Să nu ne facem iluzii că literatura pornește de la noi, cei de azi, și se termină cu noi. Lucru de neconceput chiar pentru niște naivi care se preumblă printre noi, crezînd că ei sînt buricul tîrgului literar, gîfîind din greu să urce cît mai sus pe drumul scrisului, mai mult presărat cu spini decît cu briliante... Lumea literară există de cînd a apărut omul, din timpuri străvechi, și va continua să existe cît va fi viață pe pămînt, prin condeiul celor care scriu și îmbrățișează cu talent meseria de scriitor, chiar dacă aceasta nu este trecută în nici un catalog al meseriilor. Prin urmare, din trecutul unui popor răsar minunate pagini de istorie privind existența sa de-a lungul timpului, dar și pagini de istorie literară, grație scriitorilor din epocă, care sînt greu de combătut dacă nu ai argumente plauzibile. Amintim un singur exemplu, ,,Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent” (1941) a lui George Călinescu, editată de Fundația Reală pentru literatură și artă.
Ilustrul epigramist George Corbu, vine în sprijinul afirmației noastre, cu volumul ,,Duelul sutei de sonete (2012), scris în colaborare cu Mircea Trifu. Adversarii sînt doi epigramiști care ,,practică un duel elegant, spiritual, de sonete, ca și cum ar fi epigrame”. Acest schimb de idei a apărut la începutul anului 1970 din inițiativa lui Mircea Trifu și a devenit ,,cea mai lungă bătălie literară”, încheiată cu sonetul 101, semnat împreună. Volumul reprezintă un omagiu adus emeritului umorist și epigramist Mircea Trifu (1922-1994), care în anul 2012 ar fi împlinit 90 de ani, așa cum se menționează pe foaia de titlu. Ediția este îngrijită și prefațată de dr. Elis Râpeanu, figură emblematică în peisajul nostru universitar și scriitoricesc. Cartea este bogată în conținut literar prin cele 100 de sonete epigramatice, scrise cu aplomb într-un duel camaraderesc dintre cei doi protagoniști, în ordinea trecerii lor pe copertă: Mircea Trifu și George Corbu, cei doi tachinîndu-se într-un duel poetic, elegant, în mod egal, prin cele cincizeci de sonete semnate de fiecare. În cuprinsul cărții, însă, sînt 101 sonete, cu cel (,,Către cititori”, pag. 139), semnat de ambii autori, în care aceștia, în mod jovial, se adresează cititorilor, pentru împăcarea lor metaforică atît cu divinitatea, dar mai ales cu posteritatea lor, dat fiind faptul că, în cazul celor doi, avem de-a face cu două pietre tari, încît nici unul nu e dispus să îngroape securea războiului în favoarea celuilalt. Acest sonet este o pagină de literatură spumoasă, în valurile căreia se intersectează conștiința unor creatori cu vocația scrisului în sînge: ,,Istoria sorti să se repete/ Războiul crunt al celor două roze;/ Din spinii lor, prin lungi metamorfoze/ Porni războiul Sutei de Sonete.// Înfrîngeri alternînd cu-apoteoze/ Sigiliul și l-au pus pe îndelete,/ Sondînd compartimentele secrete/ Ca sub impulsul tainicei hipnoze,// Dar oare-a fost îndreptățit temeiul/ Ce ne-a făcut să-ncrucișăm condeiul,/ Ori am nutrit speranțe iluzorii?// În vrăjmășia endecasilabă,/ De ne-am aflat cumva degeaba-n treabă.../ Probabil o vor spune cititorii!”.
Ce a ieșit din acest tărăboi prietenesc: o minunăție de carte de sonete scrise la foc încins de doi titani, așezați temeinic în cîmpul literar, inamici în acest duel, iar în viața de zi cu zi, prieteni la cataramă. Studiul științific ,,Sonetul. Sonetul umoristic și sonetul epigramatic”, semnat de dr. Elis Râpeanu, este, pe de o parte, o lecție despre rigorile sonetului pentru cei care vor să cocheteze cu el, atenționînd, însă, că acest gen de scriere nu e ca o poezie oarecare; sonetul cere multe reguli stricte care se impun a fi respectate. Este opinia unui specialist în materie, de care, zicem noi, e bine să se țină cont, pentru că doar așa nu ar mai fi atîta degringoladă în lumea literară. Și, în acest sens, dr. Elis Râpeanu pornește de la constatarea că, în zilele noastre, toată lumea scrie de toate, dar nu de la vîrsta juneții, ci în prag de bătrînețe, fără a deține un minim bagaj de știință literară.
