Motto: „Eu am un simţ aparte, îi detest/ Privesc la ei cu silă şi cu milă/ Azi, Iuda ce se vinde dă şi rest/ Nu vă lăsaţi conduşi de o reptilă!”. (Corneliu Vadim Tudor – „Oameni şi şerpi”)

Cea mai mare bucurie a mea este să descopăr frumuseţea. În orice. Dar mai ales acolo unde, acoperită de pojghiţa dramului de efor, stă strălucirea aurului. Ce cultură minunată avem – e suficient să uiţi de televizor, chiar şi de internet, şi să iei revistele vechi de cultură – „Manuscrisptum”, „Secolul XX”, „Arta”, „Gîndirea”, „Ahiva…” lui Gusti, publicaţiile Junimii şi cîte altele. Sau colecţiile „Restituiri”, „Universitas”, „Restitutio” … şi cîte alte izvoare de capodoperă scrise înainte de căderea în „viaţa ca o piaţă”, aşa cum îmi vine să numesc eu derbe-democraţia bazată pe „economia de piaţă”. Sigur, este o gîndire potrivită unui om care a visat mult, a crezut şi mai mult – şi s-a trezit că a trecut de jumătate de veac, iar speranţele şi credinţa în oameni se topesc, precum ceara lumînării care a ars prea tare. Bunăoară, visul de a duce mai departe moştenirea lui Vadim – partidul naţionalismului cult, un fundament al noocraţiei, visul lui Camil Petrescu, o ţară condusă de oameni ai cunoaşterii…  Adevărul este că Vadim nu şi-a dorit un partid al elitelor, deşi a promovat în parlament sau în funcţii locale mai mulţi oameni de elită – în domeniul lor, fireşte – decît oricare alt partid, inclusiv decît marele PSD. Nu, Vadim şi-a dorit un partid în care elitele să fie respectate, iar fiecare membru de partid să manifeste respect şi preocupare pentru perfecţionare, o orientare în sus, către vîrfuri, nu către gropile în care se lăfăie gunoaiele. Din păcate, PSD, partidul definitoriu pentru epoca „vieţii ca o piaţă”, a ales… vorba ţiganului: ales bules! Despre ceilalţi, oricum nu aveau de unde alege… L-au avut pe Ion Raţiu şi l-au sufocat repede, pe Radu Câmpeanu la fel, au ales un mărunt versificator la Secu drept model, şi nu au greşit, versurile slabe şi ipocrite îi definesc de aproape un secol – ce-a fost înainte a putrezit de mult.

Dar, vorba lui Rebreanu, mai bine să regret un gol în cuprinsul scrierii, decît să sară cititorul peste pagini…

Aşa că revin la naţionalismul cult şi la PRM. Au venit deunăzi la mine doi tineri, oameni care muncesc cu iscusinţă şi reuşesc să nu atîrne de alţii, cu întrebarea obsedantă – „ce facem?”. În sensul ce facem cu PRM-ul. Pînă la urmă, nu cumva ne cramponăm de ceva ce nu merită, le spuneam. Că, pînă la urmă, noi spunem că vrem să facem o ţară mai bună, dar stăm după manevrele unor tembeli? Pînă la urmă, PRM este definit nu atît de acronim, cît de imaginea lui Vadim. Or, dacă familia Tribunului nu este cu PRM, dacă revista care a generat partidul nu numai că nu mai e cu PRM, dar s-a distanţat clar de mizera epigoniadă – ei bine, atunci cum să mai vorbeşti de PRM? Nu, acolo e doar un săculeţ cu purici morţi, o cutie cu maimuţe paralizate, de care s-au lipit un scaiete-doi. Care scaiete nu se vrea dat jos, cu cît e mai uscat, cu atît stă mai agăţat, că aşa fac scaieţii. Dar şi mai nebun e cel care nu are altceva mai bun de făcut decît să aştepte să cadă scaietele! Mă gîndeam, alături de alţi foşti colegi – unii parlamentari, alţii oameni capabili din varii domenii – de ce să nu propunem un alt partid, că acum e destul de simplu, care să urmeze – prin faptă şi alcătuire, nu prin uzurparea unor denumiri! – moştenirea adevărată a lui Vadim?

Ştiu, sînt peremişti vechi, al căror jurămînt este să moară în PRM, fie ce-o fi. Îi respect, fiincă sînt unici în peisajul electoratului. Dar, şi-au pus ei problema ce i-a făcut să fie aşa? Vadim i-a făcut – şi ideile sale promovate prin revistă şi prin partid. Or, e ca şi cu nevasta – o iubeşti pe ea, sau rochiile cu care se îmbracă? Fondul este unul singur – cel pentru care a trăit Vadim. Or, oare se bazează şi promovează aşa-zisul PRM acest fond, această nobilă substanţă? Nu, evident, NU! Şi atunci?

Iată, la finele lui septembrie, am avut bucuria să văd că la Memorialul Vadim au venit oameni unul şi unul… personalităţi! A „onorat” manifestarea cineva dintre liderii centrali ai aşa-zisului PRM? Nu! Au făcut efortul sutelor de kilometri argeşeni, buzoieni, vîlceni, olteni… Peremişti, nu peremiştocari de doi bani! E numai un exemplu – dar semnificativ; şi personalităţile naţionaliste, şi peremiştii adevăraţi au nevoie de un filon de naţionalism cult, de moştenirea reală a lui Vadim – alţii, precum scaieţii pomeniţi, nu simt nevoia – de fapt, cum ar putea simţi ceva uscăturile?  

Vine problema „majoră” şi parţial stupidă – dar e nevoie de bani, pentru un nou partid. Da, e nevoie, dar nu de atîţia de cît are nevoie un tembel să-i toace fără folos. Cu toate că societatea de consum ne învaţă altfel, realitatea de care ne aducem aminte toţi peremiştii e că banii nu sînt totul; cu Vadim în frunte am cheltuit de zeci de ori mai puţin decît alte partide. De ce? Sigur, Vadim a fost unic şi irepetabil, dar ideile şi principiile sale au fost cele care au scos massele din anestezia capitalismului. Drumul lui Vadim a fost altul, a fost unic – ori lumea a urmat acest drum. Vă propun să mergem pe acest drum, nu să urmăm falsul păstor, descris şi în Biblie, drept cel care duce turma în prăpastie. Vă propun să regăsim drumul.

Am avut o idee, pe care vreau să o reiau – pe termen scurt, înainte de a demara formal acţiunea politică; un grup de reflecţie, că se numeşte „Grupul pentru acţiune naţională”, că va fi clubul revistei „România Mare”, ideea e aceeaşi – adunarea sub steagul naţionalismului luminat a celor care vor şi care pot să dăruiască, nu să ceară. Numai aşa putem fi iarăşi ce-am fost şi, dacă vrea Dumnezeu, mai mult decît atît!

DRAGOS DUMITRIU

Nimic nu se opreşte, Vadime…