În lumea Internetului circulă termenul ,,Cioturi”, desemnînd sintagme mai scurte sau mai lungi, frînturi de informații, care nu și-au mai găsit locul într-o comunicare. Dar cineva, poate plătit pentru aceasta, le-a salvat și le folosește cu alte ocazii, precum, să zicem, stafidele într-un cozonac. Potrivit principiului că nimic nu se aruncă, totul se transformă.

În cinematografie, avem de-a face cu pelicule conținînd secvențe care au căzut la montaj, adeseori, din motive de cenzură.

În literatură, aceste rămășițe constituie materia care, nemaiîncăpînd într-o carte, rămîn în ciorne și ajung la coș, pe foc sau, după caz, intră în custodia arhivelor și a muzeelor. Spre fericirea istoricilor care cu asta se ocupă: să răscolească hîrțoage, ca să reconstituie lumea de altădată și mobilurile care l-au împins pe un dictator să facă ce-a făcut. Sau pe un maestru să srie ce-a scris. Dar și în publicistică, unde numeroase note, puse deoparte, pot alcătui un alt articol, de ce nu, și mai interesant.

Prin urmare, ca să găsim cioturi de orice fel, e musai să existe undeva o mînă care să le strîngă și să le păstreze pentru viitorime. Cum era tovarășul Matei, activistul de la raion, din nuvela ,,Desfășurarea”, a lui Marin Preda, care, hotărînd să-l trimită pe mintosul Ilie Barbu la școala de socotitori, îl dăscălește: ,,Uite-așa să ții banul! Și cînd ai să te întorci în colectivă, eu dacă vin și-ți cer o mie de lei, tu să iei foc: Ce vrei să faci cu ei?!”.

1. Să începem relatarea noastră cu două observații corecte, făcute de Annie Bentoiu, o intelectuală rafinată și lucidă, în lucarea sa - ,,Timpul care ni s-a dat. Memorii 1944-1959”, apărută la Humanitas în 2019.

● ,,În anii ’50 nu reușeam să găsesc un răspuns la întrebările care mă obsedau: de ce trebuiau atîtea sacrificii, de ce eforturile nu doar se însumau, prelungindu-se, ci totul se prelungea și trebuia luat de la zero, mai ales în construirea sufletelor și a minților. După 1989, am văzut distrugîndu-se roadele noilor eforturi acumulate în cei 40 de ani anteriori, săptămînă de săptămînă (să nu uităm și duminicile). Structurile gigantice de fier, care, astăzi, spintecă cerul și ruginesc pe amplasamentul fostului combinat de la Călărași, sînt alte imagini de coșmar pe care aș fi dorit să nu le văd niciodată. Blestemul nostru să fie repetarea Mitului lui Sisif, fără speranță?”

● ,,Toate distrugerile din anii ’50-’60 și de după 1989, cu partidul FSN care părea să salveze țara, au fost calculate și dirijate la rece, într-un singur scop: să dispară mărturiile pozitive ale trecutului, titlurile de noblețe ale acestui popor, realizările care-i puteau da, în continuare, demnitate și încredere în sine”.

În încheiere, un prim-plan cu adolescenta Annie Bentoiu (1927-2015).

● Septembrie 1944. Scenă în Restaurantul ,,Continental”, vizavi de Teatrul Național în ruine. Adolescenta Annie Bentoiu intră în local împreună cu tatăl ei. În localul pustiu mînca Iuliu Maniu care, văzîndu-i pe cei doi, se ridică și îi salută. Explicația tatălui: ,,Vezi ce înseamnă politețea? Acela este Iuliu Maniu. Desigur, eu l-am salutat mai întîi, fiind mai tînăr și mai neînsemnat. Dar dînsul, care în privința asta este extraordinar, s-a sculat în picioare, pentru că eu eram cu o doamnă, adică tu”.

2. În a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, în toată Europa, erau la modă duelurile, pentru orice fleac. Dar înfășurate în ambalajul numit spălarea onoarei în sînge. Printre participanți se numărau și scriitorii.

