voting Abroad”.
Conform acestui document, în anul 2005 existau aproximativ 190 de milioane de emigranți, ce constituiau și constituie încă o formidabilă forță politică ce poate influența decisiv rezultatele alegerilor naționale, așa cum nu o dată s-a întîmplat și la noi. Votul extern este permis în prezent de 115 țări și teritorii din lume. Din aceste țări, aproximativ două treimi permit tuturor cetățenilor lor un vot din străinătate, iar o tremie limitează parțial dreptul la un vot extern – 115, sau mai mult de 50% din democrațiile lumii. Restricțiile inerente au legătură cu timpul petrecut de cetățean în străinătate sau cu activitatea desfăşurată aici. Dreptul expatriaților de a vota la alegerile din țara lor de origine variază în funcție de legislația țării respective. Unele țări (cum ar fi Franța) acordă cetățenilor expatriați drepturi de vot nelimitate, identice cu cele ale cetățenilor care locuiesc în interiiorul granițelor naționale. Alte țări permit cetățenilor expatriați să voteze doar pentru un anumit număr de ani după părăsirea țării,
după care nu mai sînt eligibili să voteze (de exemplu, în Turcia e vorba de 6 luni, în Australia de 6 ani, în Canada de 5, apoi 15 ani pentru Anglia și 25 de ani pentru Germania). State ca Irlanda își rezervă dreptul de vot numai cetățenilor care locuiesc în acea țară, deposedîndu-și cetățenii expatriați de drepturile lor de vot odată ce părăsesc țara lor de origine.
Decizia cu privire la tipurile de alegeri pentru care se va aplica votul extern este importantă. Se referă nu numai la considerente politice și instituționale (care instituții și ce niveluri de guvernare ar trebui influenţate de voturile alegătorilor din străinătate), ci și la considerente tehnice și logistice, în mare parte legate de tipul de sistem utilizat pentru a alege legislativul sau președintele și la procedurile care vor fi folosite pentru votul extern. Acolo unde votul extern este permis doar pentru un singur tip de alegeri cea mai comună practică este aceea de a-l permite doar pentru alegeri legislative, cum este cazul în 31 de țări, în timp ce  14 țări permit votul extern numai pentru alegerile prezidențiale.
Iată că problema aceasta a votului expatriaților este una internațională, ce face obiectul unor studii serioase, nu doar al discuțiilor la nivel de social media, purtate de obicei „după ureche”. O să citiți în cele ce urmează faptul că țări cu democrații consolidate de sute de ani și recunoscute la nivel mondial pentru acest lucru nu acordă cetățenilor ce s-au stabilit în afara țării de origine dreptul la vot pentru toate tipurile de alegeri, considerînd lipsit de etică ca aceștia să influențeze viața concetățenilor lor, ale cărei greutăți nu le cunosc.
Pomeneam mai înainte de cele 31 de state care acceptă expatriaților lor, adică diasporei, mai pe româneste, să voteze doar la alegerile parlamentare; printre acestea se numără Australia, Belgia, Cehia, Germania, Grecia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Islanda, Africa de Sud, Turcia și Marea Britanie. Acestora li se adaugă state, în special din America Centrală și de Sud, care permit participarea doar la alegerile prezidențiale, dar și un grup de 20 de țări care permit diasporei să voteze la alegerile parlamentare, prezidențiale, însă nu și la referendum. Din acest grup de state fac parte și România, Argentina, Bulgaria, Republica Capului Verde, Croația, Djibouti, Guineea Ecuatorială, Geor­gia, Ghana, Guineea, Indonesia, Israel, Mozambic, Namibia, Nicaragua, Filipine, România, São Tomé and Principe, Senegal, Singapore, Siria. Putem observa că statele spre al căror exemplu democratic și politic tindem nu se află în compania noastră, a celor care oferim largi drepturi democratice expatriaților noștri, ci le oferă doar dreptul de a vota la alegerile parlamentare, nu și la cele prezidențiale, ca să nu mai vorbesc că unele din țările pomenite mai sus, după o anumită perioadă de timp petrecută în afara țării, le retrag cetățenilor dreptul la vot.
Așadar, iată că diaspora românească are mai multe drepturi în materie de vot decît au cetățenii unora dintre statele în care expatriații români muncesc și, cu toate acestea, la fiecare alegeri au nemulțumiri. O fi din cauză că noi, românii, sîntem extrem de cîrcotași ca nație sau că, odată ieșit din România în lumea civilizată, ai senzația că poți și trebuie, ca unul mai deștept și mai luminat decît cel rămas acasă, să decizi în numele lui?
Dacă ai plecat de aici fiindcă ai considerat că România e o țară de c…t, cum am auzit pe mulți expatriați exprimîndu-se, și îți place atît de tare în Spania, Italia, Franța sau Marea Britanie, ar fi normal ca după 5 ani de la stabilirea „afară” să-ți pierzi dreptul de vot, cum se întîmplă spre exemplu în Canada. Problema e că nici un guvern nu va lua o astfel de decizie de frică să nu stîrnească nemulțumirea masei de votanți diasporeni și să piardă puterea. Nu ar fi mai bine ca, dacă tot îți pasă de țara ta, să rămîi aici și să schimbi lucrurile care nu-ți plac, lovindu-te de ele zi de zi, decît să le judeci de la distanță în mod superficial și după ureche, sub influența ideilor din Occident, care s-au dovedit, nu o data, a fi inaplicabile și nepotrivite nouă, românilor?  Ba cred că da.
Scriam în articolul publicat săptămîna trecută despre cum ar putea deveni diaspora un investitor strategic al României. Mă gîndesc că, înainte de a decide cine și cum să conducă țara lor, dar și a noastră, ar trebui ca cele 4 milioane de români să se întoarcă în patrie, investindu-și banii aici, folosind ceea ce au învățat în țările prin care i-a purtat viața, și presîndu-i astfel pe guvernanți să schimbe lucrurile care nu le convin nici lor, dar nici nouă. Așa ar trebui, însă doar o mică parte dintre acești compatrioți vin să producă ceva în România. Covîrșitoarea majoritate își construiește vile și-și cumpără mașini la modă, adică le dă înapoi vesticilor banii pe care i-au cîștigat extrem de greu acolo. Altceva ar fi dacă, investind banii cîștigați în activități productive, ar exporta bunurile și ar atrage bani în țară.
Diaspora este, într-adevăr, o forță politică importantă a României, formată din oameni care clamează bune intenții în a-și ajuta țara (deși toți spun că au plecat ca să le fie mai bine lor și familiilor lor), însă tot ceea ce a făcut pînă acum această forță a fost să aducă la putere tot felul de nepricepuți, pe care după aceea nu mai știau cum să-i injure. Ce nu înțeleg acești oameni este că la un moment dat vor muri, iar copii lor, integrați de mici în țările adoptive, nu vor mai da nici măcar o ceapă degerată pe țara natală, pe care o vor lăsa la discreția celor contra cărora, astăzi, părinții lor luptă.
Este timpul, dragi compatrioți, să vă întoarceți aici, să porniți afaceri prospere, productive, să candidați chiar în alegeri alături de noi, pentru ca împreună să ducem țara asta la un nivel de bunăstare și demnitate pe care toți ni-l dorim, fiindcă numai împreună putem reuși.
NICU MARIUS MARIN,  antreprenor HORECA

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite