Acum vreo cîțiva ani, descoperisem într-un anticariat o carte subțirică de nici 200 de pagini, cu un titlu incitant: ,,Amintiri și povestiri deocheate”, una dintre ultimele scrieri ale venerabilului Neagu Djuvara (1916-2018). Sigur, mi-am zis, n-or fi toate povestirile de acolo chiar porno-porno, căci așa sînt legile negustoriei: bagi un titlu sau o poză shoking pe copertă și gherțoii pun botul, își smulg cartea din mîini. Cum făcuse ziaristul și scriitorul Ioan Chirilă cu cartea lui după Mondialele de fotbal din 1966. Deși nu călcase prin Marea Britanie, omul își imaginase dialoguri, scene, opinii și faze din timpul meciurilor, folosind doar fotografii de la fața locului. Și la final, pusese pe copertă fotografia color a lui Eusebio sărutînd Cupa ,,Jules Rimet”, motivînd că Eusebio, declarat cel mai bun fotbalist al turneului, vinde tot. Și așa a fost, căci la lansarea cărții, ținută în Librăria ,,Sadoveanu” de pe Magheru, a fost omor, s-au spart geamurile și au chemat salvarea și miliția călare.
Cum ziceam, n-or fi toate povestirile cu porcărele, dar cu viziune sau cu ținută erotică tot vor fi cîteva, mi-am zis, fiindcă asta înseamnă literatură erotică, ,,deocheată”. Ceva în linia Emil Brumaru – Șerban Foarță, căci maestrul Geo Bogza, cel cu poemele sale naturaliste, ca să folosesc un eufemism, de prin anii 1940 și ceva, cînd a și făcut pușcărie pentru imoralitate, ar fi fost prea mult pentru așteptările mele.
Dar, în loc de toate acestea, am dat peste niște istorioare cuminți, chiar dacă unele destul de haioase, prezentate însă într-un limbaj fără nici cea mai mică urmă de miștocăreală colocvial-șmecherească foșgăind de termeni argotici. Bine, trebuia să mă aștept și la acest neajuns, căci Neagu Djuvara a fost un istoric atras și de literatură, nicidecum un maestru al limbii literare sau, după caz, cum mai vedeam odată la televizor, un cozeur rafinat și plin de fantezie.
Prin această stare sufletească au trecut cititorii după 1990, cînd Arșavir Acterian a publicat propriul jurnal și al surorii sale, Jeni Acterian, o superintelectuală, ,,o prepeliță foc de deșteaptă”, cum a încondeiat-o Petre Țuțea. Jurnale pe care Arșavir Acterian le-a curățat de toate șopîrlele politice, care l-ar fi dus la închisoare. Să fi fost la mijloc spaima nedorită în astfel de cazuri, invidia pe soru-sa, moartă în interval, sau ce? Sau poate convingerea că este ,,un om de prisos”, și care nu s-a remarcat prin nimic în lunga-i viață?
Prin comparație, nu departe de această situație, se află și ,,Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot”, cartea prozatoarei Doina Ruști, apărută la Editura ,,Litera” în 2011, scriitoare contemporană, apreciată de critică și cititori laolaltă pentru forța epică, originalitatea și erudiția romanelor. Pentru aceste motive, ea se impune ca una dintre cele mai apreciate voci feminine din literatura contemporană. Și încă ceva: Doina Ruști a impus specia ficțiunilor literare istorice.
Dacă în privința ,,scrierilor deocheate” ne-am lămurit cum stau lucrurile, se cuvine să aruncăm o privire și asupra ,,ciudățeniilor amoroase” descoperite de scriitoare pe cînd cerceta cu atenție cărți vechi și manuscrise, stampe, picturi și litografii păstrate în diferite muzee din Capitală și din țară.
