Azi, toamna a venit cu galbene gutui la fereastra inimii mele, cu bujori de pîine albă, cu rochii de mireasă din doruri culese cu mîini de îngeri. Da, e toamna cea mai frumoasă, ca o poezie de întoarcere în codrii inimii, cu bucurii de petreceri în cîntec de ţambal şi pastramă de poeme tăvălite prin dulceaţă de prune brumării.

E anotimpul cu funigei zănatici răsucindu-se pe şa de aer, sub policandre cu ploi pilduitoare şi sindrofii scrise cu cerneluri de brume poetice. E toamna mea de sărutări de zmeură din clipe marmoreene, toamnă binecuvîntată de trecerea anului pe aceste meleaguri, cu alai de roade bogate... Şi uite aşa dansăm şi cîntăm cu doruri de doine, de fluiere, de cucută şi măzăriche peste lanuri legănate în cîntec de greieri, poposind pe ghizduri de iarbă deasă cu muşuroaie de melancolii... Venim din păduri de gînduri cu îmbrăţişări de amiezi, pășind pe pajişti infinite de ghindă brumată, sfinţită de razele lunii cu lingouri de argint. Dimineţile zurlii sînt îmbrăcate în cămaşă de frunze late, dansînd în cîntec de mandolină și murmur de izvoare cu apă limpede. Prin crengile brazilor, cocoșii sălbatici horesc în ritmul vîntului iscat din vălătucirea norilor, gata să-şi întindă aripile pentru sindrofii bahice.

Da, azi, toamna cîntă la unison cu toate păsările codrului întru sentimente curate de iubire faţă de Dumnezeu. La fel se întîmplă de cînd sîntem şi de cînd ne deosebim ca anotimpuri, ca oameni, chiar dacă, privindu-ne chipurile în oglinzi de sălcii pletoase, tu străluceşti întru dulci miresme de primenire a frunzelor... Străbatem împreună cărările existenței noastre, acoperite de covorul frunzelor galbene, ruginii, cu care ne dezmierdăm paşii prin parcul dorurilor cu flori și zări de lebede albe... Da, azi e toamna cuvintelor tandre, de mere aurii, de struguri cu buzunarele încărcate de miere aromată... Şi mă uit cum soarele îşi așază dulcea lumină pe cărările noastre, presărate cu poezii de dor.

Aşa e toamna, şi mă uit cu ardoare cum umblă prin grădină ca o domnişoară cu sînii parfumaţi de doruri adolescentine... E toamna poemelor pe care nu le-am cules, de teamă să nu se stingă zenitul cîntecului de pasăre din zări prevestitoare de iubiri fermecate. Preaslăvesc toamna aceasta fiindcă te am pe tine, femeie cu chip de miere sfinţită, la împletitul dorurilor de care nu mă pot dezlipi... E toamna care îmi aduce fericirea de a împărţi în doi toate bucuriile pe care le trăiesc la căldura rugului cu vreascuri tînguitoare pentru vremuri îndelungate. Astăzi, în acest anotimp cu stele bucălate, cu murmur sacadat de crizanteme, scriu la nouă caiere de Lună nouă şi viori de greieri ce zoresc la arcuş întru dezmierdarea prezentului nostru, cu buchete de stînjenei şi trandafiri purtători de noroc, de cer senin şi dragoste de soartă.

Azi, e toamnă, toamna mea, cu cele mai frumoase poeme de dor, la care am visat de cînd mă ştiu.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“