(La 155 de ani de la nașterea românului care a descoperit insulina)

Nicolae Paulescu – 

mic portret

Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 30 octombrie (stil vechi) 1869, la București, fiind primul din cei patru copii ai lui Costache și Maria Paulescu. Înclinat spre învățătură, dezvoltă de timpuriu interes pentru însușirea limbilor străine (franceza, latina și greaca veche), acest lucru ajutîndu-l în cariera sa viitoare. După absolvirea liceului „Mihai Viteazul” din București, în toamna anului 1888 ia drumul Parisului, unde studiază medicina, absolvită în anul 1897, cu teza „Recherches sur la structure de la rate” (Cercetări asupra structurii splinei). Concomitent studiază Chimia și Fiziologia în cadrul Facultății de Științe a Universității din Orașul Lumină, obținînd un doctorat în științe, primind în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările „Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale  corpului” și „Cauzele determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală”.

În anul 1901 obține, la Universitatea din Paris, al doilea Doctorat în Științe, cu dizertația „Étude comparative de lʼaction des chlorures alcalines sur la matiere vivante” (Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii).

În spitalele din Paris a lucrat, mai întîi ca extern la spitalul „Hotel-Dieu” (1891-1894), și apoi ca intern (1894-1897), sau ca medic secundar (1897-1900), la spitalul „Notre Dame du Perpetuel-Secour”, aici fiind adjunct al profesorului Étienne Lancereaux, și secretar de redacție al revistei Journal de Medicine Interne.

Nicolae Paulescu, realizat în Franța ca medic și ca om de știință, revine în România (nu cum se întîmplă astăzi cu cei care au căpătat o oarecare notorietate în Occident, care nu vor să mai audă de Țara – Mamă, neînvățîndu-i pe copiii lor Limba Română!), unde este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de medicină internă de la Spitalul „St.Vicent de Paul” din București. Moare la 19 iulie 1931, la București, fiind înmormîntat la Cimitirul Bellu.

Lupta dintre pancreină și insulină

Omul de știință Nicolae Paulescu, cercetător neobosit în aprofundarea cunoștințelor sale, face o serie de studii asupra fiziologiei splinei și pancreasului endocrin, rezultatul fiind descoperirea insulinei, descoperire care prelungește viața oamenilor care suferă de diabet. Din acest moment asistăm la derularea unei melodrame jucate pe altarul Științei medicale, cu protagoniști din mai multe țări, și cu un final nemeritat pentru savantul român Nicolae Paulescu. 

Deși povestea este veche, cred că ea merită resuscitată, mai ales în contextul bizar în care cel mai înalt for științific din România nu are  curajul să revendice un drept al Statului Român, cucerit de excelentul medic Nicolae Paulescu, medic ce a aureolat, prin furt științific, numele unor oameni de știință străini.

Pe scurt, pentru a ne rămîne spațiu tipografic în construcția pledoariei întru apărarea lui Nicolae Paulescu, iată „încurcătura” care durează de peste 100 de ani. În anul 1916, în plină și efervescentă etapă creatoare, românul Paulescu, după zile de căutări și după sute de nopți albe, cu experiment pe animale, descoperă un produs activ antidiabetic în pancreas – substanță pe care a numit-o  PANCREINĂ – INSULINA din zilele noastre. Dacă nu ați uitat, anul 1916 este anul în care România decide să ia parte la Primul Război Mondial, intrînd de partea Antantei, cu scopul bine definit, în special în ceea ce privește recuperarea Transilvaniei de nord. Ei bine, tocmai această perioadă de activare națională a dus la întreruperea cercetărilor savantului român Nicolae Paulescu, încheierea conflagrației mondiale redîndu-i cercetătorului român libertatea de a-și continua visul – punerea la dispoziția omenirii a unui element vindecător în complicata boală (și suferință) de diabet.

În urma definitivării unor cercetări interdisciplinare, cu rezultate notabile (adică, de însănătoșire), românul Paulescu publică, în 1921, lucrarea de sinteză, purtînd titlul „PANCREINA ȘI PROCEDURA FABRICAȚIEI SALE”, înscriindu-se, astfel, în prioritatea drepturilor de autor (inventator). Iată că, în 1922 (deci, cu un an întîrziere), doi cercetători canadieni (Fr. Grant Banting și Ch. Herbert Best), anunțau cu mare tam-tam „descoperirea” insulinei, pe care o administrează pentru prima dată unui pacient. Pentru a-și acoperi „frauda”, cei doi au interpretat în mod voit un studiu al lui Paulescu, declarînd că acesta a susținut că injecțiile cu pancreină la pacienți nu ar fi avut efect (lucru neconfirmat și neverificat în acest caz de înșelătorie mondială).

