Motto: ,,Tu poți să te-ndoiești de soare/ De focul ce scânteie în stea,/ De legile nemuritoare,/ Dar nu și de iubirea mea” (Shakespeare, Hamlet).

Nu a trecut mult timp de când Uniunea Europeană a decis să plimbe cutia milei pe la toate statele membre, ca să strângă 800 de miliarde de euro, necesari formării unei armate ce va apăra PACEA. Bine, bine, am înțeles asta, dar despre a cui pace o fi vorba? Ursula von der Leyen, cea care s-a implicat cu tot sufletul și în pandemie, în urma căreia au murit și încă mai mor milioane de oameni vaccinați, ne-a garantat că va respecta întocmai vestita deviză ,,Cine vrea pace, trebuie să facă un război”, care i-a aparținut lui Hitler.
Pentru asta, Ursula a dat ordin, că așa se procedează când e război, ca fiecare stat membru să înghețe pensiile, să nu mai arunce banii pe medicamente, să se termine odată cu fițele alea de genul ,,Vrem fabrici și uzine!”..., pentru a se ușura bugetul țărilor cu 2,5, chiar 3 la sută din PIB, bani care se vor toca în neștire pentru achiziția armamentului necesar în război.
Ce ziceți, oameni buni? Totul este organizat ca la carte, plus că s-a mai dat un ordin, în urma căruia au început să se întocmească dosarele de încorporare, iar populația este din ce în ce mai des sfătuită să-și pregătească adăposturi subterane, dotate cu alimente, apă plată, medicamente, iar dacă mai e loc, și câteva sicrie. Se vor închide vămile, iar tineretul, tocmai bun de carne de tun, nu se va putea ascunde nicăieri, pentru că vor primi cărți de identitate cipate.
Mai mult ca sigur că alegerile din România, programate în luna mai, nu se vor mai desfășura, pentru că va fi declarată stare de război, sau pace, naiba să-i ia, că Ursula știe mai bine. Iar dacă nu vă lămurește împielițata asta, întrebați-l pe Sörös, cel care a școlit (a se citi îndobitocit) peste jumătate din generația tânără din România. Vă dau și exemple, la întâmplare, câte vreți: Kövesi, Cioloș, Cîțu, Nicușor Dan, Hurezeanu, Macovei, Mungiu ș.a., la care puteți adăuga și vreo 90-95% din mass-media românească. A se reține că jurnaliștii respectivi sunt cu mult mai vinovați decât politicienii, pentru că ei sunt cei care vi l-au băgat pe Satana în case, și tot ei sunt aceia care i-au susținut și propulsat pe acești trădători de neam și țară, plini de-a iadului duhoare. Așadar, ceva similar cu zicerea potrivit căreia ,,Nu e vinovat cel care a împrumutat bani și nu-i mai returnează, vinovat este cel care a dat”.
Ce să mai vorbim de faptul că mulți români care înghit la nesfârșit minciunile presei vândute ies, apoi, pe stradă și, trăgându-te de mânecă, te luminează, zic ei: ,,Ai văzut, domnule, ce a spus la televizor sau ce a scris în presă? Vezi că adevărul nu este cum spun ăștia!”. ,,Ăștia” fiind, de fapt, tocmai cei care spun adevărul, adică o confuzie cât Casa Scânteii, cum ar fi, spre exemplu, diferența dintre Revista ,,România Mare” și Antena3 CNN, postul TV unde, dacă dai cu tămâie, vor fugi toți, cu portarul în frunte.
Legat de asta, aflați că soția mea a avut un război continuu cu astfel de oameni. Niciodată nu a putut înțelege cum un om cu creier în dotare poate fi atât de ușor prostit cu vorbe, pe care nici copiii de grădiniță nu le-ar crede. Recent, o vecină i-a spus soției mele că o admiră mult pe Ursula, pentru ,,marile eforturi pe care le depune spre binele întregii Europe”, moment în care consoarta mea a simțit că-i explodează capul.
