De la începutul războiului din Ucraina, Revista „România Mare” alături de alte publicații sau de jurnaliști independenți, au pus întrebări concrete despre situația de pe front, au comentat lucrurile pe care le vedeau și pentru toate acestea au fost numiți putiniști, plătiți de ruși etc.
Iată că ziarul Politico, un fel de „Scînteia” al UE, publică zilele trecute un articol de un „putinism deșănțat” care m-a mirat foarte tare. M-a mirat fiindcă nu știam ce i-a apucat după trei ani de război în care au susținut toate poveștile și toate ideile americanilor și ale Ursulei despre cum vor învinge ei Rusia. Probabil, mi-am zis eu, au avut o revelație și li s-au deschis
ochii, dar mi-am dat repede seama că niște jurnaliști cu experiență și, mai ales, conectați la marea politică internațională nu sînt niște bebeluși naivi care nu și-au pus la vreme aceleași întrebări ca noi, „putiniștii”, ci doar au preferat să respecte ordinul primit și să-și țină gura. Acum, probabil au găsit de cuviință să își pregătească publicul pentru schimbarea poveștilor în sensul unei păci cu cedări teritoriale de către Ucraina, așa cum veți înțelege din articolul scris de ei, pe care-l citez mai jos.
„Cînd praful se va așeza, va primi media Occidentului o notă de trecere sau vom descoperi, uneori, că am permis simpatiei noastre pentru cauza ucraineană să treacă cu vederea chestiuni pe care nu ar fi trebuit să le ignorăm?
KYIV – Sîntem prinși într-o capcană informa­țională cînd vine vorba de Ucraina? Acest lucru nu ar fi neobișnuit – este ceea ce s-a întîmplat în perioada premergătoare războiului din Irak, după 11 sep­tembrie 2001, cînd mass-media americană și britanică au fost, fără îndoială, mult prea îngăduitoare față de afirmațiile oficialilor occidentali conform cărora Saddam Hussein era îngrozitor de aproape de a declanșa un atac nuclear. Apoi a existat dosarul premierului britanic Tony Blair și discursul definitoriu al secretarului de stat american Colin Powell la Consiliul de Securitate al ONU, unde fostul critic ferm al intervenției a anunțat că Washingtonul are dovezi solide ale unor programe sofisticate și ilicite de arme irakiene. Dar nu a existat suficient scepticism mediatic în general, iar vocile alternative și întrebările incomode au fost excluse.
Din păcate, se pare că acum sîntem în pericol să repetăm această greșeală, deoarece prea repede îi numim pe cei care pun la îndoială strategia actuală occidentală drept defetiști sau îi acuzăm că promovează propaganda rusă“.
„Capcana informațională în care sîntem prinși nu este una care exagerează adevărata amenințare a președintelui rus Vladimir Putin – răutatea lui ticălosă, antediluviană; natura bestială a compor­tamentului atroce al armatei sale; deportările sale ilegale și detestabile (mulți dintre ei copii) din părțile ocupate ale Ucrainei – toate făcînd ecou unora dintre cele mai rele episoade ale unui trecut european întunecat și hidos. Nici nu minimalizează amenințarea la adresa democrațiilor reprezentate de axa lui de autocrați și antagonismul acestora față de valorile liberale clasice.
Întrebarea este dacă toate acestea ne orbesc, determinîndu-ne să trecem cu vederea scepticismul necesar atunci cînd ne gîndim dacă acest război poate fi cîștigat, adică dacă forțele ruse pot fi expulzate din teritoriile capturate din Ucraina? Punem la îndoială în mod corespunzător unele dintre ipotezele cheie care stau la baza strategiei Occidentului? Ipoteze ca Ucraina să fie prima etapă a unui plan mai larg rus de a lansa un atac terestru asupra NATO; că destinele Ucrainei și Europei sînt absolut sinonime; sau că sancțiunile occidentale vor distruge inevitabil economia Rusiei.
Există cu siguranță argumente credibile și convingătoare care susțin contrariul, cum ar fi cele care afirmă că o Rusie slăbită pur și simplu nu va avea resursele pentru a ataca NATO în curînd, fie că va cîștiga, fie că va pierde, și că forțele lui Putin nu se potrivesc cu cele sofisticate, ale armatelor occidentale. Și între timp, nu reducem stocurile occidentale într-un mod periculos?
Problema este că nu auzim suficient aceste contraargumente în publicațiile occidentale de masă sau la conferințele la nivel înalt care reunesc oficialii occidentali și ucraineni – cum ar fi Conferința anuală privind Strategia Europeană de la Yalta de weekend-ul trecut, care a avut loc la Kiev.
De fapt, astfel de întrebări fundamentale nu au fost ridicate în sesiunile oficiale sau la marginea conferinței YES. Am avut multe presupuse arme care au schimbat jocul în ultimii doi ani și jumătate, iar majoritatea mass-media occidentale susțin cu bucurie că o rachetă, un avion sau o piesă de artilerie va schimba dinamica cîmpului de luptă. Dar, după cum obișnuia să spună fostul comandant al forțelor armate ale Ucrainei, generalul Valery Zaluzhny, acesta este un «război cu o singură șansă». «Prin asta, a vrut să spună că sistemele de arme devin redundante foarte repede pentru că sînt contracarate rapid de ruși… Nu ne oferă o a doua șansă», a spus un ofițer pentru Unpacked la începutul acestui an.