Nu numai că cei doi cercetători din țara frunzei de stejar au fost recunoscuți ca „inventatorii” insulinei, dar, pe cale de consecință, anul următor au primit și prestigiosul Premiu Nobel pentru medicină. Bietul Paulescu s-a revoltat și a trimis un memoriu Comitetului din Suedia, cel care desemnează laureații premiilor Nobel (în afară de Premiul pentru Pace, care se decernează de către Norvegia), fără niciun rezultat, gușații de la Stockholm respingîndu-i memoriul. De aici încolo, timp de un secol, se scrie cel mai mare furt intelectual din lumea contemporană, de fapt două rapturi: descoperirea insulinei și Premiul Nobel! Cine merita această coroană dublă – citiți și judecați.

Cartea din bibliotecă

Cînd mi-am pus în planul scrierilor mele acest subiect, avînd în vedere împlinirea celor 155 de ani de la nașterea medicului Nicolae Paulescu – descoperitorul (nevalidat) al Insulinei, am întocmit o listă cu lucrări  reprezentative despre acest subiect, printre acestea – prin unicitatea sa – se număra un volum apărut în anul 1986 la Editura Academiei Republicii Socialiste România, cu un titlu incitant și inedit – „Corespondența în sprijinul priorității lui N.C.Paulescu în descoperirea insulinei”, autor Ionel Pavel. Trecînd în revistă întreaga bibliografie în materie, mi-am dat seama că nu pot configura furtul descoperirii românului Paulescu, în condițiile obscure ale finalului unui război sîngeros, fără a avea la îndemînă acest instrument viu, care respiră autenticitate prin corespondența veridică a acestei drame românești. Întrebarea, firească, în acest caz: unde găsesc cartea lui Ionel Pavel?  Și, a doua întrebare: Cine este acest Ionel Pavel?

După o rapidă chibzuință am stabilit două direcții: Biblioteca Academiei Române sau Biblioteca Națională. În ambele cazuri trebuia să mă deplasez la instituțiile respective, să parcurg programul oficial de solicitare a lucrării respective etc., ceea ce îmi răpea din timp, așa că am mai trecut încă o dată cu privirea asupra rafturilor bibliotecii personale, căutîndu-l pe... Ionel Pavel. Oare? Căutînd pe rafturile de sus, cele cu volume de pe timpul „odiosului”, care cuprind nume grele din literatura națională, precum și traduceri din marea cultură universală, observ, pe un cotor de carte subțirel, de nici un centimetru, inițialele EA, (însemnînd „Editura Academiei”), iar deasupra, scris pe verticală, cu litere pricăjite, numele autorului – Ionel Pavel. Găsisem ceea ce căutam, și era chiar lîngă mine, trebuia să iau doar scara și să ajung la raftul albit de praful și de patina celor 38 de ani de cînd stă nemișcată. Coborînd de pe scăriță cu „minunea” în mînă, făceam, involuntar, comparație cu ce fel de lucrări literare ne completam noi bibliotecile înainte de 1989, pe cînd cartea bună nu era un obiect de lux în casa românului de rînd, pe cînd astăzi, cînd la școală s-a scos Istoria României, aceasta fiind înlocuită cu Istoria Holocaustului în România și cu Istoria Israelului, cartea, în general, a devenit un obiect desuet. În fine...

Avînd „obiectul muncii” în față, pînă să vă prezint „miracolul” Paulescu, să facem cunoștință cu medicul Ionel Pavel. Pe scurt. Ionel Pavel (Ionel S. Pavel), născut în București (14/27 martie 1897, decedat la 6 martie 1991, București), medic diabetolog român, profesor la Clinica de Boli de Nutriție și Diabet din cadrul Spitalului Cantacuzino, membru corespondent al Academiei Române din 1963, membru titular din 1990, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris (1976). Principalele domenii de activitate au fost diabetul și fiziopatia biliară, fiind considerat fondatorul diabetologiei românești. În anul 1944 publică monografia „Le Diabete”, pentru care, doi ani mai tîrziu, este recompensat cu Premiul Academiei de Științe de la Paris. Fără a trece în revistă toate meritele prof. dr. Ionel Pavel, cele notate sînt suficiente pentru ca numele acestui om de știință român să poată fi garanția la ceea ce va urma în apărarea altui român celebru – medicul și cercetătorul Nicolae Paulescu.

