– Studiu de caz –


Nimic despre Diana Șoșoacă
Încep acest articol despre un subiect care a făcut vîlvă în mass-media, vîrînd zîzanie în clasa poli­tică românească, și așa înveninată acum, în preajma alegerilor parlamentare și prezidențiale, cînd hățurile au scăpat din mînă și telegarii aleargă prin gropi și mărăcinișuri înșelătoare – încep, deci, cu un capitol care nu vreau să aibă niciun reflex al valurilor de cerneală care inundă România, parcă la concurență cu adevăratele valuri ale atîtor rîuri dezlănțuite, ieșite din matcă, aducătoare de pierderi umane și distrugeri materiale. Abordînd tema, la început, în viziunea titlului acestui articol, am luat în considerație articolul 1, al.3, din Constituția României – Statul român (ținînd cont și de frecventa trimitere la Legea fundamentală a României, uzitată, în acest caz, de zeci de jurnaliști, sau de puhoiul de comentatori din platourile multor televiziuni, dintre care, astfel cum s-a putut constata la fața locului, unii dintre aceștia nici nu știu cam cum arată Constituția României!). Iată, deci, în forma lui naturală, acest aliniat.
„România este un stat de drept, DEMOCRATIC (sublinierea autorului) și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, DREPTATEA (idem) și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sînt garantate”. Cu o minusculă observație: (după cum am constatat pe viu, prin terfelirea „idealurilor” invocate, era mai pragmatică amintirea idealurilor Revoluției de la 1848), vă invit la o meditație practică asupra constatării (sau a nonconstatării) traducerii în viața noastră a termenilor „stat... democratic” și „dreptatea”, ca „valoare supremă”. Fără a săpa prea adînc în dezvoltarea sintagmei „stat democratic”, apelînd ușor la ceea ce am învățat la școală, constatăm din plin discrepanța dintre însăilarea termenilor din Constituție și realitatea de pe scena politică a României. Democrație, adică, în traducere literară, „conducerea de către popor” – un comandament care poate fi returnat foarte ușor, întrucît dovezile conform cărora NU Poporul conduce Țara, ci o șleahtă de indivizi corupți și rupți iremediabil de societatea românească, „aureolați” de votul în orb al unei națiuni derutate și bulversate, sînt la tot pasul, fiind vizibile de oricare român interesat de punerea în practică a Constituției României.
Am asistat, după instalarea puterii postdecembriste, la dezbateri puerile, într-o gamă largă (uneori ciudată) de așa-ziși analiști politici, plătiți să distorsioneze realitatea neechivocă a vieții noastre cotidiene, vorbind cu aplomb despre democrația care a lovit Poporul Român după tragicele evenimente din decembrie 1989.
Totodată, pentru a înfiera și a desființa, practic, România ultimei jumătăți de Secol XX, acești noi culturnici autohtoni nu au obosit punînd la zid „dictatura comunistă”, fără a fi în stare să canalizeze discuția spre fundamentarea acestei forme de guvernare.
Cum între Democrație și Dictatură nu pot fi reguli de conciliere, pentru a  informa corect opinia publică, în situația în care confunzi „dictatura” cu adoptarea unor măsuri (economice, politice, sociale etc.), în vederea impulsionării procesului de dezvoltare a Statului, în general, sau a unor sectoare (ramuri) de activitate – unele chiar vitale pentru cei chemați la, eventual, un program de austeritate, trebuia o disociere între cauză și efect. Dacă suma acestor măsuri, nu neapărat „dictatoriale” conduce la o transformare în bine a societății, efortul acestei societăți este răsplătit din plin.
În cazul României anului 2024, numai dacă amintim de „afacerea” cu schimbarea, preschimbarea și comasarea unor alegeri (într-o sfidare nesimțită, care i-a avut protagoniști pe Iohannis, Ciolacu și Ciucă); de încercarea de a modifica o lege doar, doar îi vor aranja lui Iohannis un post călduț, după decembrie anul acesta; tergiversarea unor procese cu mize importante de bani pînă cînd fapta se prescrie; ping-pongul pe care frații Tate îl joacă cu Justiția Română, luînd în derizoriu Legile Țării; ca să nu mai amintesc de moduri din trecut, care demonstrează șubrezirea Democrației și a Dreptății în România, cum ar fi: neaplicarea rezultatelor referendumului pe temele Familia și reducerea numărului de parlamentari; furtul voturilor, acum 4 ani, de la sectorul 1 din București, cînd am văzut cu toții, la televizor, cum oamenii Clotildei Armand – supravegheați de ea și de soț – cărau sacii cu voturi din locul de depozitare a acestora; numirea în funcții cheie, la conducerea unor societăți de stat, precum și în Consiliile de Administrație a rubedeniilor, a amantelor sau a unor interpuși care, prin pregătirea lor nu aveau nici 1% tangență cu funcțiile pe care fuseseră instalați de camarila PSD – PNL...
