Traian Furnea se oprise dezorientat și se uita cînd în stînga, cînd în dreapta, nu era sigur că se află în fața clădirii guvernului, pentru că nu cunoștea orașul. Venise de la țară, iar hainele erau ponosite pe el, mototolite, că toată noaptea mersese cu trenul, ghemuit cînd pe-o parte, cînd pe alta, pe canapeaua din compartiment, cravata de la gît îi era cu nodul strîmb, pălăria pe cap dată într-o parte. Nu avea vreun bagaj, ci doar o traistă de rafie cu cîte ceva de-ale gurii.
– Aici e guvernul?, întrebă el un cetățean oarecare, îmbrăcat modest, care, cum îl văzu, se oferi să-i dea o mînă de ajutor.
– Aici... Aici... Uite, clădirea din fața dumitale, îi zise acesta privindu-l cu atenție, scanîndu-l parcă prin lentilele fumurii ale ochelarilor.
– Dar mai lucrează oare cineva? E zi de vineri, la amiază... Tare anevoie mi-a mers trenul... Ba nu a fost curent... Ba s-a stricat locomotiva...
– Astea sînt vremurile, bade, îl provocă bărbatul.
– Adevărat... Vremurile le fac oamenii, domn’ șef... Politicienii noștri, care sînt de doi bani legătura... Din cîte am văzut la televizor, boierii de aici nici nu încep bine săptămîna de lucru că, de a doua zi nici că-i mai găsești... De-asta am întrebat dacă acum mai lucrează careva pe-aici... Acum cîteva zile am fost la cabinetul parlamentarului nostru, pe care l-am votat, să îi spun despre necazul meu. Acolo, o duduiță, aproape fără fustă pe ea, mi-a spus, fără să se uite la mine, că domnul pe care îl caut e la București, la moțiune... Eu nu mai pot de necazuri, iar ăstora le arde să dea guvernul jos... Țara e ca vai de ea, mai ales după ce a pus Covidul stăpînire peste tot... Zi și dumneata, te văd om din popor, mai e asta politică? Ăștia-s politicieni? Pleacă ai noștri, vin ai voștri... Am venit să cer să mi se facă și mie dreptate, iar dacă nu plec de aici cu răspunsul pe care-l aștept, nici că o să ne mai prindă vreodată la vot, nici pe mine, nici pe ai mei...
– Mare supărare trebuie să ai, bade, de vorbești cu atîta năduf.
– Păi cum să nu fiu supărat, zi și dumneata: am avut și eu o bucată de pămînt, nu cine știe ce, dar destul cît să fi pus și eu acolo niscai cartofi și alte cele pentru trai... Era pe un deal împrejmuit de pădure și la poalele lui e un lac cu mult pește, iar cînd soarele strălucește pe apă, e atît de frumos, încît nu te mai saturi să stai acolo... Cînd m-am dus să bag plugul, pe bucata mea de pămînt era un șantier în toată regula... Nu am avut cu cine vorbi, ba, am fost izgonit cu lopețile de muncitori. Atunci am aflat că primarul nostru, în cîrdășie cu unul mare de la județ, cu pile aici, la București, i-a dat ăstuia bucata mea de pămînt, să-i facă acolo vilă de vacanță lui alde fie-său, iar pe mine, ca proprietar, m-au scos din acte... Un pungaș, primarul nostru... Numai el e primar de la revoluție încoace... Lumea s-a săturat de el, nu-l mai votează nimeni, dar, după ce se termină votarea, tot el este ales, pentru că fură la vot, apoi fură din pămînturile oamenilor cîte o halcă și o dă susținătorilor lui de la județ... Se laudă că are susținere și la parlamentari. De treburile comunei nu se ocupă, a lăsat-o ca vai de ea.... Oameni săraci, copii care au abandonat școala pentru că nu mai au unde învăța, vechile școli arată mai ceva ca după bombardament... Nu te uita la mine că arăt așa, vin de la muncă. Dar să știi dumneata că și eu am fost, la viața mea, cineva. Am fost mecanic de locomotivă și am colindat toată țara, dar văzînd-o cum arată acum, mă ia groaza... Vreau să merg la guvern, poate mă va asculta și pe mine cineva.
– Asta e clădirea guvernului... Aici e guvernul... Dacă o vrea careva să te primească în audiență, m-aș bucura pentru dumneata, zise străinul, cu un zîmbet batjocoritor în colțul gurii...