Eu i-am explicat că se agită degeaba, pentru că majoritatea românilor seamănă leit cu personajele îndrăgitului serial ,,Las Fierbinți”, astfel că cei după chipul și asemănarea lui Dorel, Firicel sau Celentano nu vor înțelege nimic din vorbele rostite, spre exemplu, de Călin Georgescu sau Dan Puric. I-am amintit soției momentul în care colegele sale de serviciu i-au încredințat sarcina de a întocmi un memoriu către conducerea Cooperativei Marochineri, din cadrul UCECOM, care, după lovitura de stat din 1989 începuse să vândă într-o veselie spațiile comerciale. În regimul comunist, soția mea câștiga lunar 6.000-7.000 de lei, în timp ce un director general, judecător sau profesor universitar nu aveau mai mult de 3.000-4.000 de lei lunar. Până aici, toate bune, dar, după ’89, ca după o apăsare pe buton, au dispărut materialele de producție, primele, comenzile, drepturile și obligațiile muncitorilor. Ce mai, un haos total, timp în care toți salariații începuseră să fie supuși unor instructaje procedurale de intrare în șomaj. Cam astfel de aspecte au fost menționate și în memoriul redactat de soția mea, semnat apoi de toți colegii săi de serviciu, demersul respectiv dându-le încrederea că revenirea la normalitate se va produce cât mai curând.
Nu a fost să fie așa, pentru că, la locul de muncă, s-a prezentat o comisie formată numai din cei care hotărâseră vânzarea la tarabă a întregii cooperative, deci adevărații vinovați nu aveau cum să se sancționeze singuri. S-a mers până într-acolo încât, prin amenințări tipice regimului comunist, toți colegii soției mele au fost determinați să nu-și mai recunoască semnătura din memoriu. Adică, soția mea devenise pasibilă de o acuzație foarte gravă: FALS și UZ DE FALS (v. codul penal).
Știu ce înseamnă să fii mazilit de așa-zișii colegi, în timp ce tu îi credeai oameni numai buni de pus la rană. Am pățit asta de trei ori și, în toate cazurile, mi s-a desfăcut contractul de muncă prin... DECIZIA ADUNĂRII GENERALE A OAMENILOR MUNCII, care au votat cu simț de răspundere și încredere că flamura izbândei va urca pe cele mai înalte culmi...
Prima dată, când lucram cu scoatere din producție – pe atunci jucam fotbal la clubul Voința București, Divizia B -, am fost chemat la un birou din Centrala UCECOM, unde securistul instituției mi-a dat o coală de hârtie, un pix și m-a pus să scriu ce urma să-mi dicteze el. Nu a ținut mult dictarea, am scris chiar caligrafic, numai că securistul, cunoscut a fi un simplu inspector, nu știa că eu scriam pe hârtie cu totul altceva decât ceea ce îmi dicta el. Astfel, când maimuțoiul mă punea să înșirui propoziții precum ,,Subsemnatul..., lucrător în cadrul..., recunosc că am greșit... îmi cer scuze că l-am acuzat pe șef..., promit că nu voi mai face așa ceva...”, ei bine, eu am auzit și scris asta: ,,Ca om demn, cu personalitate și autoritate, nu voi accepta niciodată să fac ceea ce îmi ordonă un neica nimeni, amant al șefei de la Biroul de recepții, care are 10 clase și visează la alte noi aventuri (...)”.
La sfârșit, m-a rugat să-i citesc ce-am scris și apoi să semnez. Zis și făcut, numai că, după ce i-am reprodus doar un rând, omul s-a înroșit ca racul, căutându-și, în același timp, și un punct de sprijin. Ce a urmat..., era de așteptat. Chiar a doua zi, la ora 12, a fost convocată Marea Adunare Generală a Oamenilor Muncii, care a hotărât, cu 36 de voturi pentru și 2 abțineri, să fiu exclus din rândul clasei muncitoare, fiind considerat un element nociv, deplorabil, declasat, pesimist, ce mai, un adevărat pericol social.