Dacă toate acestea s-au petrecut sub ochii noștri – și ce am consemnat nu este decît o picătură din marele ocean al lipsei de Democrație și de Dreptate de care se face vinovat Statul Român, cu nominalizări astfel: președintele Iohannis, Guvernul, în frunte cu premierul Marcel Ciolacu, Parlamentul, partidele politice de la putere, instanțele judecătorești, Ministerul Public („În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor” – Art. 131, al.1, Constituția României); Consiliul Suprem al Magistraturii („Consiliul Suprem al Magistraturii este garantul independenței Justiției” – Art.133, al. 1, idem )..., cum mai poți avea încredere în aceste autorități atunci cînd Statul, printr-o autoritate sau alta, vine, într-un exces de zel, și ia o hotărîre radicală într-un domeniu sau altul? În acest caz, dacă ești un om normal și ai o logică sănătoasă, și nu cazi pe fenta întinsă, te întrebi: Qui prodest?
Un politician cu gură mare
Din acest moment, vreau-nu vreau, trebuie să atac subiectul care se află, în momentul de față, în epicentrul unui scandal „constituțional” național, cu mari șanse de a revigora presa de scandal internațională în ceea ce privește reflectarea situației politice de la București în pozițiile cancelariilor europene și nu numai. Desigur, acum îi scriu și numele protagonistei, este vorba de votul Curții Constituționale prin care Diana Șoșoacă – președintele partidului SOS România și europarlamentar – a fost oprită din cursa electorală pentru Palatul Cotroceni. Cum atît presa scrisă, cît și televiziunile au bătătorit acest subiect, cu argumente pro și contra, în raport cu unele  umori ale „analiștilor” acestui caz, creîndu-se tabere ad-hoc ce se războiesc între ele, căutînd să-și impună punctul de vedere, în acest articol voi încerca să rămîn neutru acestor tabere, abordînd subiectul fără niciun parti pris, doar din ce cunosc personal, completîndu-l cu date și analize adiacente sau premergătoare acestui caz.  Orientînd narațiunea spre o cale neutră, sper să lămurim o serie de inadverdențe în acest caz, și să aflăm răspunsuri la cîteva întrebări ce ar trebui să macine Democrația și Dreptatea românească.
Pentru că am amintit de o poziție fără parti pris, mă declar dinainte împotriva unor manifestări de mahala, aduse de Diana Șoșoacă în Parlamentul României cît și în piața publică – chiar dacă, inițial, a pornit de la un filon de dreptate, printr-o exacerbare teatrală, persoana în cauză  a degenerat într-un fel de circotecă, punîndu-și singură în derizoriu problematica discursului personal. Pentru că aceste manifestări ale Dianei Șoșoacă au fost publice și mediatizate chiar în exces, pînă la saturație, cred că nu mai este cazul să le trec în revistă, invitînd cititorii să facă un recurs la memorie și să se „distreze” cu acele momente. Privind înapoi, în istoria Parlamentului Român, vom avea surpriza să descoperim secvențe aidoma celor care poartă marca „Șoșoacă”, certurile și balamucul din ședințele din plen ale Forului Legislativ, astfel cum au fost încondeiate de Caragiale, s-au petrecut aievea, scriitorul nefăcînd altceva decît să ni le aducă în față, într-o formă artistică. Deci, nimic nou sub soare, numai că, de data aceasta, societatea românească nu prea mai este dispusă să asiste la circ în Parlament și la ducerea în derizoriu a unor funcții publice – fie acestea politice sau administrative.
