Voi formula o concluzie, cum zice domnul Adrian Năstase, deși vă dați seama că mi-e foarte greu să părăsesc acest microfon, de care mă leagă atîtea amintiri. (Amuzament în sală, se strigă: Nu pleca, mai vorbește, că le zici bine!) Vorbind despre stat, vreau să vă aduc aminte tuturor ceea ce știți, dar, din păcate, nu prea avem cu toții curajul să o spunem: în Franța, un grup industrial cum este „Renault”, iar în Anglia un grup industrial cum este „Rolls Royce” s-au rugat de stat să le preia, ca să le scape de faliment! Nu putem, cu toată simpatia pe care o purtăm colegului Viorel Sălăgean, să votăm acest proiect de lege, datorită faptului că este crud conceput, nu ține cont de spirala asta inflaționistă îngrozitoare. Avem antecedentele anilor ’90-’91, cînd s-a vîndut pe nimic o bună parte a Patrimoniului Național, nu ne silește nimeni cu cronometrul în mînă să facem acum același lucru. Ca să fiu cinstit pînă la capăt, vă asigur încă o dată că nici cu propunerile formulate de Guvern nu sîntem în totalitate de acord și am avut onestitatea de a o spune direct premierului Nicolae Văcăroiu și liderilor partidului de guvemămînt că, de asemenea, nu este un proiect bine gîndit. În afară de aspectul moral, că se elimină din start posibilitatea unui jaf deliberat al celor care au croit Legea Privatizării de așa manieră încît să poată el cumpăra cîteva milioane de certificate, în afară de netezirea acestor asperități morale noi nu vedem în proiectul guvernamental lucruri prea luminoase. Așadar, ca de obicei, adevărul este la mijloc. Aici voi încheia, din păcate, cu fraza unui mare gînditor al Antichității, care de fapt era părintele spiritual al lui Platon și Aristotel, nu era el un economist așa mare ca domnul Viorel Sălăgean, dar făcea față. El se numea Socrate și după 70 de ani de viață a ajuns la concluzia: „Știu că nu știu nimic”. (Aplauze)

