Despre arta de a vîna cu șoimi

Pe timp de viscol să te strîngi la foc

cînd Sfîntul Hubert tolba își răstoarnă

cînd vîntul mută stînele din loc

și mori de fildeș macină în iarnă

Atunci e bine din ulcele mari

să curgă vinul stins cu scorțișoară

prin geamuri argintate în cleștar

colinde vechi să simți cum se strecoară

Pe bîrne moi de paltin afumat

trofeele să prindă viață nouă

un cap de urs cu bot îmbelciugat

un rămuriș de cerb umplut cu rouă

Să nu mai știi cum ai ajuns aici

pe munți rămași din mările sarmate –

doar șoimii credincioși, cu aripi mici

să îți dezmierde mîinile brumate

Născuți cîndva din ochii lui Homer

au gust amar ca pîinea de cenușă

eroici prinți, din insule ce pier

cu cruci de aur spînzurînd la gușă

S-au prăvălit și ți-au adus vînat

dar te-a răzbit o milă neștiută

și te-ai văzut tiran încoronat

pe lupta dintre ei și-un pui de ciută

Cine ești tu? De ce împarți război

între făpturi cu pace milenară?

Și ți-ai chemat slujbașii înapoi

Salvînd și puiul ce trăgea să moară

Acum cu toții stați învăluiți

în aburii legendei din ulcele

și-n limba iernii blînd vă spovediți

sub patrafir de viscol și de stele...

CORNELIU VADIM TUDOR