O carte – document

Acum, cînd am în fața mea cartea cu pricina – mina de aur a rezolvării „Cazului Paulescu” – respir adînc și citesc titlul de pe coperta anostă, un maro pierdut, un titlu simplu, sobru, fără înflorituri, scris în trei limbi, semn că și conținutul lucrării 

ne oferă informații în limbile ro­mână: „Corespondența în sprijinul priorității lui N.C. Paulescu în descoperirea insulinei”; en­gleză: „The Correspondence Lending 

Support to the Priority of  N.C. Paulesco in the Discovery of Insulin”; franceză: „La corres­pondance a lʼappui de la priorité de N.C.Paulesco dans la découverte de lʼinsuline”.

Am numit cartea ca document, pentru că, într-adevăr, corespondența purtată de medicul român Ionel Pavel cu oameni de știință în domeniul diabetologiei scoate în evidență rolul primordial al lui  Nicolae Paulescu în descoperirea insulinei și, implicit, nedreptatea care i s-a făcut, ajungînd, la un moment dat, cînd chiar unul dintre cei care primiseră premiul Nobel în locul lui Paulescu, să recunoască (desigur, indirect) eroarea care a generat acest scandal medical. Dintre sutele de corespondențe care au avut în centrul lor elucidarea descoperitorului insulinei, autorul ne prezintă doar o parte a acesteia, și anume cea purtată cu:

• Ian Murray – profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Glasgow, vicepreședinte al  Societății Engleze de Diabetologie, care pornise deja să cerceteze rolul lui Paulescu în descoperirea insulinei;

• F.G.Young – profesor la Facultatea de Chimie Biologică din Cambridge, cel care a fost numit președintele Comitetului în cadrul Congresului Internațional al Diabetului, din anul 1970, de la Buenos Aires, Comitet menit să analizeze datele asupra priorității descoperirii insulinei;

• Daniel Foster – profesor, editor al revistei „Diabetes”, și, prin intermediul acestuia, cu Asociația Americană a Diabetului, care patronează în fiecare an festivitatea comemorativă, dedicată lui Banting (unul din falșii laureați): „Banting Memorial Lecture”.

Numai aruncînd o privire fugară asupra celebrității numelor celor indicați mai sus, ne dăm seama de autoritatea (profesională și morală) a răspunsurilor acestora în cadrul corespondenței lor cu medicul român Ionel Pavel. În acest triunghi al unei efervescente corespondențe sare în ochi corespondența purtată cu profesorul F.G. Young, în mod special privită critic, prin prisma dezbaterilor din Comitetul enunțat mai sus, ale cărui rezultate nu au fost pe măsura așteptărilor profesorului Ionel Pavel.

În acest context demonstrativ, unde fiecare amănunt relevat poate căpăta greutatea aurului pur, mărturiile autorului cărții amintite sînt nu doar edificatoare, în vederea stabilirii cu adevărat a priorității descoperirii insulinei, ci înfățișează și o oglindă retrovizoare a lipsei de scrupule a unor foruri internaționale și oameni de știință, în recunoașterea unei realități indubitabile asupra priorității de care pomeneam mai sus. Interesant este faptul care ne dezvăluie, apropo de caracterul doctorului Ionel Pavel, două trăsături solide: cunoașterea și stăpînirea la perfecție a subiectului, și optimismul de care era condus  în demersul său, fiind convins de reușita acestei inițiative. Cu atît mai mare i se va părea deziluzia, între timp, cu cît nici conaționalii lui Paulescu nu au avut verticalitatea (științifică și morală) să susțină lupta pentru dreptate a românului Ionel Pavel!