A doua oară, clasa muncitoare m-a exclus din rândurile ei, pentru simplul fapt că am avut tupeul să o apăr, atât pe ea însăși, cât și bunurile ce-i aparțineau. Lucram în cadrul Universității Politehnice București, în Rectorat, pe vremea aceea instituția fiind a Statului. În anul 1995, o grupare formată din profesori și lectori universitari m-au rugat să-mi pun și eu semnătura și parafa pe câteva documente ce le-ar fi deschis calea obținerii unui spațiu imens din subsolul uneia din clădirile complexului universitar. Am fost chiar avertizat că, în cazul în care refuz să mă conformez, voi ajunge ,,la spațiile verzi”, adică să dau cu grebla printr-un parc. Ziceau ei că vor face o tipografie, adică ceva util pentru societate, dar când i-am întrebat cine va plăti impozitul pe spațiu și consumul de apă, gaze, energie electrică etc., au amuțit.
Când îi povesteam toate acestea soției, ea mi-a zis: ,,Dacă te lupți direct cu ăștia, n-ai nici o șansă, și vei păți la fel ca mine, fiindcă prostimea votează pentru ei”. Da, avea dreptate, dar trebuia să fac și eu ceva. Drept care, mi-am luat fetele – soția și fiica – și am plecat două luni pe litoral, dar pentru asta, a trebuit să mă împrietenesc cu niște microbi pentru a intra în concediu medical. Între timp, clasa muncitoare a fost convocată într-o sală mare, unde se afla o masă acoperită cu pânză roșie, în mijlocul căreia se afla un proces-verbal, redactat înainte de desfășurarea Adunării Generale a Oamenilor Muncii.
Vă dați seama cât de idioți erau cei care puseseră la cale respectiva mascaradă, dar și cei care au luat parte la ea, toți aflați într-o totală necunoștință de cauză. Era vorba de faptul că apăruse un nou Cod al Muncii, în care nu se regăsea nicăieri o astfel de procedură, prin care oamenii muncii ar fi putut scăpa de un ,,element nociv, deplorabil... bla...bla...bla”.
Mai mult, când am cerut să mi se comunice din ce cauză mi s-a desfăcut contractul de muncă, am aflat că șeful meu întocmise un referat în care se spunea așa: ,,Fiind pre­zent la serviciu, lipsea nemotivat” (sic!). Acesta era șeful pe care îl scoteam des la un mic și-o bere, tot el fiind acela care, cândva, îmi mărturisise: ,,Măi prietene, dacă aș avea vreo 2-3 oameni ca tine, aș da afară peste 20 de angajați”. Și lucrurile acestea se întâmplau în vremurile în care se susținea sus și tare că am scăpat de comuniști. Numai că locul lor a fost luat de capitaliști, adică tot un fel de beliți, pârliți, nenorociți ș.a.m.d.
Noroc cu Corneliu Vadim Tudor, care mi-a găsit un loc de muncă lângă casă, plus că mi-a pus în mână o legitimație de ziarist, pe care scria ,,Redacția Revistei România Mare”. Doamna Pătrașcu, de la sediu PRM, îmi spunea mereu: ,,Domnule Turigioiu, să știți că Vadim vă iubește mult și vă citește articolele în cadrul ședințelor de partid”. Când i-am spus că pe Vadim Tudor l-am întâlnit prima dată în 1972 și că, de atunci, am rămas prieteni, femeia a amuțit.
Dar, să revenim la intrarea mea în șomaj, după ce m-au descoperit ăia că ,,fiind prezent la serviciu, lipseam nemotivat” (?!), adică exact cum a procedat, 30 de ani mai târziu, Cotețul Constituțional cu eliminarea lui Călin Georgescu din procesul electoral: ,,Îl blocăm din cauza probelor, care NU EXISTĂ!” (Alo, ambulanța!).