● Ca de exemplu Titu Maiorescu. ,,Luni, 14 decembrie 1885. Era senin și zăpadă scînteietoare. Marghiloman venise acasă la Maiorescu cu un «coupé», să-l ia la Hipodromul Băneasa, locul duelului. Celălalt martor era doctorul Kremnitz, cumnatul criticului. Are loc duelul cu Eugen Stătescu, cel care publicase în «Voința națională» un articol calomnios. Maiorescu trage primul, dar nu nimerește. Pistolul lui Stătescu nu ia foc. Preopinenții își dau mîna și se împacă” (Din presa vremii).

● Și Delavrancea, pe cînd era redactor-șef la ,,Epoca” (1885) a recurs la un duel. Adversar i-a fost deputatul A. Djuvara. Arma aleasă – spada. ,,După mai multe reprize, Djuvara a refuzat să mai lupte, pretinzînd că e ostenit” (Ziarul ,,Patria”). Motivul duelului, același: un articol injurios semnat de Delavrancea.

● La fel de mare spadasin a fost și Duiliu Zamfirescu, care-și provoca adversarii pentru te-miri-ce (astăzi, se fac procese pentru calomnie prin presă). Printre adversarii lui Zamfirescu s-a numărat și Ion Stavri-Brătianu, președintele Tribunalului Comercial, care îl confundase cu Delavrancea. Alți împătimiți ai duelului. Liberalul Nicolae Fleva îl provoacă la duel pe ministrul de Externe Mihai Pherekide, la Hipodrom (1887), și Fleva cade rănit. Două gloanțe de la 20 m. Alt mare duelgiu a fost conservatorul Nicolae Filipescu, fondatorul ziarului ,,Epoca”, la concurență cu ,,Timpul”, dar nu atît de celebru. El l-a ucis cu spada pe ziaristul George M. Lahovary. (Mai multe amănunte le puteți găsi în lucrarea ,,Pe cîmpul de onoare. O istorie a duelului la români”, de Mihai Chiper. Vorba e unde găsim și cît o fi costînd.)

3. Ce înseamnă să ai noroc. ,,Izbucnise războiul, și Terențiu hotărîse să plece voluntar pe front. La cavalerie. Nu prea avea vîrsta, dar, fiindcă avusese bani să-și cumpere cal, harnașamente și nutreț, fu primit. La un asalt, l-a îngropat o bombă cu cal cu tot. Moartea prin asfixiere era iminentă. Dar, ce să vezi? O altă bombă a explodat lîngă el și cal, dezgropîndu-i fără să le facă nici o zgîrietură. Dar teafăr tot nu s-a întors acasă. Căci de la bombele alea surzise și comunica numai prin scris. Avea în buzunarul cămășii un pix și un carnețel” (Nicolae Negrici - ,,Jurnal de război, 1941-1944”).

4. Dacă mai sîntem în stare, să reținem două nume pe care istoria abia dacă le mai amintește – sergentul Constantin Iordan din Dolj și caporalul Dionisie Bivolaru din Mehedinți. În 1919, cînd Armata Română a defilat victorioasă prin Budapesta și l-a gonit pe Bela Kuhn de la conducerea Ungariei, ei au agățat două opinci găurite deasupra steagului care flutura pe clădirea Parlamentului. Prin comparație, în 1944, rușii l-au făcut general pe soldatul care a înfipt steagul Uniunii Sovietice pe clădirea Reichstagului din Berlin.

5. Despre simțurile omului. În principal, existența noastră este condiționată de existența și funcționarea a 5 simțuri numite fizice (sau trupești), deoarece corespund unor părți din corpul omenesc: văzul-ochii, auzul-urechile, gustul-limba, mirosul-nasul, pipăitul-pielea. ,,Mărturisesc Ție, Doamne, păcatele mele făcute cu lucrul, cu cuvîntul, cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu pipăitul...”. Dar, tot atît de importante sînt și simțurile psihice (sufletești): echilibrul, orientarea în spațiu, temperatura, umorul, ridicolul, grotescul, duhovnicesc, trecerea timpului, bunul-simț.