Cu dovezile pe masă

Pentru că am amintit în capitolul anterior despre un Congres științific de la care Ionel Pavel avea mari așteptări în decizia de  a se face dreptate, pentru a prezenta cititorilor atmosfera de la acest For internațional, în orice caz, în perpetuarea erorii (minciunii) din anul 1921, redau un fragment edificator din carte. Cum corespondența cu F.G.Young a fost rezultatul intervenției lui Ionel Pavel la Congresul Internațional al Diabetului de la Buenos Aires, din 1970, iată descrierea realității: „Eu solicitasem președintelui acestui Congres, profesorului Rachmiel Levine, să instituie o comisie care să analizeze datele controversei asupra priorității descoperirii insu­linei. Președintele, care cunoștea problema, mi-a cerut să fac propuneri pentru componența Comitetului. «Bine­înțe­les, dumneavoastră veți face parte», a adăugat el. Am sugerat încă trei nume: Profesorul Rolf Luft, președintele Secției de Medicină (Fiziologie) a Institutului Nobel (nota bene: prof. Luf a declarat în anul 1981, că cel mai contestat premiu Nobel a fost cel din 1923, acordat descoperirii insu­linei – n.a.), profesorul Butterfield, diabetolog cunoscut, de la Facultatea de Medicină din Londra, și profesorul Rambert, de la catedra de Diabetologie a Facultății de Medicină din Paris”.

Și, acum – prima deziluzie – componența Comisiei, din care lipsea tocmai Ionel Pavel, în schimb, apărea profesorul Haist, acesta fiind succesorul lui Best (laureat), la Universitatea din Toronto. A urmat, apoi, siluirea misiunii acestui Comitet care numai „Comitet de anchetă” nu se putea  numi, din start avînd precizat că „nu a avut intenția să minimalizeze în vreun fel contribuția lui Banting, Best și MacLeod, în Toronto, în anii 1921-1922, ci mai degrabă să plătească un tribut altor cercetători ale căror observații au format o parte din baza de la care au pornit cercetătorii grupului din Toronto, în urmă cu 50 de ani”. Recunoașterea cu „baza de la care s-a pornit”, mai pe șleau, canadienii au fost în urma românului Paulescu, dar Raportul o scaldă, menținînd o prioritate total falsă.

Săracul Ionel Pavel, prin ce sentimente o fi trecut, și ce putere de luptă o fi avut dacă, la aflarea componenței acestui Comitet,  a avut tăria morală să spună, vorbe susținute cu argumente pe care le considera imbatabile: „Nu am protestat împotriva componenței Comitetului astfel constituit, fiind convins că acesta nu va putea trece peste faptele următoare”. Nu numai că faptele invocate de doctorul Ionel Pavel sugerau în mod vizibil întîietatea românului Nicolae Paulescu la descoperirea insulinei, dar tocmai acest lucru a condus  la totala ignorare a acestor factori de către Comitet, păstrîndu-se, în continuare, coroana neclintită de pe capul falșilor descoperitori ai insulinei. Pentru edificare, iată dovezile aduse de Ionel Pavel, spulberate (mai bine zis, neluate în seamă) de acest Comitet:

1. Data aparițiilor articolelor lui Paulescu – cu 8 (OPT) luni anterioară publicării materialelor lui Banting și Best;

2. Valoarea exhaustivă a lucrărilor lui Paulescu comparativ cu lucrările canadienilor;

3. Citarea vădit falsă, de către Banting, a concluziilor lucrărilor lui Paulescu, ceea ce a contribuit la excluderea acestuia de la decernarea Premiului Nobel.

Dialogul de la distanță, prin corespondență, la ani depărtare de strîmba decizie de a-i cadorisi pe canadieni cu un așa mare (dar, nemeritat) renume, dintre doctorul Ionel Pavel și cele trei personalități din lumea medicinei internaționale, amintite la începutul acestui articol, este atît de palpitant, și reconfortant, în final, pentru noi (deși tardiv), aducînd în lumină adevărate surprize și răsturnări de situație. Una dintre aceste situații este chiar un interviu acordat de profesorul Young, fostul președinte al Comitetului care nu a rezolvat nimic în 1970, dar care (Young) recunoaște în acel interviu două componente ale adevărului despre descoperirea insulinei, anume că: Premiul Nobel trebuia împărțit între Paulescu și Benting, și că autorii canadieni n-au fost rău intenționați cînd au reprodus fals concluziile lui Paulescu. Ce folos, acum?