Cartea ei cuprinde 47 de povești de dragoste, însoțite de tablouri pe aceeași temă, cu precădere portrete din Secolele XVIII și XIX, care etalează caracteristicile epocii și atmosfera locală: costume, zîmbete și priviri. Unele povești sînt încîntătoare, altele ciudate și aiurite rău, cu bărbați năuci și fete neștiutoare, dar care, învățate de bine de către niște babe trecute prin ciur și prin dîrmon, în fapt, niște vrăjitoare în toată regula, își scot paguba întreit. ,,Poveștile – ne spune autoarea, justificîndu-se parcă – sînt ca niște cufere pline de blănuri ori cu dantele, lăsînd în fibră singura aspirație care contează în viața unui om, ca să nu mai vorbim de cearceafuri care nu uită niciodată carnea care le-a terfelit ori de scrisori, mă refer la hîrtia bătrînă, impregnată cu vise, și, odată cu ele, de aromele care au plutit prin odăi...”. Sînt 47 de povești fanariote despre amoruri și pasiuni bizare. Unele sînt întîmplări adevărate, consemnate și în pagini de istorie, altele ca de pe altă lume. Cu alte cuvinte, un imaginar românesc și o formulă epică originală – plus ilustrațiile de epocă. Prin tot ce a scris, Doina Ruști face concurență colegilor ei de universitate, scriitori cunoscuți: Eugen Negrici, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Ioana Pârvulescu.
De departe, cea mai importantă poveste se arată a fi: ,,Crimă și poezie”, consacrată poeților Ienăchiță și Alecu Văcărescu, mai exact împrejurărilor morții lor suspecte.
Cînd a călcat prima oară prin București, pictorul ceh Anton Chladek (1794-1882) n-avea de unde ști că va rămîne aici pînă la sfîrșitul vieții. A rămas în istorie prin aceea că i-a fost profesor lui Nicolae Grigorescu și a făcut portretele multor domnitori și boieri din Țara Românească. Printre ei, s-au numărat Ienăchiță și Alecu Văcărescu, stihuitori cu sîngele fierbinte, precum și marele ban Teodor Văcărescu, zis Furtună. Deși bogat, frumos și cu mare trecere la dame, poetul Ienăchiță Văcărescu a avut ghinionul să se îndrăgostească de Elena (Zoe), doamna lui vodă Alexandru Moruzi. Și dacă Moruzi, cam nededat cu lecturile, mai închidea ochii la ironiile prealuminatului și preadăruitului poet Ienăchiță Văcărescu, spuse la băutură sau la necaz, nu i-a trecut nici atîtica prin minte că cei doi hulubași îi cam pun coarne ca de cerb. Prostimea, că e bună la așa ceva, îi scornise și niște stihuri în batjocură: ,,Ienăchiță Văcărescu/ șade-n poartă la Dudescu,/ Cu antereu de atlaz,/ Moare doamna de necaz,/ Cu hanger de Corassan,/ Doamna trece în rădvan.../ Trece și des mi-l dorește,/ Că cu foc ea mi-l iubește./ Ienăchiță stih îi face,/ Că domnița mult îl place.../ El cu doamna s-ar lovi/ Dacă Domnul ar muri”. În aceste condiții, fanariotul Moruzi, revenit a doua oară pe tron, a poruncit arestuirea și mai apoi otrăvirea răscoptului berbant de către un oarecare doctor Hristodor...
Și dacă ar fi fost doar atît. Moștenind sîngele fierbinte al tătînelui său, Alecu Văcărescu se însoară cu o Elenă de 15 ani din neamul bogat al Dudeștilor, care-l pricopsește cu Iancu, viitorul poet și el, și două fetișcane foarte frumoase. Dar nu-i era suficient, căci, în curînd, va începe să-i dea tîrcoale fetei lui Moruzi. Cumplit blestem pe capul bietului domnitor: și tatăl, și fiul, să-i corupă unul soția și celălalt fiica. Păi, să nu-i otrăvești pe amîndoi? La început, Moruzi poruncește să fie arestat Alecu, bănuit că i-ar fi otrăvit pe Ienăchiță și pe o mătușă, Venețiana, în casa căreia crescuse, casă amplasată între Biserica Enei și Biserica Dintr-o Zi, de pe lîngă Facultatea de Arhitectură de azi. Ce motive să fi avut? În primul rînd că Ienăchiță îl dezmoștenise pentru viața desfrînată pe care o ducea. Și al doilea că, rămas fără bani, ar fi jefuit-o pe bătrînă. Tînărul va fi arestat și trimis la închisoare, lîngă Tulcea. Acolo, ne spune Doina Ruști, fiindcă dormea în aer liber și nu mînca nimic, Alecu va muri, fără vorbă multă, la vîrsta de 30 de ani. Nu mult după aceea, căzut în dizgrația sultanului, Moruzi va fi arestat și trimis la galere. Va muri în curînd, ducînd cu el taina morții celor doi poeți.