Totuși, dacă nu sîntem de acord cu unele manifestări gen Diana Șoșoacă, dacă lumea nu mai vrea circ în cadrul instituțiilor da rang înalt, și dacă autoritățile statului au considerat nocive asemenea manifestări, în cadrul democrației noastre dîmbovițene, de ce niciodată, în atare situații jenante, nu s-a inițiat o acțiune, o atitudine, o lege, ceva oficial, care să pună capăt spectacolului grotesc și să-i potolească pe acei zurbagii? Știți de ce? Pentru că (și nu este cazul doar al Dianei Șoșoacă, la un nivel mai redus pot fi date și alte exemple), de multe ori, în discursurile inflamabile, fie de la tribuna Parlamentului, fie din stradă, autoritățile au găsit mulți sîmburi de adevăr, adevăr pe care nu-l puteau nega dacă îl decojeau de scandalul imprimat de protagonist! Atunci, au tăcut, sau, și mai rău: au răspuns (prin reprezentanții acestora) cu aceeași monedă, generalizînd subiectele pieselor lui Caragiale într-un mod care avea să ducă, în final, la scandalul de astăzi.
Concluzionînd realitatea de mai sus, astăzi, cînd „organele”, o parte din mass-media și din societatea civilă s-au inflamat  de „nebuna” de Șoșoacă, se conturează unele întrebări:
1. Unde ați fost cînd, în Parlament, senatoarea Diana Șoșoacă s-a urcat la tribună cu botniță și cu sacul mortuar, pledînd (în stilul ei de circ) împotriva vaccinării anticovid?
2. Unde ați fost cînd Diana Șoșoacă, legitimîndu-se cu calitatea de senator, dădea buzna în spitale și în ministere, ignorînd paza militarizată, aducînd chiar injurii forțelor de ordine care au încercat s-o oprească?
3. Unde erați cînd românca Diana Șoșoacă, președinta partidului SOS România, și-a depus candidatura pentru alegerile europarlamentare, obținînd, prin vot democratic, două locuri de europarlamentar din partea acestui partid, fără ca numeni să conteste?
Căutînd răspunsurile la aceste întrebări, și la altele care se mai pot pune, să înaintăm cu acest articol, deschizînd un capitol, pe cît de sensibil, pe atît de necesar. Veți constata.    
Ce vrea, de fapt, Diana Șoșoacă?
Pentru că acest capitol, prin nominalizarea unor precepte ale Dianei Șoșoacă, s-ar putea să trezească ușoare suspiciuni, hai să pornim la drum tot cu cartea noastră de căpătîi, Constituția României, din care citez nu pentru a „acoperi” ceva, ci pentru a pune pune în valoare litera Legii de care trebuie să beneficieze toți membrii societății noastre, chiar și cei care nu ne plac, social, avînd manifestări mai aparte decît unii dintre noi. În lumina celor de mai sus citez din Capitolul II din Constituție, „Drepturile și libertățile fundamentale”, Art. 30, „Libertatea de exprimare”, al. 1: „Libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credințelor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sînt inviolabile”; al.2: „Cenzura de orice fel este interzisă”. Pînă aici e clar, da?     
Dar, pentru că paragrafele din Constituție pot fi citite de oricine, mi se poate reproșa de ce nu citez și al. 7 din acest articol 30. Pentru că propunerea este benefică, iată că îl citez și pe acesta, care pare să o îngroape pe Diana Șoșoacă. Oare? „Sînt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”. Ce avem noi aici? – vorba unui analist politic, nelipsit din studioul unei televiziuni. Părerea mea – avem cîteva interdicții la unele manifestări (oficiale sau de stradă) care, după cum se știe, nu au adus nici un prejudiciu persoanelor care le-au generat (am în vedere aici „îndemnul la un război de agresiune” și „Manifestările obscene, contra bunelor moravuri” – dacă nu „ghiciți” la ce mă refer, vă voi destăinui într-un alt articol), și avem cîteva similitudini cu acuzațiile care i se aduc Dianei Șoșoacă, rămase, însă, fără efect, întrucît pînă în prezent, nicio instituție a Statului nu a emis vreun document oficial cu incriminarea acestei persoane, în viziunea paragrafului citat.
