
- 23-12-2019
- 0 Comentarii
- 581
- 5
Nu puteam să las să treacă acest moment special,
împlinirea a 30 de ani de la Revoluție, fără a aduce aminte de figura intrată
în legenda Revoluției române ca un adevărat simbol. Un simbol al omului
frămîntat de destin și susținut de nimic altceva decît de credință și curaj.
Îmi fac o datorie de conștiință de a scrie, în fiecare 22 Decembrie, de Dan
Iosif, cel care a murit acum 12 ani,
departe de ţara pe care a iubit-o cu puterea lui de OM ADEVĂRAT. Anul trecut,
în anul Centenarului României Mari, afirmam că Dan Iosif a fost nu doar
simbolul Revoluției române – ci și al acelora care au sperat că dincolo de
starea vremelnică a individului există o stare sublimă a națiunii, care se poate
atinge prin curaj și sacrificiu. Pentru mine a fost un prieten drag care,
omenește vorbind, a avut şi bune, şi rele – ca toată lumea. Dar a mai avut ceva
– o pereche de aripi cu care destinul l-a înzestrat pentru a se înălţa atunci
cînd a trebuit, pentru a intra în acea stare de sublim, pe care a dat-o și
altora.
Cîndva, după moartea lui trupească, am scris de inima
lui mare, de veşnic rebel, de dur cu pumnii grei, ci firea generoasă de golan
adevărat, de pe vremuri, de „apaş” precum Papillon. Mă gîndeam la mintea lui
sclipitoare, de scriitor în taină de versuri și cugetări sensibile, capabil de
emoţii deosebite, nebun după vînătoare şi crescător de cîini, îndrăgostit de
Noica şi Che Guevara, un revoluţionar prin naştere - şi un prieten prin har. De
răutăţile celor din jur şi de suferinţe a trecut precum străbătea cartierele
periculoase în tinereţe – cu demnitate şi cu ţigara în colţul gurii. Scriam
despre el că, dincolo de lumea aceasta, acolo unde harul îl poartă, ţigara şi
demnitatea nu l-au părăsit…
Glasurile celor de dincolo
Îmi fac și anul acesta datoria de a publica ultima
cuvîntare din Parlament a lui Dan Iosif, la ședința omagială dedicată
Revoluției de acum 14 ani, în decembrie 2005. Ședința a fost condusă de Adrian
Năstase, care mi-a mărturisit că își amintește cu nostalgie de acel moment.
„Îmi aduc aminte cu nostalgie, cu Dan Iosif am avut o relație lungă de
prietenie - îl admiram pentru curajul de a spune întotdeauna lucrurilor pe
nume”, spune acum Adrian Năstase. Atunci, în 2005, Dan Iosif a ţinut o
cuvîntare în faţa camerelor reunite ale Parlamentului în ședința solemnă
dedicată Revoluţiei. Avea să fie ultimul său cuvînt în Parlament, de fapt, în
public. Anul următor, cancerul pulmonar avea să-l pună în imposibilitatea de a
mai susţine discursuri - iar la începutul lui decembrie 2007, Dan Iosif, simbol
al Revoluţiei române, se va sfîrşi pe patul unei clinici din Novosibirsk.
Atunci, în Parlament, Dan Iosif știa că ajunsese la capătul drumului, pregătise
deja bănuții luntrașului, dovadă și încercarea lui disperată a unui ultim
demers, un tratament aflat încă în faza cercetărilor la vremea respectivă,
undeva, în Siberia.
Prezent în Parlament, la cîțiva metri de prietenul
meu, am avut impresia că nu a fost o cuvîntare - ci un fel de transă în care Dan
Iosif a intrat şi a recitat textul pe care-l reproduc mai jos, o ciudată
rugăminte a morţilor… Premoniţie? Chemări de dincolo? Remuşcări? Spuneam că pe
mine unul m-a marcat atunci cînd l-am urmărit în direct… Și eu ţinusem cu
cîteva minute înainte un discurs mult comentat, dar evoluţia durului meu
prieten şi coleg a deschis parcă porţile altei lumi.
Dan Iosif - Ioșka, așa cum îi spuneau prietenii - și-a
început discursul după un minut de tăcere, un minut în care ne-a privit
îndelung, vrînd parcă să vadă dacă auzim ceea ce „auzea“ el. Glasurile celor de
dincolo. Apoi, a pus capăt tăcerii cu acest sibilinic „Cum? Nu aţi auzit nimic
pînă acum?”, urmat de „Tatăl nostru” și de textul reprodus mai jos. Iată
stenograma discursului, un document unic – sînt cuvintele lui Dan Iosif, care
merită să li se acorde un loc în istorie:
„Cum? Nu aţi auzit nimic pînă acum? Nu i-aţi auzit?
Asta vă spuneau şi vă întrebau: aţi sărăcit, oameni
buni?Nu mai aveţi bani? Nu mai aveţi şedinţe publice? Unde sînt părinţii
noştri? Unde sînt copiii noştri care ar trebui să vă privească cînd vorbiţi
despre noi, despre cei care ne considerăm dătători de libertate?
Nu ne considerăm revoluţionari! Sîntem cei care v-am
dat libertate, pentru că democraţia este o formă de organizare a unei
societăţi.
