Au trecut 20 de ani de cînd România, la Vatican, a spus lumii ,,La Mulți Ani!”, prin bradul de smarald pe care l-a oferit cu ocazia Crăciunului din 2001.
În codrul luminat de stele, în liniștea verde, ciocîrlia a cîntat colindul nemuririi. Apoi și-a luat zborul, cu un ultim oftat, din Falnicul Brad – Castel de dac -, onorat că la Sfîntul Crăciun, în a Romei cetate, simbol de libertate, din turnul său de smarald de dincolo de veac, Decebal i-a spus lui Traian ,,La Mulți Ani!”. În conurile de brad, România a aprins făclii de pace din cetățile dace, iar Sanctitatea Sa a binecuvîntat. Frumos împodobit, luminat și admirat de mulțimea de oameni din celebra Piață cu Statui, bradul a fost al tuturor și al nimănui, fericit, însă, că în candela sfîntă a ars o făclie din sacrul nostru pămînt, în care sol de pace a fost ,,Ciocîrlia” care cîntă România. Suveranul Pontif a făcut semnul divin, cînd românul Gheorghe Zamfir l-a fascinat cu Naiul său fermecat. Nu în van, Papa l-a invitat la Vatican pentru a asculta cîntul unic al Naiului, care povestește despre pădurea ascunsă în inima lui și din care a fost cioplit pentru a da glas doinelor, horelor... Pădurea bătută de vînt a fost sărutată de buzele sale de sfînt. ,,N-aș fi avut nici o putere – spunea Gh. Zamfir – dacă, întreagă, ea n-ar fi venit de Sus. Talentul nu-i al meu, ci al Celui care atîta har în cîntul meu a pus”.
Revenind la Crăciunul din acest an, mă-ncearcă o mare tristețe, văzînd ce puțin contează pentru edilii Capitalei noastre Sărbătoarea Nașterii lui Isus. Brazii din tîrgurile de Crăciun nu mai sînt brazi, ci simple imitații din carton, fier și plăcuțe de lemn. Ici-colo stau agățate în crengile unor copaci ghirlande sărăcăcioase, luminîndu-ne pașii pe aleile aproape pustii. Nici în casă nu e mai bine: de luni bune, caloriferele sînt reci, iar frigul te înconjoară mai tare ca afară. Și-atunci gîndul mă poartă la anii fericiți, din vremuri demult trecute, cînd în ochii mei de copil scînteiau steluțele colorate din brad. Din tot ce mi-a fost dat, cu sfințenie am păstrat Icoana părinților desprinși din măreția munților, culorile din curcubeu legînd Pămîntul de Cer, realitate și mister, Zilele lungi pînă la Lună și stele, cu Nopțile curgînd din ele pe Calea Lactee, revărsîndu-se în zori în aurul Soarelui, ivit dintre nori.
Nu se știe cînd, poate și pentru noi, cei năpăstuiți de răutatea, aroganța și indiferența semenilor care, vremelnic, ne guvernează viețile, va apărea, în sfîrșit, Lumina bucuriei de trăi, aprinsă de Isus în Grădina Nemuririi...
,,Ploaia și vijelia și-a ieșit din țîțîni
Miroase-a zăpadă timpurie la stîni...
Nu mai e nici un cîine pe stradă
Așa că șobolanii umblă cu covrigii în coadă.
Niște primari cu suflet greu
Ne arată că se poate trăi și fără Dumnezeu...” (Corneliu Vadim Tudor)
* * *
Doamnei Lidia Vadim Tudor, demnă urmașă a ilustrului său tată, și întregului colectiv al Revistei ,,România Mare”
Cu prilejul Sărbătorilor de Iarnă, permiteți să vă urez să aveți parte doar de zile cu soare și multă sănătate. Vă mulțumesc pentru onoarea de a-mi fi publicat în prestigioasa Revistă ,,România Mare” modestele mele articole, săptămînal, timp de mai bine de 6 ani. Pentru a păstra vie în memorie amintirea inegalabilului om de cultură Corneliu Vadim Tudor, am decupat pagina revistei din trista zi de 14 septembrie 2015, cu poezia ,,Ultima cafea”, și am fixat-o pe un perete, în holișorul casei mele. Puțin s-a îngălbenit, dar acolo va rămîne definitiv, ca semn că el nu a plecat.
LILIANA TETELEA