Lămurit și acest aspect juridic al „criminalei” Diana Șoșoacă, să vedem, totuși, ce vrea, de fapt europarlamentara SOS România. Înainte de a căuta acest răspuns trebuie să remarcăm două trăsături ale Dianei Șoșoacă, cele principale care, împreună cu altele secundare, conturează din plin personalitatea acestui politician: invocarea suveranismului, ca program politic al formațiunii pe care o conduce, și curajul civic – acel avînt social care îi imprimă, de multe ori, manifestări vocale și aerodinamice de sonoritate și gesticulații destul de ridicate. Totuși, ce vrea doamna Diana Șoșoacă de-a pus pe foc nu doar România ci chiar Consiliul Europei?
Pe plan intern, ea se vrea a fi „pansamentul” tuturor relelor și bubelor pe care poporul le simte pe propria-i piele din cauza conducerii incorecte a Țării de către partidele aflate la guvernare. În cadrul acestui demers politico-patriotic, fosta senatoare a venit cu mai multe propuneri (unele chiar legislative), pe care le-a încadrat în crezul ei politic:
• Neobligativitatea purtării măștii în timpul pandemiei de Covid;
• Neîncadrarea bolnavilor decedați pe timpul internării în spitale, în grila de cauzalitate de Covid, inducînd ideea acoperirii astfel a unor incompatibilități medicale;
• Desființarea Jandarmeriei. Aici e cazul unui mic comentariu. Așa cum se știe, de-a lungul timpului, mai ales în perioada interbelică a României, Jandarmeria, ca armă, era privită, mai ales în mediul rural, ca o forță coercitivă, pusă în folosul clasei dominatoare, trimiteri de exemplificări la înăbușirea Răscoalei țăranilor de la 1907. Pe acest sentiment național, de ură și de revoltă împotriva unor conaționali deveniți zbiri în unele situații limită, introducînd în ecuație și experiența personală în  confruntarea cu organele de ordine – în speță Jandarmii – ea a venit la Senat cu această propunere care, bineînțeles, nu a fost acceptată, creînd încă un  focar de neliniști în jurul Dianei Șoșoacă;
• Printr-o propunere legislativă, aflată acum pe masa Parlamentului, Diana Șoșoacă cere abrogarea Acordului de acceptare de către România privind Corporația Financiară Internațională. Foarte interesante în acest caz sînt cunoștințele fostei senatoare despre anumite legi și efectul acestora, cum este această lege invocată (Legea nr. 28/1991). În expunerea de motive, inițiatoarea vine cu o complexă documentare și justificare, ajungînd pînă la pierderea suveranității României, explicînd că „În fapt, prin prezenta lege, ce subordonează România unei corporații, România nu a fost niciodată condusă de președinte, guvern sau parlament, ci prin comenzi din afară, prin intermediul acestei corporații, care și-a însușit toate bogățiile țării”. Continuîndu-și pledoaria, mai scrie că: „La data adoptării acestei legi era vid constituțional, întrucît Constituția României a intrat în vigoare la data de 21 noiembrie 1991, ori acestă lege a fost publicată în Monitorul Oficial în martie 1991, ceea ce înseamnă că totul a fost premeditat și nelegitim”. O întrebare: dacă solicitarea venea din partea unui parlamentar cu un statut mai potolit, și fără derapaje vocale la tribuna Parlamentului, cum ar fi fost apreciată, mai ales că în descrierea de motive sînt unele argumente asupra cărora ar trebui să medităm?
Pe plan extern, de cînd a devenit europarlamentar, Diana Șoșoacă și-a luat „rolul” în serios, ducînd în Parlamentul European o parte din manifestările ei din Parlamentul României. Ce s-a întîmplat în acest caz, s-a văzut atunci cînd, în încercarea de a-și prezenta cuvîntul în stilul ei de pe Dîmbovița, a fost oprită de la cuvînt și chiar dată afară din sală! În acest context „incriminatoriu” , hai să punctăm și cîteva elemente din Parlamentul European de la Strasbourg, locul 177, gen Diana Șoșoacă.