Noi, noi cei care vă privim, de aici din ceruri, v-am
dat ce nu vă dă democraţia. V-am dat libertatea pe care am plătit-o scump, cu
sînge, cel mai nobil preţ pe care-l poate plăti oricare dintre noi, pentru ca
semenii lui să-l ţină minte şi să-l respecte. Unde este respectul pe care vi-l
cerem de 16 ani?
Vorbiţi frumos, căutaţi vinovaţi,
căutaţi asasini, căutaţi terorişti, căutaţi complotişti, dar pe noi, de ce ne
căutaţi doar în asemenea momente cînd ţara trebuie să se bucure, dar oare pot
să se bucure părinţii noştri, pot să se bucure copiii noştri? Nu pot! Nu pot să
se bucure, pur şi simplu, pentru că noi am murit cu speranţa că veţi fi oameni
liberi, oameni virtuoşi, oameni morali. Spunea Paolo Menon că «virtutea nu
poate fi luată decît intrinsecă, ca virtute!». Un alt părinte al politici
moderne spunea că «O societate condusă de un om fricos precis este o societate
fricoasă, o societate condusă de un om moral este o societate morală, o
societate imorală este condusă de un om imoral». Oare Talleyrand a fost un om
moral? Se pare că scopul scuză mijloacele şi în ziua de astăzi!
Vă întrebăm, în continuare: au dreptul copiii noştri
să citească la şcoală, despre noi, părinţii lor, care am murit? Au dreptul
părinţii noştri să vadă portretele noastre în manuale de istorie?, că noi
considerăm că au acest drept.
De ce, domnilor care faceţi politica ţării, care
stabiliţi programe şcolare, permiteţi ca în cărţile de istorie să se scrie mai
mult despre cronicari de televiziune sau prezentatori de ştiri, şi atît de
puţin despre noi, noi, cei care de 16 ani ne bucurăm că sînteţi liberi?
Nu, nu plîngem! Nu ne mai doare
nimic, sîntem liniştiţi, sîntem împăcaţi, ne-am împăcat chiar şi cu gîndul că
aţi fi putut să jefuiţi, că aţi fi putut să împărţiţi, că aţi putut să vă
bateţi joc de toată averea poporului român, o avere strînsă în timp de 50 de
ani, 50 de ani de mizerii şi umilinţe pentru bunicii noştri, pentru străbunicii
noştri, mulţi dintre ei au simţit pe pielea lor ce a însemnat victoria
Revoluţiei comuniste. Dumneavoastră, cei care croiţi soarta supravieţuitorilor
noştri, vă rugăm, vă rugăm ca în 2006 să vă aplecaţi cu mai multă atenţie
asupra Zilei Naţionale a României. Ne-am dorit atît de mult în acele zile ca 1
Decembrie să fie Ziua Naţională, a fost să fie!
Ne-am dorit atît de mult ca Imnul României să fie
«Deşteaptă-te, române!», ca poporul român să nu mai doarmă în veci, cum a
dormit 50 de ani, se pare că astăzi, prin grija dumneavoastră, poporul român
începe să se teamă mai mult decît înainte, începe să se teamă de multiplele
Servicii de Securitate care ne ascultă telefoanele, începe să se teamă de
siguranţa locului de muncă, pentru că dumneavoastră, domnilor, nu vreţi, nu
puteţi sau nu ştiţi, nu ştiţi să-i încurajaţi, să-i învăţaţi că în capitalism
fiecare trebuie să lupte pentru el, trebuie să se zbată, pentru că Dumnezeu ne
dă un singur drept, dreptul la viaţă!
Din acest drept rezidă numai şi numai obligaţii.
Obligaţia de a ne instrui, obligaţia de a ne întemeia o familie, obligaţia de a
lăsa un urmaş, după datină străbună, obligaţia de a planta un pom, dar pentru
ca toate aceste obligaţii să le putem îndeplini, cei care ne conduc trebuie să
înţeleagă ce am vrut noi cînd ne-am jertfit pentru voi.
Încă o dată vă rugăm,
amintiţi-le reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe că «Tatăl Nostru» nu este atît
de lung şi nu trebuia spus de unul care l-a spus în noaptea de 21 Decembrie în
faţa tancurilor, că în loja oficială a Parlamentului ar fi fost plăcut pentru
noi să-i vedem pe reprezentanţii misiunilor diplomatice, ca în alţi ani, dar se
pare că, din patru în patru ani, nişte coincidenţe, nişte asemănări ies la
iveală şi atunci începem să înţelegem de ce mulţi dintre colegii dumneavoastră
nu sînt în sală, probabil sînt la Ignat, astăzi, aşa este, se taie porcul,
Doamne ce de porci vor muri astăzi! Noi am murit în prag de Ignat, ca nişte
mieluşei în prag de Paşte.
Să vă dea Dumnezeu linişte sufletească, sănătate şi
înţelepciune, şi peste 12 luni, cînd vă veţi aminti de noi, gîndiţi-vă că
virtutea este doar virtute!
Aşa să vă ajute Dumnezeu!”
Dan Iosif, decembrie 2005
* * *
Îi transmit și eu, ca în fiecare 22 decembrie, „La
Mulți Ani, fratele meu Ioșka, oriunde și oricînd vei fi!”.
Dragoș Dumitriu
-2.7 C