6. În încheiere, să consemnăm cîteva dintre vorbele înțelepte pe care părintele Justin Pârvu le-a rostit în dialogul său cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe, autorul volului ,,Părintele Justin Pârvu, o misiune creștină și românească”.

⁕ Cum e poporul român? ,,Păi, cum să fie? Un om, un neam, un popor îi poți cunoaște doar în condiții extreme. Într-o familie, la fel – doar necazurile și încercările dau măsura înțelegerii, a coeziunii sufletești, a dragostei. În timpul războiului, în 1944, cînd ne găseam între un armistițiu și o pace, am trăit și am văzut eu însumi lucruri mai aparte, care îl caracterizează pe român. La intersecția de la Girov, acolo unde se întîlnesc șoselele Roman-Tg. Neamț, pe cîteva zeci de hectare, era armata rusă care înainta, cea nemțească care se retrăgea și populația română care se retrăgea. Pe deasupra, bombardierele nemțești și rusești care trimiteau muniția peste toată adunătura aceea buimăcită. Civilii țineau cîte o crenguță cu o batistă în capăt, asta însemnînd că sînt oamenii păcii. Dar, de unde, că ăștia dădeau cu ploaie de bombe de sus și nu mai țineau cont de nimic. Ei bine, ce făceau ostașii români în momentele acelea grele? Credeți că au pus mîna pe mitraliere să tragă în avioane care zburau la 10 metri? Nu, ostașii noștri umblau să facă rost de gamele, de marmite de la ruși și de la nemți. Își completau inventarul. O făceau oare din sărăcie? Poate, dar o făceau mai degrabă din deprindere. Și, azi, unul fură un cablu electric și lasă un sat întreg în beznă, doar ca să-și satisfacă o poftă măruntă, insensibil la necazul general provocat celorlalți. La noi, omul a lucrat continuu cu două legi, una a statului și alta a lui. Prea rar acestea două s-au potrivit. Dacă s-ar fi potrivit, am fi fost acuma nemți”.

⁕ ,,Ce a fost după izgonirea omului din Rai? Omul a ieșit de sub puterea lui Dumnezeu și de sub revelația directă. Rațiunea suferă, sentimentele se denaturează, iar voința ei se ridirijează de la rău la mai rău. Au apărut crima și moartea la cea de-a doua generație. Cain l-a omorît pe Abel, fratele său, dar avea și el destul pămînt de arat și destulă turmă de purtat. Cum de i-a răbdat Dumnezeu?”

⁕ ,,Pentru creștini, lacrima semnifică purificarea sufletească și întîlnirea omului cu Duhul Sfînt. Dar lacrimile pot izvorî și din durerea pocăinței tale, expresia păcatului, mărturisirea. Lacrimile mai pot apărea și cînd ne e dor de părinți, de copii, de soție. Dintre toate lacrimile, cea mai importantă este lacrima despătimirii și a întîlnirii omului cu Dumnezeu. Căldura sufletească, care este harul lui Dumnezeu, vine însoțită de bucuria lacrimilor. Omul poate să plîngă și de durere, și de bucurie. Uite o performanță: să spui rugăciunea inimii plîngînd, Tatăl nostru, carele...”

⁕ ,,Vor veni vremuri cînd se vor renova chiar și bisericile închise și se vor repara nu numai pe dinafară, ci și pe dinăuntru. Se vor împodobi cupolele bisericilor și ale clopotnițelor, iar cînd se va termina aceasta, va fi domnia lui Antichrist. Rugați-vă ca Domnul să ne îngăduie o prelungire a timpului, ca să ne putem întări, pentru că ne așteaptă vremuri înfricoșătoare. Vedeți cu cîtă viclenie se pregătește totul? Toate bisericile vor fi absolut mărețe, ca niciodată înainte, dar va trebui să nu se intre în aceste biserici... Antichrist va fi încoronat rege într-o catedrală din Ierusalim, cu participarea clerului și a patriarhului”.

PAUL SUDITU