Chiar din prima parte a corespondenței lui Pavel cu Ian Murray, deși inițial opiniile unor specialiști din Occident tratau superficial problematica controversatei descoperiri, medicul român a constatat o coincidență în citarea unor elemente esențiale în stabilirea adevărului, coordonatele de bază rămînînd devansarea cu 8 luni a cercetărilor românului Paulescu față de canadieni, doar că Paulescu i-a spus „pancreină”, nu „insulină”; faptul că lucrările lui Paulescu vizau cele trei metabolisme (glucidic, lipidic, protidic), în timp ce lucrările lui Banting și MacLeod se refereu numai la glucide, și, în sfîrșit – Banting citase, vizibil și, foarte probabil, voit, în mod fals rezultatele obținute de Paulescu. În această privință merită citate cîteva rînduri din carte, ca o concluzie pozitivă a provocării vieții medicului Ionel Pavel, în dorința sa de  a se face dreptate: „Am constatat cu satisfacție că, grație unei fericite coincidențe, Ian Murray, în Glasgow, și eu, în București, am întreprins aproape în această epocă, aceleași cercetări asupra rolului decisiv jucat de Paulescu în descoperirea insulinei. Am putut lua contact în scris și, timp de mai mulți ani, am confruntat prin scrisori cercetările noastre. De aici această lungă corespondență care este, toată, în favoarea lui Paulescu”.

Dovezile din această carte, în favoarea românului Nicolae Paulescu, sînt multiple și devin copleșitoare, în timp și spațiu, dînd la iveală, inconfundabil, marea eroare din 1921. Pentru că vreau să închei cu o „poveste” și mai incredibilă, mai ofer un exemplu de manipulare chiar și a unui Premiu Nobel pentru medicină. Iată-l. În 1982 apărea la Chicago lucrarea „The Discovery of insulin”, autor Michael Bliss, care, la pagina 209, scrie că experiențele lui Banting și Best, din 12 ianuarie 1922, s-au soldat cu un eșec. Experiența reușită a fost efectuată mai tîrziu de Collip, iar purificarea, chiar după acest autor, era o operație la îndemîna oricărui chimist cu experiență (pagina  238). Mai mult, după moartea lui Best, s-a găsit în carnetul de lucru al acestuia o însemnare datată noiembrie 1921 și care menționa studierea lucrărilor lui Paulescu. Ulterior, astfel cum am mai scris, Banting și Best au citat rezultatele lui Paulescu în mod deformat, în prima lor comunicare din 1922.

Pentru a sintetiza acest rapt științific, redau cuvintele lui Ionel Pavel, care reflectă un adînc sentiment de neputință și durere, alături de un sacrificiu uman prea repede uitat chiar de Nația lui, după cum veți citi în ultimul capitol al acestui articol. Deci, Ionel Pavel: „Am dedicat recunoașterii priorității lui N.C.Paulescu în descoperirea insulinei toate eforturile mele din ultimele două decenii. Făcînd acum bilanțul circumstanțelor care, de 65 de ani încoace (era în 1986 – n.a.), continuă să-l ignore pe marele savant, constat că această nedreptate este, de  fapt, rezultatul unui grav deficit de etică științifică”.

Corect. Ce veți citi, însă, acum, în ce fel de deficit se încadrează?

Lepădarea Academiei Române de Paulescu

În cartea sa, Ionel Pavel, mizînd pe bunul-simț și pe patriotismul românilor în a-și apăra valorile autentice, remarcate pe plan internațional, visa cu încredere la anul 2021 – Centenarul descoperirii insulinei – scriind astfel, printre altele: „Nădăjduim că aniversarea centenarului descoperirii insulinei, în 2021, va fi finalmente convingătoare în favoarea savantului român”. Eroare! Cruntă eroare! De unde să știe doctorul Ionel Pavel (care avea să moară în 1991) că, mai înainte de a se lupta cu străinii pentru recunoașterea priorității descoperirii insulinei a lui Nicolae Paulesu, trebuia să se lupte cu instituțiile Statului Român, în speță, Academia Română!

Ce s-a întîmplat, de fapt?