Cele o sută de sonete din volumul amintit dezbat o arie destul de largă de metafore, formulate cu aplomb de ambele părți, mijlocindu-se printr-un limbaj academic, de parteneri meticuloși. Ca prieteni literari, ambii autori și-au adus ofrande prin sonetele lor, într-un climat de reciprocitate ce ține de structura omului care știe cînd să vorbească și cînd să tacă, cînd să rîdă și cînd să scoată sabia... În cazul lor, cuvîntul e arma izbînzii... Ei revigorează starea sonetului ca scriitură, prin versuri aparent simple, dar meditative la cel mai înalt grad de înțelegere a omului artist. Amintim și noi, din galeria sonetiștilor, pe cei care au devenit mituri ale literaturii, fără a-l omite pe enciclopedistul Gheorghe Asachi, întemeietorul sonetului românesc, urmat de Mihai Eminescu, Mihai Codreanu, Vasile Voiculescu, Petru Marinescu, cu volumul său, intitulat simplu ,,Sonete”, beneficiind o armonioasă prezentare a lui Nichita Stănescu, și, nu în ultimul rînd, Radu Cârneci, autorul ,,Antologiei sonetului românesc” (2009). De altfel, această din urmă lucrare reprezintă punctul de plecare al prefeței semnate de dr. Elis Râpeanu la volumul ,,Duelul sutei de sonete”, din care notăm ca argument la cele afirmate mai înainte: ,,Sonetul domină literatura italiană trei secole. El capătă o înflorire și răspîndire ca nici o altă specie literară pînă atunci, transformîndu-se într-un adevărat «fenomen cultural» (comparabil cu cel al epigramei noastre în actualitate). E abordat nu numai de literați, ci și de persoane de diferite profesii – medici, militari, funcționari. Aceasta duce la deformări ale sonetului, precum și la extinderea ariei lui de cuprindere – apar sonetul satiric și chiar sonetul-pamflet. Scade gradul de abstractizare, al stilului aforistic ce exprimă setea de înțelepciune a poeților Renașterii care, prin poemele endecasilabice, realizau modele de frumusețe, de adevăr și de iubire, considerată factorul conjunctiv al Universului” (pag. 8). Observăm, așadar, că nu e vorba de o simplă prefață, ci de un studiu, lucrat la meserie, cu privire la istoria sonetului, trimițîndu-ne adeseori la antologia lui Radu Cârneci. Dr. Elis Râpeanu, cu condeiul muiat în cerneală de mir și arome de lună nouă, ne amintește de mari personalități așezate la umbra timpului, trăind printre noi prin cărțile lor de sonete... Acest lucru îl face scriind despre două personalități fascinante ale sonetului românesc: Mircea Trifu și George Corbu. Cu simțul dumneaei de analist profund privind psihologia omului, despre George Corbu scrie: ,,George Corbu e suflet bîntuit de neliniști existențiale” (pag. 25). Nici Mircea Trifu nu scapă de o analiză pertinentă: ,,Fiecare dintre combatanți este un insinuant. Subliniem faptul că nota de umor la Mircea Trifu e accentuată adesea de întrebările, aparent nevinovate, pe care le pune, pentru el întrebarea fiind metoda prin care se detașează de dramele vieții”.
Concluzionînd, spunem că am citit ,,Duelul sutei de sonete” cu bucuria lacrimilor din spatele ochelarilor, pentru a povesti și altora că a fi poet e una, dar să scrii sonete e cu totul altceva, dacă nu ești conectat la cultura universală, astfel încît să fii tu universal. Protagoniștii acestei confruntări ironico-umoristice au harul cuvintelor la ei. Toate cele 100 de sonete se înlănțuie, preluînd motivul sau titlul ca idee principală pentru ripostă și tocmai această înlănțuire de idei este specifică duelului. Pentru cititor, lectura acestor sonete epigramatice este o adevărată delectare. Sonetul nu trebuie privit ca o angoasă, ci ca o mare artă, izbîndă supremă a chibzuinței în înfruntarea stărilor omenești.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”