Și atunci cînd sînt întrebați unu-la-unu despre, să zicem, dacă războiul poate fi cîștigat în sensul maxim, sau întrebați care sînt scopurile războiului Occidentului și de ce nu le-au dezbătut niciodată cu adevărat sau le-au subliniat clar, în afară de a spune că vor sprijini Ucraina. atîta timp cît a fost nevoie, participanții la conferință s-au arătat neliniștiți, cei mai mulți încă aderînd – desigur, în mod conștient – la obiectivul general declarat de a reveni Ucrainei la granițele sale din 1991, inclusiv Crimeea.
Vorbind la conferință prin video, consilierul pentru securitate națională a Statelor Unite, Jake Sullivan, a spus: «Orice plan care urmărește în esență să dicteze condițiile de pace asupra Ucrainei... nu este durabil», subliniind importanța principiului de lungă durată conform căruia nimic nu se va decide despre Ucraina fără ca Ucraina să fie de acord. Și asta este demn de lăudat – istoria europeană modernă este plină de mari puteri care fac afaceri murdare care trec peste dorințele naționale, de la ignobilul Acord de la München pînă la Conferința de la Yalta din 1945, care a pus Cortina de Fier. Dar există o axiomă și mai veche de luat în considerare: cel care plătește alege melodia.
Deci, ce melodie ar trebui pusă aici? În acest moment, puțini lideri occidentali sugerează public că modul în care decurg lucrurile este fără speranță, fără un final real și nu mai poate continua în acest fel. Și în timp ce unii mormăie despre negocierile explorate în privat, cancelarul german Olaf Scholz pare să fie excepția rară de a vorbi public.
În timpul unei vizite în Kazahstan săptămîna aceasta, Scholz le-a spus jurnaliştilor că este timpul să se gîndească serios la discuţii. «Rusia a atacat Ucraina. De aceea, Germania, la fel ca multe alte țări din lume, sprijină Ucraina. Așa este și va rămîne pentru ca țara să se poată apăra, să-și protejeze integritatea și suveranitatea. Dar sîntem, de asemenea, clari că, în același timp, rămîne necesară explorarea posibilităților de deschidere a dezvoltării pașnice», a spus el.
Potrivit rapoartelor presei germane, Scholz lucrează la o formulă de pace care ar implica cedarea de către Ucraina a unor teritorii – dar nu era ceva ce participanții YES erau pregătiți să susțină, chiar și în privat. Cînd au fost întrebați despre gra­-
nițe, cei mai mulți participanți au ade­rat pur și simplu la formula lui Sullivan
pentru a se acoperi – nimic nu ar trebui im­pus Ucrainei. Cel
mai sofisticat și ambiguu răs­puns pri­-
mit de Unpacked a fost de la ambasadorul fostului președinte al SUA George W. Bush la NATO și de la reprezentantul special al lui Donald Trump pentru Ucraina, Kurt Volker: «A cîștiga este atunci cînd Rusia ajunge la concluzia că trebuie să se oprească. În acest moment, Putin nu are niciun motiv să înceteze lupta». «Nu fac nicio presupunere cu privire la locul unde ar trebui să fie ultima graniță internațională. Poate că este înapoi la granițele anului 1991, mai ales dacă forțele ruse se prăbușesc - și asta nu este exclus. Dar nu înseamnă neapărat că este granița din 1991», a spus el.
Acum este timpul ca Occidentul să se gîndească și să aibă niște discuții dure. Și în timp ce liderii nu pot fi prea clari de dragul moralului ucrainean și al efortului de război, depinde de mass-media să înceapă să testeze presupunerile și să pună întrebări dificile. Întrebări precum: poate fi cîștigat războiul? Și dacă este, poate fi cîștigat cu abordarea actuală occidentală atunci cînd vine vorba de aprovizionare sau de menținerea restricțiilor privind utilizarea de către Ucraina a rachetelor cu rază lungă de acțiune? Și dacă Occidentul nu este pregătit să facă mult mai mult, atunci ce? Vom avea un război prelungit?
Asemenea întrebări sînt puse de ucrainenii obiș­nuiți în fiecare zi. Una pe care o aud de zile întregi pe străzile din Kiev și Lviv este: «Cum putem cîștiga un război cînd Rusia poate mobiliza mult mai multă forță de muncă decît noi?». Sau, așa cum a spus un secretar: «Războiul nu poate dura mult pentru că pur și simplu nu avem destui oameni».
Alții văd o lipsă de onestitate din partea partenerilor occidentali ai Ucrainei și se plîng că aliații trebuie să fie transparenți cu privire la posibilitatea de a strînge armele, de a se reface rapid și de a-și extinde industria pentru a produce suficient pentru a distruge forțele Rusiei. Dacă nu - dacă nu vor sau nu pot livra, sau se tem de escaladarea nucleară - atunci trebuie să fie cinstiți. Altfel, așa cum mi-a spus un reparator de 35 de ani, «este nedrept pentru bărbații care mor în tranșee».
Noi, ca jurnalişti, trebuie să ne punem şi noi cîteva întrebări dificile. Cînd acest război se va termina, va primi o notă de trecere mass-media Occidentului – în special cea în limba engleză? Sau vom descoperi că, uneori, i-au permis simpatiei pentru cauza ucraineană – o simpatie pe care o împărtășesc pe deplin – să treacă cu vederea chestiunile pe care nu ar trebui să le ignore și să se mulțumească cu sloganuri populiste».
Occidentul trebuie să fie sincer cu privire la ceea ce este posibil și ce nu și să modeleze politica în consecință. Și mass-media are un rol cheie de jucat, punînd întrebări la care avem nevoie urgent de răspunsuri”.

IOAN TEODOR