* * *

Domnule președinte de ședință, onorați colegi,

Eu nu credeam că vom mai avea încă o rundă de discuții generale asupra acestui unic text de lege. Credeam că ne-am lămurit în cele două zile precedente, dar obstinația cu care domnul Viorel Sălăgean ne tot propune această privatizare forțată începe deja să ne dea de gîndit. Noi nu avem încă Legea Învățămîntului, Legea Patrimoniului Național, nu avem Legea Falimentului, căreia acum i se zice Legea Insolvabilității – chiar vorbeam cu niște colegi că, pînă o pronunți, ori ți-ai rupt limba, ori ai dat faliment – eu aș zice să-i spunem „Legea Mofluziei”, cum se spunea în Secolul XVIII, pe timpul fanarioților. Este păcat și că unii dintre colegii care susțin acest text de lege creează senzația că o mare parte a sălii ar fi împotriva privatizării. Personal, mă simt insultat de o asemenea bănuială, pentru că nu cred că există un om în această Țară care să fie împotriva privatizării. Toată lumea se pronunță pentru privatizare, dar împotriva jafului. Noi sîntem împotriva oricărei urme sau oricărei bănuieli că aici s-ar ascunde o manevră frauduloasă. Dar graba suspectă cu care se încearcă scoaterea la vînzare la prețurile vechi din ’90, ’91, chiar ’92, a unor unități extrem de productive, nu va reuși să ne convingă. După precedenta mea intervenție de la acest microfon, colegul Viorel Sălăgean, la care țin foarte mult, este un om foarte bine pregătit, un om civilizat – și-a ieșit puțin din matricea stilistică (stilul e omul, la urma urmei) și mi-a reproșat că eu, care am avut coloană vertebrală și le cream (după vorbele domniei-sale) destule probleme la unele adunări PCR, acum brusc am devenit oportunist și mi-am pierdut coloana vertebrală. De ce-oi fi devenit eu oportunist, stimate coleg Viorel Sălăgean? Pentru că nu vă las să privatizați în această manieră ridicolă 415 întreprinderi, AGROMEC-uri, vile și așa mai departe? Știați dvs. că acum cîteva zile a venit un aventurier străin în România și i-a spus domnului ministru de stat Mircea Coșea că el vrea, pur și simplu, să cumpere România? (Rîsete) El a venit să cumpere toată România, pentru că a făcut o socoteală, a pus pe calculator, a văzut că un hotel poate să coste 60-70 de milioane de lei, a văzut că nu știu ce stațiuni costă atîta, dacă mai dai unui judecător partea lui, reușești să iei mai ieftin și el a făcut calculul că, dacă se va împrumuta la un trust bancar, va reuși cu 10-15 miliarde de dolari să cumpere toată Țara. Pare de rîs, într-adevăr, dar credeți că unora, care habar n-au pe unde vine România, nu le trece prin cap să dea lovitura secolului? A ajuns România atît de rău, o Țară cu o Istorie atît de bogată, o Țară care a dat civilizației umane mai mult decît a primit, a ajuns atît de rău că vine orice aventurier, ca soții Seroussi, să ia Fabrica de Confecții din Scornicești pe nimic, să ia Fabrica de Confecții din Botoșani pe nimic, să ia Fabrica de Confecții din Odorheiul Secuiesc, nu numai pe nimic, dar împrumutînd pe baza unui buletin de identitate și a unei cereri de mînă 1 milion de dolari de la Banca Română de Comerț Exterior? Dar pot oare colegii noștri de Senat de la Comisia de Privatizare, pe care i-am învestit noi cu aceste funcții și cu aceste calități, pot ei oare să contribuie, chiar indirect, la acest carusel al prăbușirii Patrimoniului Național? Nu credeți că se exagerează? L-am rugat în urmă cu cîteva zile, de fapt miercuri, după acea primă ședință, pe colegul nostru Emil Dima să facă, pentru știința mea, dacă e nevoie, și pentru știința tuturor, un calcul, pe calculator, firește, al capitalului social al acestor 415 unități – atîtea erau miercuri – acum văd că au coborît la 393 – să facă un calcul al zecilor de mii de salariați, pentru că mie mi se părea ciudat, vedeam acolo o unitate cu un capital social de 200 de milioane de lei, iar la beneficii erau 3,4 sau chiar 5 miliarde de lei. Nu înseamnă că a fost în mod barbar decapitalizată, subevaluată? Cine a avut acest interes? Ce vreți să vă spun, stimați colegi, dacă sîntem la momentul adevărului? Ce se vorbește și ce se colportează în birourile senatoriale, că unii de la F.P.S. și de la alte instituții au fost angrenați și au luat bani grei pentru a primi aceste dosare și a le pune pe rol în ziua de 10 august 1994 și a le vinde aproape pe nimic? Vreți să vă spun că asta se vorbește între noi, senatorii, dar n-are nimeni curajul s-o declare la microfon? Domnilor, care mi-ați spus mie în birou asemenea chestiuni, de ce n-aveți curajul să veniți să spuneți și aici, chiar dacă ar fi o alarmă falsă? Este de datoria Procuraturii Generale, a Ministerului de Interne, a altor organe, să se sesizeze din oficiu și, dacă cineva, într-adevăr, a umblat cu asemenea tertipuri, să fie constrîns și să spună cine are interes să primească aceste dosare și acum să forțeze, să apese pedala aceasta a Legislativului, să dăm noi la repezeală, să aprobăm în regim de urgență un text de lege care este total împotriva spiritului de privatizare care a domnit pînă acum în Parlamentul României? (Domnul Valer Suian: V-aș ruga să vă concentrați, domnule senator!) Mă voi concentra, însă vedeți, cînd e vorba de Patrimoniul Național, este bine să spunem tot ce avem pe suflet. Să vă dau un exemplu de cum se poate decapitaliza o instituție, cum se poate vinde pe nimic o tipografie care în 1991 a fost cumpărată cu 4 milioane de dolari, bani dați de stat, brusc vine Legea nr. 58, Legea Privatizării, ce s-au gîndit acei domni: că nu le-ar sta rău ca echipa lor să aibă această tipografie, la care probabil nici un trust de presă nu visează, pentru că e un cost exorbitant, de 4 milioane de dolari, probabil, nu are așa o tipografie nici „The New York Times”, și au calculat dolarul la 32 de lei – vă dați seama ce chilipir, „Pomana lui Mielu”, cum ar fi spus Eugen Barbu în „Groapa” – și cu prețul ăsta de nimic au luat tipografia. Au fraudat statul, ne-au păcălit pe toți! Sînt acolo dolarii acestei Țări, iar noi ne plîngem că nu mai sînt dolari în această Țară. Haideți să aflăm unde s-au dus. (Domnul Valer Suian: Nu ne spuneți și nouă, domnule senator?) Nu pot să spun, domnule, că-mi pun un grup parlamentar în cap. (Rîsete) Noi sîntem de acord că o Țară bogată nu se poate clădi decît cu oameni bogați, dar să fie bogați pe munca lor, să dovedească pînă la ultimul leu, pînă la ultimul ban, care este proveniența acestor averi și, după aceea, nu se va mai supăra nimeni, pentru că, din averile lor, cu cît vor fi mai mari, cu atît ia și Statul impozite cu care putem să facem o adevărată protecție socială. Atîta timp cît colegi de-ai noștri, parlamentari, poate în necunoștință de cauză, vin cu o asemenea lege, înseamnă că degeaba dăm noi dispoziție de protecție socială a populației. Noi trebuie să protejăm societatea și pe cetățenii acestei Țări împotriva unor oameni care, pur și simplu, dintr-un pocnet de degete, dintr-o mișcare de hîrtii, dau lovituri de miliarde și miliarde de lei și noi cu așa ceva nu vom fi de acord niciodată, așa cum nu vom fi de acord cu unii dintre demnitarii acestei Țări, chiar parlamentari, care se regăsesc în 29 de Consilii de Administrație. Cum e posibil așa ceva? Eu știam că recordul absolut fusese pe timpul lui Eminescu, care incrimina în ziarul „Timpul” pe unii liberali prezenți care erau cumularzi, aveau 12 surse de venit de la stat; astăzi, sînt unii care au 29 de surse de venit, plus leafa de demnitar. (Domnul Valer Suian: Nu ni-i spuneți și nouă, domnule senator? Vă știm un om curajos.) Să știți că lista aceasta există, o s-o multiplicăm în cîteva zile și o s-o punem în fișetele tuturor. Acestea fiind spuse, doresc să închei „micile mele rînduri” și să vă asigur, încă o dată, că în forma aceasta, proiectul de lege propus de acest „titan al economiei politice”, Viorel Sălăgean, nu va trece niciodată.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(24 octombrie 1994, plenul Senatului României)