Pentru 1-3 septembrie 2021, Academia Română avea programată o sesiune omagială în onoarea savantului român Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la acest eveniment științific major. În vară, însă, s-a pornit un atac concentrat asupra Academiei Române și asupra unor personalități din lumea științifică, forțîndu-i să nu-l mai aibă pe Nicolae Paulescu în centrul atenției, cei în cauză venind cu amenințări directe, așa cum a procedat dr. Peter Manu, profesor de medicină la Universitatea Hofstra, membru de onoare al Academiei de Științe Medicale Românești, coautor împreună cu Horia Bozdoghină, al cărții „Polemica Paulescu” în descoperirea insulinei, prezentîndu-l ca pe un înrăit antisemit. Acest domn care trăiește în SUA, probabil, în numele „democrației” de peste Ocean, a avut tupeul să trimită următoarea amenințare prin e-mail conducerii Academiei Române, prin care cere să se renunțe la organizarea sesiunii din septembrie consacrate lui Paulescu: „Vă spun deci, cu regret, că dacă delimitarea Academiei de această persoană, cerută de Guvernul României, nu va fi publicată cît mai curînd, voi notifica Anti-Defamation League, American Jewish Committee, și United Natione Commission for Human Rights” (Cred că nu mai e nevoie de traducere).

Desigur, președintele Academiei, reputatul profesor Ion Aurel Pop, a și executat ordinul, răspunzîndu-i reclamantului că:  „Nu va avea loc în acest an, la Academia Română sau sub egida Academiei, nicio conferință despre descoperirea insulinei (...) Este clar că descoperitorii insulinei sînt laureații premiului Nobel. S-au afirmat și alții pe drumul anevoios al descoperirii, dar o manifestare encomiastică la adresa lui  Paulescu ar fi rușinoasă, de neacceptat (...)”. Ce să mai comentăm? Doar folosind ultimele cuvinte dintre ghilimele: „de neacceptat”!

Totuși, dacă cel mai înalt for științific din România pare a nu fi condus de români, au mai rămas oameni în România care nu l-au uitat pe descoperitorul  Insulinei, savantul român Nicolae Paulescu, și care, odată cu aniversarea Centenarului Insulinei, l-au omagiat și pe „tatăl” acesteia – Nicolae Paulescu, activitate desfășurată sub egida Asociației Medicale Române, coordonată de Acad. Constantin Ionescu-Tîrgoviște, președintele acestui for – prin Conferința științifică „Centenarul descoperirii insulinei”. Nevrînd să rămînă fără serbare – insulina și Paulescu constituind teme intezise în România mileniului III – Academia Română l-a comemorat pe Moses Gaster (rabin, filolog, istoric literar și folclorist), născut la București la 17 septembrie 1856, decedat în Anglia la 5 martie 1939, membru de onoare al Academiei Române, lider sionist.

Nu e rău că Academia nu l-a uitat pe rabinul Moses Gaster. Rău este, și rușinos, în același timp, că ne-am uitat eroii noștri, pe care i-am îngropat a doua oară, la comanda străinătății! Ce facem? Ne întoarcem iar la Doina lui Eminescu: „De la Nistru pînʼ la Tisa”, sau la perioada anilor ʼ50, cînd la școală studiam Istoria PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice)? Apropo: facem un salt peste 3 ani și consemnăm un moment istoric unic în relațiile bilaterale româno-israeliene, reamintind de onoarea Academiei Române față de rabinul Moses Gaster: Nu demult, cu prilejul celebrării a 145 de ani de la încetățenirea primului evreu în România (dar, primul fiu de dac în Țara lui Decebal, cam cînd o fi fost?), premierul Marcel Ciolacu a ținut un discurs fulminant, în care a dat pe gură o minciună mai rușinoasă decît răstignirea lui Isus Christos între doi tîlhari: „Statul român nu ar fi existat fără evrei”. Amin, domnule Ciolacu! Acum, chiar ești cel mai nimerit pentru a fi președintele României! 

Domnilor învățați ai României anului 2024, indiferent ce nume purtați, nu omiteți faptul că, înainte de orice considerații mai mult sau mai puțin realiste, nu trebuie uitat că Nicolae Paulescu (s-a întîmplat să fie român, din România!) a descoperit PANCREINA (denumire dată de el celei ulterioare, de INSULINĂ) în 1921, iar în anul 1922 a obținut, de la Ministerul Industriei și Comerțului din România, Brevetul de invenție nr. 6255 intitulat „Pancreina și procesul său de fabricație”. Cei doi canadieni au fost aproape la un an distanță. Acesta este adevărul. Între cele două ipostaze nu este decît un cîmp minat cu inadverdențe, menit să țină la respect și cu capul plecat un Popor din stirpea lui Nicolae Paulescu...

GEO CIOLCAN