Dansul fetelor de la Căpâlna (I)
  • 09-05-2022
  • 0 Comentarii
  • 150
  • 0

Diversitatea, bogăția, frumu­sețea creației populare românești, sub toate aspectele ei, este unică în Europa și în lume. Poezia folclorică, muzica, dansul, cîntecul i-au preocupat pe mulți oameni de știință – români și străini –, care au scris studii în care subliniază tradiția, diversitatea, harul lo­cu­i­torilor acestor meleaguri bine­cuvîntate de Dumnezeu de a compune versuri, basme, ghicitori și proverbe, de a cînta și a dansa. În cîntec, muzica înalță și coboară cuvintele prin glasul doinitorului, în dans, ritmul muzicii supune pașii dansatorului. Și cît de diverse sînt aceste ritmuri pe întinsul țării – horă, sîrbă, învîrtită, bătută, legănată, ardeleană, jienească, geampara, călușari etc. Cîntecul și dansul popular – în echipă sau/și perechi – constituie un dat al acestui popor, o necesitate și o formă de manifestare în sărbători; locuitorii satelor s-au întrecut în creații, în prezentarea unor noi melodii și jocuri croite după modele întipărite în adîncul ființei lor, îmbogățind zestrea zonei sau a localității respective. Din tradiția străbună s-au moștenit și manifestări în care se contopesc cele trei elemente: pasul, muzica și cuvîntul (poezia). O astfel de manifestare este Dansul fetelor de la Căpâlna, care a depășit de mult granițele țării. Cînd pronunțăm numele acestui dans, ne apare în minte un șir compact de fete în costum de Tîrnave, cu pălărie, ținînd mîna pe umărul celei din față, care înaintează, fără grabă, în pași calculați, cu opriri sau porniri care, necunoscătorului, pot părea în contratimp, cîntînd în același tempo cu pasul. Textul creează impresia unei litanii, a unui descîntec de ritual imemorial:
Io-s în deal și badea-n șesu’,
La, la, la, la, la, la, la……….
Și mi-l cunosc după mersu’,
Că mere gîndești că scrie
Cu țăruza [creionul] pe hîrtie,
Și i-i mersu’ legănatu’
Cu dragoste-amestecatu.

Badeo, spiculeț de grîu,
Mult am vrut să nu te știu
Că de cînd te știu pe tine
Nu-mi trebuie altu-n lume
Numai tu, bădițo, tu,
Altu’, bade, nu și nu.
În șir strîns, ca un lanț uman, fetele parcurg scena întîi în linie dreaptă, apoi ca un rîu fac șerpuiri blînde, în ritmul imprimat de cîntecul cu vorbe rostite fără grabă, ca omul așezat. Emma P. scrie pe internet, pe 26 sept. 2019: acest „ritm coregrafic își are modelul în sacru, oglindind, de fapt, niște gesturi arhetipale ce se constituiau cîndva în ritualuri. Putem apropia acest dans cu ușurință de dansurile Drăgaicelor prin și în jurul holdelor de grîu”.
S-au scris materiale interesante despre acest renumit dans de fete de pe cursul inferior al Tîrnavelor, deosebit de Fecioreasca fetelor din Făgăraș, care are în componența sa coregrafică și dansul numit Bătuta. Amintim numele folcloristului Ovidiu Bîrlea, al lui Ilarion Cocișiu, precum și al celor care au publicat articole pe internet (Dorin Timonea – „Istoria legendară a fetelor de la Căpâlna, ansamblul care a inspirat mari vedete ale lumii. Dansul în spirală și fertilitatea”; Emma P., „Purtata fetelor de la Căpâlna – simbol și structură”) și în presa scrisă: Loreta Popa (text) și Gabi Boholt (foto), în JURNALUL NAȚIONAL nr.4078 (28), din 3 septembrie 2006. Anuța lui Maftei, atunci de 78 de ani, una dintre cele mai vîrstnice „fete” și Maria Florea, învățătoare în comună, i-au destăinuit ziaristei povestea acestui dans.
Căpâlna de Jos (județul Alba) este atestată din 1382. Călăuza reporterilor pe acele meleaguri a fost vocea inegalabilă care se numește Veta Biriș, înrudită, de altfel, cu învățătoarea Stana Biriș – cea care a scos, de mult timp, în lume fetele cu dansul lor. Nimeni nu poate atesta de cînd se practică acest dans, de unde a pornit, cine l-a inventat: satul, de cînd există, așa s-a pomenit, cu acest joc. „Originea acestui dans se pierde în negura vremurilor pentru că nimeni nu mai știe cînd și cum a început să fie parte a satului”. O dovadă a vechimii acestui dans este faptul că nu este însoțit de acompaniament instrumental, fetele fiind cele care impun linia melodică, accentuată prin acel la, la, la, la, la, la, la, la, după fiecare vers. Există, totuși, o mărturie din 1789 care amintește că și pe Valea Mureșului, în apropiere de Orăștie, se practică un astfel de dans. De asemenea, într-o carte de poezii ungurești tipărită în 1789, Abrahám Barcsay, vorbind de copilăria sa printre românii din această zonă, își amintește cu nostalgie de Bătuta fetelor române, care trebuie să fie similară cu jocul cunoscut azi sub același nume. De această dată, jocul este un „fecioresc” feminin. Pentru a ajunge în formație nu e nevoie de recomandări, ci de talent, artă, învățarea pașilor de dans ca și cum ar face parte din ființa proprie și – atenție! – să se nască și să crească în satul Căpâlna de Jos.