• Scandalul cu eliminarea ei din sală a avut loc atunci cînd Diana Șoșoacă s-a ridica vehement împotriva realegerii Ursulei von der Leyen în funcția de președinte al  Comisiei Europene. De altfel, au fost mai mulți europarlamentari care nu au votat-o pe doamna Ursula, numai că aceștia au făcut-o prin votul electronic, nu ca Diana noastră, și prin vociferări;
• „V-am ascultat aici vorbind despre ISIS și teroriști, însă cred că ar trebui să ne amintim cine le-a înființat și cine le-a finanțat: Statele Unite ale Americii și NATO, NATO pe care o considerați armata Uniunii Europene. Dacă NATO nu ar ataca statele – pentru că NATO nu mai e demult o organizație defensivă, ci una ofensivă – atunci nu am mai avea nicio migrație” – Strasbourg, 16 septembrie;
• „Aș vrea să vă întreb de ce nu li se dau românilor acum în această situație (în urma inundațiilor – n.a.) ajutoare cum au fost acordate ucrainenilor pentru că pentru ucraineni România a plătit chirii gratis, le-a plătit toate cumpărăturile, n-au plătit absolut nimic, școală gratis, tot ce au avut nevoie, inclusiv combustibil gratis, pentru copiii lor s-au acordat 800 de euro pe lună în timp ce copiii românilor au 50 de euro pe lună ca alocație. De ce nu se face la fel?” – Strasbourg, 17 septembrie;
• „Vorbeați de respectarea statului Israel și de respectarea teritoriului. În 1946 tot teritoriul pe care îl ocupă azi Israelul aparținea Palestinei. În 1947 jumătate din teritoriul Palestinei devenea Israel datorită planurilor Națiunilor Unite. Între 1949 și 1967 peste 80 la sută din teritoriul Palestinei devine Israel. În 2012 mai rămîne 10 la sută din teritoriul Palestinei sau chiar mai puțin, Palestinei. Deci pe cine apărăm și al cui e teritoriul?” – Strasbourg, 17 septembrie.
Au mai fost și alte intervenții, deși scurte, destul de relevante, în viziunea proaspetei europarlamentare Diana Șoșoacă, declarații ce ar fi bine să fie cunoscute măcar de cei care au trimis-o în Parlamentul European. Eu nu știu dacă ceea ce a spus Diana Șoșoacă de la înalta tribună a Comunității Europene e mult sau e puțin, reflectă  sau nu adevărul istoric, fiecare dintre noi poate trage propria-i concluzie. Pentru a încheia acest capitol, în a vă ajuta în formularea unei aprecieri la intervențiile Dianei Șoșoacă, vă adresez o rugăminte:  numiți repede un europarlamentar român (din cei 33) care să fi ridicat glasul de la aceeași tribună, solicitînd tratament egal României, pe plan european, cu statele cele mai dezvoltate de pe continent. Și cunoaștem că au fost numeroase cazuri semnalate de mass-media – și nu doar atît!
CCR a cui mai e?
Despre Curtea Constituțională a României, Cons-­
tituția are Titlul V, intitulat chiar „Curtea Consti­tuțională”. După ce, la art. 142, al. 1, definește ce este: „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”, după trei articole privind membrii CC, urmează art. 146 – Atribuții – format din 12 alineate. Citind cu atenție aceste atribuții, care analizează constituționalitatea sau neconstituționalitatea dife­ri­telor legi, hotărîri, acțiuni etc., am găsit abia la penultimul alineat (litera k), următoarea atribuție: „hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic”. Deci, nimic în legătură cu interzicerea unei candidaturi la funcția de Președinte al României. Mai mult, Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în cele 77 de articole, art. 39 face referire tot la partidele politice: „Judecarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic”, în care, la al. 2, scrie, negru pe alb: „Contestația privind constituționalitatea unui partid politic poate fi formulată de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern. Președintele Camerei poate formula contestația numai pe baza unei hotărîri adoptate de Cameră cu votul majorității membrilor săi”.
Am făcut această trimitere la atribuțiile CCR spre a adînci și mai mult stupefacția cu hotărîrea instituției în cauză – „garantul suprem al Constituției” – de a soluționa o contestație a unui fost membru al  partidului SOS România, și fosta prietenă a președintelui acestui partid, Diana Șoșoacă, interzicînd acceptarea dosarului de candidatură la alegerile prezidențiale.
Anularea deciziei Biroului Electoral Central de către CCR, cu excluderea Dianei Șoșoacă de la alegerile pentru Palatul Cotroceni, a creat o amplă dezbatere pe principii juridice și pe jurisprudența cazului în speță, buni cunoscători ai legilor (Augustin Zegrean, fost președinte al CCR, Daniel Morar – fost procuror șef al DNA și fost judecător la CCR), precum și alți juriști de marcă, au demontat hotărîrea CCR privind-o pe Diana Șoșoaă, în primul rînd, nu ca persoană, ci ca principiu. Creînd astfel un precedent, Curtea Constituțională, pe considerentele halucinante invocate în motivarea hotărîrii la care mă refer, poate, în viitor, bloca nu doar o candidatură, ci și dreptul de a alege. Aceeași observație a avut-o și fostul judecător și membru al CSM, Toni Neacșu, alertînd opinia publică asupra nocivității acestei hotărîri ce se poate extinde asupra tuturor celor care împărtășesc opiniile Dianei Șoșoacă sau fac parte din partidul SOS România.
Motivarea hotărîrii CCR este, pur și simplu, o insultă chiar la Constituția României, cei 5 membri prezenți la vot invocînd un sistem judiciar „inventat” de ei, cu trimiteri alarmante la relațiile internaționale ale României, speculînd, probabil, activitatea în politica externă a președintelui României. Eu nu cunosc vreun document sacrosant, la care Țara noastră este semnatară, și care să interzică vreo critică din partea vreunui român la UE sau NATO. Ce sînt aceste două instituții, în ochii celor 5 „magnifici” de la CCR? Biserica Ortodoxă Română? Isus Christos? Dumnezeu pe pămînt? Cum să nu rămîi perplex în fața unor citate din această aberantă motivare, care răstoarnă toate preceptele libertății de opinie și de a alege în România: „Încalcă condițiile de eligibilitate prevăzute în dispozițiile constituționale ale articolului 1 alineatele 3  și 5, ale articolului 80 alineat 2, corelate cu cele ale articolelor 148 și 149, cu referire la valorile democrației, la statul de drept, la respectarea Constituției, corelate cu garanția politico-militară, respectiv apartenența României la UE și NATO”. Mai departe, deraind complet de pe  traiectoria realității, CCR ne predă o lecție politică: „Apartenența la UE și la NATO constituie garanția politică, respectiv militară a evoluției democratice a statului și asigurării existenței statului de drept”. Bietul Carol I și statul de drept din vremea lui ce-or mai fi suferit că nu am aparținut de vreo entitate gen UE sau NATO!
Astfel cum au catalogat-o specialiștii, decizia CC este un abuz vădit la adresa regulilor democratice și a Constituției înseși, cu specificarea că aceste condiții pentru candidat sînt identice cu cele pentru ca cetățeanul să-și exercite votul. Extrapolînd articole și idei în afara Constituției, CCR a inventat un fel de instrument național, un barometru de măsurare a poziției unui român la valorile Constituției României, la calitățile de a fi un bun cetățean și iubitor de UE și NATO, aprecieri care se transformă într-o voință arbitrară. Prin hotărîrea luată, CCR s-a transformat în ceva ccea ce nu este – într-o instanță de judecată, substituindu-se acesteia și hotărînd, în raport de „cumințenia” unui candidat sau altul, de declarațiile pro sau antisistem, să-i dea cale liberă sau să-l blocheze într-o astfel de candidatură.
Ca să pun pecetea pe inedita hotărîre a CCR, în acest caz, ce element să mai adaug în favoarea încălcării Constituției de însăși CC, decît poziția unui judecător al acestei curți, Laura Iuliana Scântei care, la finalul unei lungi opinii, încheie astfel: „CCR constată că un comportament al unei persoane, evaluată prin prisma unor conduite, opinii și declarații publice, este contrar Constituției, pentru că nu este un comportament constituțional responsabil și apt să susțină funcția președintelui României de a veghea la respectarea Constituției, iar această constatare se concretizează într-o veritabilă interdicție de a candida pentru candidatul respectiv, fiindu-i eliminat dreptul constituțional de a fi ales. Or, drepturile electorale pot fi interzise doar în situații expres și limitativ prevăzute de Constituție”.
Erat demonstrandum!
A fost ziua în care Democrația în România a fost înghițită de Dictatură.
Note:
1. Apropo de întrebarea „CCR a cui mai e?”. A UE sau a NATO? Eu credeam că (mai) este a României!
2. Iată numele celor 5 „magnifici” care au revoluționat jurisdicția română, spre veșnica lor pomenire: Marian Enache, Bogdan Licu, Attila Varga, Cristian Deliorga și Gheorghe Stan.
GEO CIOLCAN