O altă poveste, cu un pronunțat caracter misterios, se numește ,,Ciudățenia”. Cică o precupeață, pe nume Tenica, moștenește un sclav negru și fioros pe care îl chema Dracu (curat Caragiale cu nuvelele lui de inspirație balcanico-fantastică). Buun. Femeia locuia în Mahalaua Izvorul Verde. Dar, deși urît ca... dracul, începe să-l viseze. Cam un an a durat fericirea ei secretă, căci nimic nu face mai bine decît plăcerile de care știi numai tu. Sîntem în perioada 1816-1817, cînd, venind vara, iaca poznă, Dracu dispare într-o căruță de saltimbanci și Tenica rămîne nefericită. Vecinii ei erau convinși că Dracu, nici una-nici două, coborîse în Iad.
,,Planul secund al unui viol”. Sîntem în anul 1794. Dragomir o cere de nevastă pe Uța. Dar, cum fata îl refuză, fiindcă el nu este un om liber, ci un clăcaș, iar dumneaei descendentă din slugi domnești, flăcăul este silit să schimbe foaia. Așa că roagă niște oameni să-l ajute în comiterea unei frumuseți de viol, în ideea că, după ce-i va da cep sclifositei, aceasta nu va mai avea tupeul să facă nazuri. Dintre cei 3 flăcăi care îl ajută, cel mai rău pică un anume Radu, deși își luase măsuri de precauție, punîndu-l pe Dragomir să semneze o hîrtie prin care își asuma toată vina. Cum Uța nu acceptase să se căsătorească cu vreunul dintre cei 4 participanți la viol, pe toți flăcăii îi așteaptă o pedeapsă aspră: tunderea la piele, tăierea unei mîini sau a unui picior sau bătaie cît cuprinde. Iar dacă se dovedește că s-au folosit și de arme, pe tuspatru îi așteaptă decapitarea. Dar, ca alternativă, vinovații pot plăti paguba după un tarif fix: virginitatea costă o litră de aur (250 g).
,,Legături clandestine”. Sîntem în septembrie 1794. Doamna Zoe Moruzi avea un harem în Palatul Domnesc. Dar nu harem cum aveau turcii, cu eunuci și cadîne. Ci doar niște doamne și domnișoare de onoare, cum aveau să aibă, în Secolele al XIX-lea și al XX-lea, Reginele Elisabeta și Maria. Iar haremul era păzit de niște flintași, adică sepepiștii lui Iohannis de azi. Printre ei, eroul nostru, Barbu. Într-o zi, iabrașa doamnă Zoe Moruzi iese să se vadă cu poetul Ienăchiță Văcărescu, aflat cu testosteronii la cotă de avarie. Și, normal, își ia cu dînsa și sepepiștii alergînd în urma trăsurii. Alți ostași rămîn de pază în palat. Printre ei, și Barbu, care se gîndește să-i ducă muierii iubite o eșarfă cu mărgele, care desigur o va bucura mult. Dar, bagaboanta era în brațele lui Petre, un soldat oarecare. Și a naibii, tot ea cu gura mare că ce cauți, mă, la ora asta acasă? Natural, îi umflă două peste bot, și ibovnicului îi pune flinta în ceafă și hai cu dînsul la Divan.
Muierea se roagă de iertare și prostul o iartă. Numai Petre e dus în surghiun la Mînăstirea Snagov, să pătimească în post aspru și rugăciuni pînă i s-or toci deștele, bașca zeci de nuiele zilnice la tălpi. Păi, dreptate e asta? Dar, peste 1 an, cînd iese din pîrnaie, Petre face primul drum la casa amantei din Strada Mare (Lipscanii de azi), pe care n-o uitase, și nici ea pe el.
PAUL SUDITU