Pentru Andreea Ruxandra Tudor, placheta „Ocean” (2020) reprezintă o apariţie editorială interesantă, prin faptul că autoarea debutează în acelaşi timp ca poetă, cu cele cîteva poezii din sumar, şi ca prozatoare, cu lucrarea „Far”. Este o povestire în care firul naraţiunii porneşte de la un vis banal, care transformă puterea de percepţie a autoarei într-un film al descrierilor comune ca loc de meditaţie şi refugiu. Sînt lesne de înţeles stările pe care trăiește în clipele de singurătate, cînd toate gîndurile venite din adîncul ființei sale devin mai puţin luminoase. În proza sa, Andreea Alexandra Tudor nu creează personaje, nici eroi, ea meditînd mai mult asupra felului în care se desfășoară acțiunea. Cu toate acestea, credem că Andreea Ruxandra Tudor are potenţial scriitoricesc, dar pare că îi lipsește încrederea în sine pentru a se depăşi şi a-şi călăuzi paşii spre descrieri ceva mai ample, care i-ar motiva astfel dorinţa de a scrie. Tînăra are, însă, vocaţia scriitorului, dînd dovadă de o maturitate artistică pe care și-o impune ca regulă de viaţă şi nu ca voinţă în a-şi descrie trăirile, în relaționarea lor cu evenimentele la care participă. Un exemplu în acest sens, în proza sa, îl regăsim în momentul introducerii din culise a personajului reprezentat de șefa sa, o fiinţă sociabilă, la care nu se întrevede în nici un fel afișarea unui aer de superioritate față de subalterni, cum se întîmplă adesea în relațiile de muncă: ,,Mă aşezasem la birou şi începusem să tastez. Gîndul nu îmi era tocmai la ceea ce făceam şi biroul fiind la etajul şase, ochii mei mai zburau pe geam la norii negri ce presărau nenumărate picături de ploaie.

- Eşti bine? Nu eşti în apele tale astăzi?... a spus ea blînd.

- Aaa... da... sînt puţin obosită, dar sînt bine, am încercat eu să afişez un zîmbet convingător”.

Dialogul, pentru Andreea Alexandra Tudor, este o formă firească de comunicare şi înălţare a spiritului ei creator... Doar atît – deoarece, în proza sa, aproape că lipsesc personajele, ori se fac vag simţite pentru a le putea cunoaşte tipologia. Autoarea se rezumă doar la spaţiu, prin definirea locului și a timpului de creație, la vis, prin descrieri atipice care vin din lumea haosului fantastic. Ce trebuie reţinut este că, în proză, Andreea se prezintă ca o autoare demnă de a scrie pagini de jurnal mai puţin picante, cu un conţinut relevant ca filozofie a propriei sale condiţii de tînără scriitoare, într-o lume în care deprinderea de a învăța este luată peste picior, iar cultura lasă de dorit. Ne mirăm totuşi că printre noi se mai află entuziaşti ca ea, care scriu literatură... Dacă în proză spiritul ei neliniștit este înclinat spre reverie, în poezie se observă acurateţea unei persoane sensibile, amăgită, să zicem, în dragoste, temă pe care o dezbate, aparent, prin prisma singurătății. În realitate, însă, răzbate dorinţa sa ca, scriind, să treacă peste momentele de dezamăgire: „Rar, foarte rar,/ În anumite zile, pe anumite versuri/ Îmi amintesc de vorbele tale, de tine./ Şi fără vreun sentiment sau resentiment,/ Mă întreb dacă mai eşti.../ Dacă ţi-am mai scris pe suflet cuvinte,/ Dacă le-ai scris tot cu cerneală neagră... (n.n. culoarea neagră semnifică durere, suferinţă, înstrăinare. În cazul său, „cerneala neagră” este un lait-motiv poetic.) Dar nu te teme, nu o să te mai citesc.// Nu am putut atunci să te înţeleg,/ Nici tu pe tine şi nici pe mine/Am plecat şi tot eu te-am urît.../ Iar tu? Tu ai jucat un rol, aplauze la scenă deschisă,/ M-ai plimbat prin fum, mi-ai rătăcit inima prin nonculori”. Am citat aceste versuri din poemul de dimensiuni apreciabile, „Origami” (pg. 27-29), în care poeta se dezlănţuie ca o furtună, nu să se vaiete, ci să-şi regleze conturile cu cel care, probabil, într-un fel sau altul i-a produs suferinţă, printr-un joc de cuvinte greu de suportat pentru o fiinţă sensibilă care crede în iubire ca într-o rugăciune. Poemul „Septembrie” (pg.50) exprimă, metaforic vorbind, remediul autoarei împotriva suferinţei, întru optimismul şi bucuria de a-şi fi găsit calea către mulţumirea sufletească, chiar dacă oscilează între vis şi realitate: „Sunt departe, într-un loc fără nume./Am pierdut Soarele printre nori.. ./ Îl poţi găsi pentru mine/ Şi să-l aduci înapoi?// Simt gustul ploii în cafeaua mea,/Afară plouă în tăcere,/Dar eu aud povestea spusă/ De fiecare picătură de ploaie.// Pune o umbrelă peste inima mea/ Chiar dacă întreaga lume își schimbă culoarea/ Şi se pregăteşte să dispară,/ Noi putem rămîne la fel?// Nu vreau să ascult melodii triste de toamnă,/ Vreau să ascult bătăile inimii tale,/ Deoarce ştiu că în sufletul tău/ Este veşnic primăvară./ Nici tu nu ştii dacă este vis sau realitate/ Dar luna răzbate printre nori,/ Privindu-ne în ochi, e real.../ Pune-ți o dorinţă”.

Acest poem, balsam pentru sufletul poetei, este o rugăciune pornită din adîncul ființei sale, pentru a trece peste suferinţa creată nu de destin, ci de lumea în mijlocul căreia trăieşte. Aşadar, este o reușită poetică, de care Andreea Tudor trebuie să ţină seamă, pentru o carieră literară pe măsura sensibilităţii pe care nu ne îndoim că o are. Talentul o va ajuta în amîndouă cazurile, îi lipseşte doar curajul, bată-l vina!

ION MACHIDON,

revistei „Amurg sentimental”