De pe vremea cînd eram copil am luat cunoștință, de la tatăl meu, ce este dragostea de țară... În serile călduroase de vară ne strîngea în jurul său pe prispa de lut a casei și ne povestea cum a luptat el pe front, în război, de unde a scăpat cu viață, doar cu niște zgîrieturi pe față de la un obuz care căzuse peste el și camarazii lui, în tranșee... A scăpat ca prin minune, datorită Bunului Dumnezeu, care a avut grijă de el, să se întoarcă acasă, la noi... Copil fiind, nu știam ce este războiul, cine îl făcea și de ce, iar tata, cu vorba lui blajină, încerca să ne facă să înțelegem că războiul nu aduce nimic bun oamenilor, doar suferință, moarte, trupuri schilodite de bombe... Și ne povestea că el a mers la război fiindcă îl chemase țara, să o apere de dușmani, explicîndu-ne cu bucurie în glas că țara pentru care plecase să lupte, cu arma în mînă, eram noi, copiii săi, rămași acasă lîngă mama, cu toții mistuiți de dor și înlăcrimați, neștiind cînd o să-l mai vedem... Mulți oameni din satul nostru au plecat odată cu el pe front, și nu s-au mai întors la casele lor, au sosit doar veștile telegrafiate că au căzut ca niște eroi pe cîmpurile de luptă... Și ei, ca și tata, au luptat pentru copiii lor, fiindcă noi eram, de fapt, țara pe care o apărau. Noi, împreună cu cele cîteva brazde de pămînt care ne asigurau hrana de la un al la altul. Odată, mergînd cu tata la bucata noastră de pămînt, numai ce-l văd că oprește vacile la o fîntînă din vremuri străvechi, cu furcă și cumpănă de lemn, aflată la capătul unei țarini cu grîu auriu, și, după ce a dat vitelor să bea apă pe săturate, mă îndemnă și pe mine să beau... Apa din fîntîna aceea era curată ca lacrima, și rece, că nu te mai săturai de ea... După ce a băut și el din apa cea miraculoasă, se închină cu privirea dusă către cerul ce strălucea de lumină, mulțumindu-I lui Dumnezeu că fîntîna aceea, care ne-a potolit tuturor setea, era bucată din țara pentru care luptase alături de mulți alți camarazi de-ai săi, români răpuși de vitregiile războiului... Din păcate, astăzi, după cum vedem că s-au desfășurat evenimentele politice în ultimii 32 de ani, s-a ajuns în situația că nimănui nu-i mai pasă de soarta țării, lucru constatat de oricare dintre noi, că simțul patriotic, care odinioară îi înflăcăra pe oameni, a dispărut, iar tot mai mulți dintre copii românilor sînt lăsați de izbeliște, în voia sorții. Spre deosebire de tata – care vedea în noi, copiii lui, țara pentru care s-a dus la război – părinții de acum văd în fiii lor potențiali emigranți în diverse colțuri ale lumii, aflați la cheremul străinilor. Brazdele de pămînt românesc reprezintă acum, pentru mulți dintre români, doar o marfă de vînzare, fiindcă nimeni nu mai este preocupat să se îngrijească de ele. Ba, mai mult, ei ignoră frumusețile țării lor, de care sînt legați prin istoria ei străveche, prin rădăcinile și datinile rămase de la strămoși. În general, românii văd în propria țară o piedică în calea dorinței lor de a pleca departe, cît mai departe, fără să le pese de valorile ei morale, creștine, moștenite de-a lungul istoriei... Refuzul de a-și cunoaște țara, de a se simți atașați de ea, se manifestă mai ales în rîndul generației tinere care, din dorința de a avea cît mai mulți bani, de a trăi o viață de huzur, se dezrădăcinează, optînd pentru alte principii și norme de viață, pe care le descoperă în mediul virtual și cu ajutorul tehnologiilor moderne, aflate într-o permanentă expansiune.
Mai zilele trecute eram la Orșova, unde am cunoscut un grup de elevi sosiți din București, toți, foarte gălăgioși și plini de ifose. Întrebați de profesoara care îi însoțea de unde izvorăște Dunărea și unde se varsă, i-am văzut reacționînd într-un mod cu totul surprinzător: de la rumoare generală, la răspunsuri total greșite, dar pline de aroganță. M-am gîndit atunci la tatăl meu, care a luptat pe front pentru țara lui, care, pentru el, însemna copiii lui, brazdele de pămînt, fîntîna de la marginea cîmpiei... Și atunci, ne întrebăm: pentru părinții copiilor de azi, care le-or fi țara și țelul vieții lor? Cu ce idealuri își educă odraslele? Văzînd cum tot mai mulți adolescenți manifestă un comportament haotic și uneori violent, urmare a consumului de droguri și de alcool, ne îndoim că părinților acestora le pasă de țara lor. Cu alte cuvinte, oricît de mare va fi setea de bani și de înavuțire peste noapte, țara asta nu trebuie înstrăinată nimănui... Ea este comoara noastră de frumuseți și bogății, cu brîul ei de munți, cu salbe de ape, cu pajiști, dealuri și cîmpii. În toate acestea se simte mîna divinității, care a lucrat la așezarea noastră aici, iar, prin jerfa fiecărei generații, de-a lungul timpului, la continuitatea existenței poporului român pe glia strămoșească... Și nu greșim spunînd că România este o țară de basm. Știind și simțind asta cu tot sufletul, îmi vine a striga cu toată puterea: Cunoaște-ți țara! Ea este ca o binecuvîntare de la Dumnezeu pentru tot românul care s-a născut pe aceste plaiuri.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”