Evident că, în ce mă privește, am apelat la instanța de judecată, unde, după 8 ani, am câștigat procesul, cu reangajare în cadrul Politehnicii și achitarea salariului pentru perioada de timp în care am stat fără serviciu. Plus că am solicitat, în alt proces, achitarea indicelui inflației, daune morale, medicale, sociale ș.a.m.d., și acesta fiind câștigat fără drept de apel. Însă nu am mai revenit în cadrul Politehnicii, de silă, deși, cei care ridicaseră mâna împotriva mea, m-au îmbrățișat, spunându-mi: ,,Ne bucurăm că ai câștigat procesele cu nenorociții ăștia!”.
Păi, dragi cititori, v-am spus toate acestea pentru a înțelege un lucru cât se poate de adevărat și perpetuu valabil: ,,Cel mai mare criminal al unei societăți civile aflate în derivă este chiar societatea” (Hugo Grotius). Asta, pentru că societatea se complace în a NU lupta, a NU se organiza, a bagateliza orice pericol sau a sta pasivă, invocând că se află sub umbrela protecției divine: ,,Lasă, că Dumnezeu va avea grijă de toate!”.
Acum, credeți dumneavoastră că, în lupta mea cu UPB, aș fi avut vreun câștig dacă nu deschideam acțiuni judecătorești sau dacă nu sesizam Curtea de Conturi, care a constatat prejudicii în bugetul Politehnicii de miliarde de lei – vorbesc de miliardele alea din care nu se tăiaseră încă patru zerouri? Curtea de Conturi a întocmit atunci și patru dosare penale, date spre soluționare la DNA, ca să nu mai vorbesc de faptul că rectorul Politehnicii a fost schimbat cu altul, dat și el în judecată, pentru că a refuzat să-mi achite salariul pentru cei 8 ani cât am stat fără serviciu, motivarea respectivului fiind de-a dreptul aberantă: ,,Când voi afla cine s-a făcut vinovat de desfacerea contractului dumneavoastră de muncă, veți primi banii!”. Evident că nu a fost nevoie să-i dau o palmă după ceafă ca să înțeleagă situația, pentru că i-am arătat sentința irevocabilă, în care nu se spunea nimic cu privire la motivarea sa.
O să vă prezint și un scurt caz, din care se poate constata cum SOCIETATEA UCIDE. Așadar, citiți și vă cruciți! În anul 2006, am înființat Asociația Snooker Star Club Snagov, pe care am afiliat-o la F.R. Snooker. În scurt timp, a ajuns cea mai bună echipă sportivă din România, la sporturile cu bile. La acest nivel este și acum, dar ce credeți că s-a întâmplat în anul 2010? Tot în cadrul unor Adunări Generale, am fost suspendat un an din lumea sportului de performanță, apoi pe viață, dar nu s-au lăsat până nu au exclus și clubul meu din cadrul federației. Motivul? Simplu, pentru că am avut reacția civică sănătoasă de a sesiza Curtea de Conturi cu privire la faptul că F.R. Snooker a fost finanțată, ilegal, timp de 5 ani, de Ministerul Sporturilor. Sesizarea mea s-a confirmat, patru vinovați au fost găsiți, doi din cadrul federației și alți doi din minister. Banii s-au recuperat, dar ancheta penală nu s-a putut desfășura. Inculpații, grav bolnavi fiind și înaintați în vârstă, TOȚI au decedat, doi dintre ei chiar în ziua în care au primit citațiile de la Parchet.
Știu că se vor găsi destui bătuți în cap, care vor spune: ,,Bă, dacă nu-i denunțai tu, ăia ar fi trăit și acum!”. S-ar fi putut să fie și așa, dar cu siguranță că eu și familia mea, dacă n-am fi luptat cu astfel de CRIMINALI ai societății noastre, nu eram acum FERICIȚI, după cum se poate constata din imaginea alăturată.
(va urma)
VALENTIN TURIGIOIU