– De ce să nu mă primească, nu sînt și eu un votant, nu am drepturi?
– Sigur, ai tot dreptul... Încearcă!, îi zise bărbatul, de data aceasta cu un ton mai prietenos, dar cu același zîmbet de om viclean, fără ca Traian Furnea să știe cui i se destăinuise.
Cu aceste cuvinte, cei doi se despărțiră, săteanul o luă spre clădirea guvernului, iar străinul se pierdu în aglomerația de pe stradă. Traian Furnea înaintă spre locul indicat și, după doar cîțiva metri, dintr-o gheretă, îi ieșiră în cale doi jandarmi înarmați cu pistoale și gîrbace. Fără să-l întrebe de unde vine, ce caută acolo, că poate se rătăcise prin zonă, se năpustiră dintr-odată asupra lui și-l îmbrînciră zdravăn. Bietul om se pierdu cu firea și căzu pe jos de spaimă, răpus de furia haidamacilor odihniți și bine hrăniți.
– Aici sînt stăpînii noștri!
– Nu e guvernul?, întrebă omul făcut covrig, ferindu-se ca nu cumva să fie lovit în burtă sau în altă parte a corpului, și ținînd strîns la piept traista în care se aflau o bucată de pîine și o sticluță cu apă.
– Ei ne dau de mîncare... Bani, îi zise unul dintre jandarmi, un munte de om, cu o ceafă zdravănă.
– Eu vreau doar să mi se facă dreptate!
– Ce dreptate, mă?!... Ce dreptate, îi zise celălalt jandarm, lovindu-l cu vîrful bocancului pe sub coaste.
Omul era înghiontit din toate părțile și nu știa de ce să se ferească mai întîi: de vorbele grele ale jandarmilor, sau de loviturile care curgeau cu nemiluita asupra lui, de nici nu știa ce era mai bine să facă, să stea ghemuit și să încaseze bătaia, ori să se dea dura și să o ia la sănătoasa de unde a venit?
– Mi-a luat pămîntul, se jeluia omul.
– Nu noi ți l-am furat!... În guvern nu poți intra cum vrei tu... Noi de ce sîntem aici?, începură ei a-l dojeni cu vorba ceva mai blîndă, fără să le pese că tăvăliseră sub bocancii lor demnitatea unui om care venise în capitală să-și caute dreptatea.
– Primarul mi-a luat pămîntul!...
– Uite care e treaba: te ridici într-o secundă și pleci de aici, dacă nu, să vezi ce pămînt vom întinde noi peste tine, strigă la bietul om haidamacul cu ceafa groasă.
Jandarmii știau despre ce este vorba și cu cine au de-a face, de aceea îl tratau astfel pe bietul Traian Furnea... Auziseră prin cască, de la omul lor, cel cu ochelarii fumurii și îmbrăcat ca orice trecător, întreaga convorbire pe care o avusese mai înainte cu omul venit să-și caute dreptatea. Dar de unde să fi știut Traian Furnea cu cine avea de-a face?
Amețit de cele întîmplate, se ridică de pe cimentul umed de ploaia care începuse să cadă și, cu traista la subțioară o luă la picior spre gară, să ia trenul care să-l ducă înapoi, în satul din care plecase cu o seară în urmă. Dezmeticindu-se de-a binelea și văzîndu-se ajuns în gară, mulțumi lui Dumnezeu că scăpase cu zile din mîinile jandarmilor. Rememorînd întîmplările prin care tocmai trecuse, ajunse la concluzia că omul cu care vorbise înainte de a ajunge în fața clădirii guvernului era unul de-al lor, că prea repede se făcuse nevăzut... Altminteri, de unde să fi știut cei de la pază cu ce problemă venise el acolo?
În tren, pînă la destinație, cu oricine intra în vorbă, nu discuta decît despre pățania lui de la guvern.
– Cu ăștia să nu te pui, nene, sînt în stare să te facă dispărut de nu te mai vede nimeni niciodată... Noi sîntem buni doar cît să le dăm votul, îi zise un călător care trecuse probabil, și el, printr-o situație la fel de neplăcută.
– Ai dreptate, omule! Să știi că așa e! Eu am trăit pe viu o asemenea năpastă și m-am convins cît sînt de canalii.
Odată ajuns în gospodăria sa, pe Traian Furnea nu l-a mai bătut gîndul să se ducă la București, dar nici să mai voteze vreodată.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”