Socrate a fost judecat și executat în 399 î.Chr. Atenienii tocmai scăpaseră de dictatura celor „treizeci de tirani”. Liderii democrației ateniene care s-au întors în patria lor după expulzare au început cu condamnarea marelui filosof. De ce au făcut asta? La orice schimbare de guvern, noii politicieni scapă în primul rînd de moștenirea vechiului regim. Socrate, deși nu era om politic, era asociat de liderii democrați cu tiranii care tocmai părăsiseră scaunul domniei.

Cinci ani mai devreme, Liga Delian, condusă de Atena, pierduse războiul peloponezian în fața Spartei. Acest război a durat 27 de ani, iar Socrate nu numai că a luat parte la el ca hoplit, dar a devenit și faimos pentru faptele sale, inclusiv pentru salvarea unui tovarăș rănit în luptă. Dar după război, spartanii au depus cereri patriei înfrînte a lui Socrate: fie atenienii înșiși vor stabili ordinea spartană, fie Sparta va ocupa Atena. Atenienii au decis că propriul lor dictator era mai bun decît un guvernator străin și au acceptat prima opțiune. Dar datorită tradițiilor democratice, Atena nu a dat putere unei singure persoane. Au început să domnească 30 de reprezentanți ai nobilimii (mai tîrziu vor fi numiți „treizeci de tirani”). Mai mult, printre ei se aflau vechi prieteni ai lui Socrate, precum Charicles și Critias. Deoarece nu a existat nici un ban în tezaurul atenian după războiul pierdut, tiranii au început prin expulzarea celor mai bogați cetățeni din oraș și confiscarea proprietăților lor. Socrate nu era un om bogat, deci nu era amenințat cu o astfel de soartă, dar mulți politicieni se aflau printre victime. În plus, în timpul tiraniei, numeroși atenieni au fost executați.

Socrate a rezistat cît mai bine celor mai flagrante acte de nelegiuire. De exemplu, el a fost singurul dintre orășeni care a condamnat în mod deschis ordinul de arestare ilegală a lui Salamis Leontes (originar din insula cu același nume) ca nedrept. Datorită unor mijlocitori influenți, el a scăpat de astfel de măsuri. În ciuda activităților sale, care acum ar fi catalogate ca apărătoare ale drepturilor omului, democrații care s-au întors la putere după căderea tiraniei l-au urît pe Socrate.

Care a fost motivul urii lor? În anii tiraniei, și-au pierdut averea, iar unii dintre ei și-au pierdut și rudele. Au fost forțați să fugă din orașul natal și să locuiască într-o țară străină. Au acumulat o sete de răzbunare. Socrate, ca prieten al unor tirani, conform democraților, a trebuit să răspundă pentru faptele lor. Dar lui Socrate nu-i plăcea democrația ca atare; spunea că legalitatea și justiția sînt mai presus de voința oamenilor.

Anit, unul dintre liderii demo­craților, și, totodată, elevul lui Socrate, a pregătit acuzația și a orchestrat procesul împotriva acestuia. Gurile rele ateniene spuneau că cearta a apărut din cauza idilei dintre Socrate și un alt student – tînărul și frumosul Alcibiade. Anit provenea dintr-o familie simplă, care se îmbogățise datorită proprietății tăbăcăriilor. Tiranii, ajunși la putere, i-au confiscat bunurile, iar el a fost expulzat. După întoarcerea în patria sa, Anit a devenit unul dintre cei mai influenți politicieni. Se crede că un alt filozof, Policrate, a scris discursurile acuzatoare împotriva lui Socrate. El a fost sofist, iar sofiștii și-au deschis propriile școli, în care au predat metode polemice copiilor bogaților, percepînd o taxă mare pentru aceasta. Socrate a predat gratuit, interferînd astfel cu afacerea lor. Cu toate acestea, complicitatea lui Policrat la condamnarea lui Socrate nu a fost dovedită, fiind doar o părere comună a contemporanilor săi.

Procurorul direct era un tînăr necunoscut pe nume Melet, nominalizat de Anita. Textul denunțului lui Socrate este citat de Diogenes Laertius: „Declarația și jurămîntul au fost făcute de Meletus, fiul lui Meletus, de la [deme] Pittus, împotriva lui Socrate, fiul lui Sophroniscus, din [deme] Alopeca: Socrates este vinovat de faptul că nu onorează zeii, onorează orașul, dar introduce noi zeități și este vinovat de tinerii coruptori; iar pedeapsa pentru aceasta este moartea”.

Ce au vrut să spună acuzatorii? În dialogul lui Platon – „Parmenides” – Socrate vorbește despre natura divinului, despre zei și despre un anumit Absolut ascuns care ne controlează. Adversarii lui Socrate nu s-au adîncit în profunzimile filozofiei sale, ci au tras o concluzie simplă: filosoful neagă zeii orașului și, în locul lor, introduce ceva al său, de neînțeles. Și ceea ce este mai cumplit, el îi influențează pe tineri. Pedeapsa cu moartea a fost impusă pentru blasfemie în Atena democratică. Socrate nu s-a apărat la proces, crezînd că concetățenii săi s-au condamnat prin acest proces nedrept. După refuzul său, a băut resemnat otrava.

R.M.