Versurile au fost transmise oral din generație în generație, iar acei pași în ritm atît de special, sacadat, parcă în contratimp, sînt mai la-ndemîna fetelor de aici, pentru că ele, de la vîrste fragede învață de la mame, de la surori sau bunici „cum să dezmierde pămîntul, bătătorindu-l cu descîntece” (Loreta Popa). Grupul de fete, organizat de Stana Biriș în 1948, și-a început repetițiile într-o șură a unei familii înstărite din sat. Era tradiție ca fata care se hotăra să se mărite să renunțe la celebrul „lanț viu”. Ziarista află mai multe de la Maria Florea:
„Acest dans al fetelor se juca în urmă cu foarte mulți ani. Cam acum o sută și ceva de ani, dar nu a fost descoperit, preluat și dus mai departe decît atunci cînd în sat a venit doamna Stana Biriș, care se căsătorise cu domnul Teodor Biriș. El era localnic din sat, iar dînsa s-a stabilit la Căpâlna ca tînără învățătoare. Au avut casă chiar lîngă școală. Apoi, în zilele de sărbătoare mergeau prin sat, discutau cu oamenii și ajungeau la șura unde se ținea jocul. Jocul se făcea numai duminica sau în zilele de sărbătoare. Lumea venea la biserică, iar după aceea, fetele mergeau la joc. Fiecărei familii îi venea rîndul să găzduiască jocul. Cum a luat ființă acest dans? Feciorii și ceterașii trebuiau să bea vin sau altceva, așa că lăsau o pauză de orchestră, atunci fetele, ca să nu stea gură cască la feciori sau ceterași, se strîngeau una lîngă alta și aveau acest dans – Purtata fetelor. De aceea se numește așa, pentru că era un dans doar al fetelor. Una dintre Purtate, deoarece sînt mai multe. Această Purtată a fost văzută de doamna Biriș, i-a plăcut, a preluat-o, a stilizat-o, a îmbrăcat fetele în costume naționale cu crătințe albastre, deși la noi în sat era obiceiul crătințelor de culoare neagră, și cu năframa cu ciucuri mari. A introdus și comanacul (pălăria aceea de paie). Cu comanacul se mergea de obicei la seceră, la munca cîmpului, ca să le apere de soare. A început să facă repetiții, să le ducă la multe spectacole. Prima ieșire a fost la Brașov, orașul Stalin se numea atunci. Au avut un succes extraordinar. E bine de știut că dansul avea trei pași și se întindea pe o durată de șapte minute: Purtata, Drîmbolicul și Purceii. Ele jucau așa pînă veneau feciorii cu ceterașii. Atunci cînd ceterașii începeau să zică de joc, fiecare fecior își alegea cîte o fată din Purtată și și-o lua la joc. Se continua jocul pînă seara, cînd se întuneca”.
„În perioada anilor ’70 – consemnează Loreta Popa, cam pînă prin ’85, numărul fetelor din grup sărea de 75, ajungînd uneori chiar la 82, izbind spectatorii cu șerpuirile de Tîrnavă ce sapă în mal prin tălăzuirile ei. Acum fetele nu sînt mai mult de 20”. Una dintre vechile componente ale grupului, Anuța lui Maftei, pomenită mai sus, este și azi o personalitate a satului, care etalează, în fața fetelor, frumoasele crătințe pe care le purta cînd activa în grup, le învață cum se brodează ia de Căpâlna, cum se ține comanacul pe cap. Ea își amintește: „La 22 m-am măritat. Să tot fie vreo 67 de ani de atunce. Ne duce numa-n Blaj șî-n Tîrnăveni, în Tîrgu-Mureș. N-am apucat să merg la Brașov. Așe știu că am avut cor la biserică, iar Doamna de pe la școală ne-o auzit cîntînd și mai gros, și mai subțire. Pe voci. După aia ne-o chemat, că dumneai s-o interesat, și ne-o făcut crătințe așa roșii, cu ciucuri, aiceașa o țîrucă de gălbuță, poale. Tare grijă o avut de noi. Venea prin sat și se ruga de noi să ne ducem”.
Pe Valea Tîrnavelor sînt specifice multe dansuri, mai cunoscute fiind Purtata și De-a lungul. Se pare că acestea s-au contopit în Dansul fetelor de la Căpâlna. Despre ceea ce este specific în domeniu, în această zonă, Maria Florea afirmă: „Aici, pe Valea Tîrnavelor, fiecare sat are dansul lui specific. Fiecare sat are Purtata lui, dansul este diferit unul de celălalt, costumele sînt diferite unul de celălalt și cîntecul și pasul sînt diferite unul de celălalt. Nici o Purtată nu seamănă cu cealaltă. La Bia, de exemplu, joacă femeile. Nu mai este vorba de fete. Au o costumație mai sobră. La noi era specifică, pentru că se juca în contratimp. Una se cînta, alta se juca. Nu se face pasul exact pe melodie”.
Parcă pe rînd, cele două „purtătoare de cuvînt” despre acest dans unic în Țară vin cu alte informații. Nana Anuța lui Maftei completează: „La noi, legea satului spune că odată ce s-o măritat, fata iasă din Purtată. Este Purtata Fetelor și nu Purtata Femeilor. Femeia care s-o căsătorit își ia adio de la fetele din Purtată și nu mai mere niciodată cu ele. Șirul este numai de fete”. Apoi dă și alte explicații: „Fetele care vin la școală în clasa I, pe lîngă taina cititului și a scrisului, învață și pașii din Purtată. Nu este greu să învețe, pentru că ele cunosc pașii deja de la mame, de la bunici, de la surori. Au pașii în sînge, învață repede. Noi avem Purtata pe generații. Generația mare, mijlocie și cea mică. La sfîrșitul anului școlar am prezentat dans numai cu fetele mici. Erau superbe, dacă le-ați fi văzut! numai atîtica”.
(va urma)
Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite