Cum s-a ajuns aici ?
  • 16-10-2023
  • 0 Comentarii
  • 544
  • 1

În 1897, la Primul Congres Sionist, s-a proclamat scopul de „a stabili o casă pentru poporul evreu în Palestina securizată sub legea civilă”. Totuși, sionismul a fost privit cu suspiciune de către conducătorii otomani și nu s-a putut realiza un progres major. Între 1904 și 1914, aproximativ 40.000 de evrei s-au stabilit în Palestina (al doilea aliyah). În 1908, Organizația Sionistă a stabilit Biroul Palestina (de asemenea cunoscut ca „Biroul Eretz Israel”) în Jaffa și a început să ducă o politică de stabilire sistematică în Palestina. Migranții erau majoritatea din Rusia (care includea Polonia), scăpînd de persecuție. Primul oraș în întregime vorbitor de ebraică a fost Ahuzat Bayit, înființat în 1909 (ulterior denumit Tel Aviv). Au fost publicate ziare și cărți în ebraică. Au fost înființate, de asemenea, partide politice și organizații sindicale.
Pe parcursul Primului Război Mondial, cei mai mulți evrei i-au susținut pe germani pentru că luptau contra Imperiului Rus care îi considera pe evrei drept dușmani. În Marea Britanie, guvernul a căutat sprijinul evreilor pentru o varietate de motive printre care și acela de a obține susținerea evreilor americani pentru o intervenție americană de partea britanică.
Existau deja membri ai guvernului britanic care simpatizau mișcarea sionistă, inclusiv primul-ministru David Lloyd George. În ultima parte a anului 1917, armata britanică (care includea și o importantă legiune evreiască) i-a alungat pe turci din Palestina, iar Ministrul de Externe britanic, Lordul Balfour, a trimis o scrisoare către Lordul Rothschild. Scrisoarea a devenit cunoscută, cu timpul, drept Declarația Balfour din 1917. În cadrul acesteia era stipulat faptul că Guvernul britanic „vedea favorabil fondarea în Palestina a unui cămin național pentru  poporul evreu”.
În 1918, Chaim Weizmann, președinte al Federației Sioniste Britanice, a fondat o Comisie Sionistă, care a mers în Palestina pentru a promova obiectivele sioniste. Mandatul britanic pentru Palestina sau Mandatul Palestinei a fost o împuternicire legală pentru administrarea Palestinei, care a fost adoptată oficial de Consiliul Ligii Națiunilor pe 26 septembrie 1923. Documentul se baza pe principiile conținute în Articolul 22 al Convenției Ligii Națiunilor și în rezoluția Conferinței de la San Remo, din 25 aprilie 1920, a principalelor puteri asociate și aliate din timpul Primului Război Mondial. Marea Britanie a semnat, de asemenea, și un tratat adițional cu Statele Unite ale Americii (care nu era membră a Ligii Națiunilor) în care Statele Unite susțineau termenii mandatului. În 1921, Comisia Sionistă a primit statut oficial ca Agenția Evreiască pentru Palestina prin Articolul 4 din Mandat. O ofertă pentru crearea unei Agentii Arabe similare a fost respinsă de liderii arabi. Mandatul permitea Agenției Evreiești să supravegheze imigrația evreiască în Palestina și achiziționarea de terenuri de la localnicii arabi. Această Agenție Evreiască a operat mai curînd ca un braț al conducerii sioniste. Conducea școli și spitale, iar mai tîrziu a format o miliție, numită Haganah. Chaim Weizmann a fost liderul atît al Organizației Sioniste cît și al Agenției Evreiești pînă în 1929. Agentia Evreiască distribuia permise de intrare pentru noii imigranți (numărul era stabilit de britanici) și fondurile donate de către evreii din străinătate.
Din 1920, Va’ad Leumi (sau Consiliul Național Evreiesc) era cea mai importantă instituție a comunității evreiești (Yishuv) în cadrul Mandatului Britanic pentru Palestina. Consiliul era ales democratic și includea și evrei ne-sioniști. Corpul a funcționat ca un guvern virtual pentru evreii din Palestina. Departamentul Politic al Consiliului era responsabil cu relațiile cu arabii, cu legăturile cu Agenția Evreiască și cu negocierile cu britanicii. Odată cu creșterea Yishuv, Consiliul a adoptat mai multe funcții, precum cele de servicii educaționale, de sănătate, de servicii sociale, de apărare internă și de probleme de sănătate. Majoritatea fondurilor adunate erau de la comunitatea evreiască dar erau cheltuite pentru finanțarea administrației britanice. Din această cauză, cu permisiunea britanică, Va’ad a început să strîngă propriile impozite și să conducă servicii independente pentru populația evreiască. Educația și sănătatea pentru evreii din Palestina erau în mîinile marilor partide politice sioniste care operau servicii independente și organizații de sport finanțate din impozite locale, donații și taxe. Mișcarea sionistă a fondat, de asemenea, Universitatea Ebraică din Ierusalim și Technion (universitatea tehnică) în Haifa (ambele în 1925).
În perioada interbelică, britanicii, apelînd la termenii mandatului, au respins principiul conducerii majorității precum și alte măsuri care acordau arabilor controlul majoritar pentru guvernul Palestinei. Între 1919 și 1923, 40.000 de evrei au sosit în Palestina, cei mai mulți scăpînd din haosul post-revoluționar din Rusia (al III-lea Aliyah). Mulți din acei imigranți au devenit cunoscuți drept „pionieri” (halutzim), deveniți cu vremea experimentați și pregătiți în agricultură și capabili de a înființa economii auto-susținute. Valea Izreel și Valea Hefer au fost secate și transformate pentru a fi folosite în agricultură.
Combinația dintre imigranții evrei și termenii mandatului a condus la revolte ale arabilor în 1920 și 1921. Răspunsul autorităților britanice a fost adoptarea unui sistem de cote de imigrație. Astfel era limitat numărul anual de imigranți evrei care intrau în Palestina. Excepții erau făcute pentru evreii care aveau peste 1.000 de lire în numerar (aproximativ 100.000 de lire la valoarea din 2000), sau pentru muncitori evrei cu peste 500 de lire în numerar. Atacurile arabe asupra așăzărilor evreiești izolate și eșecul britanic de a-i proteja au dus la crearea milițiilor „Haganah” (Apărarea), care era dedicată apărării așezărilor evreiești. Pînă în 1923 numărul evreilor din Palestina ajunsese la 90.000. Între 1924 și 1929, 82.000 de evrei au ajuns în Palestina, fugind de antisemitismul din Polonia, Ungaria, etc. și din cauza politicii de imigrație a Statelor Unite, care îi ținea pe evrei afară. Noii sosiți, inclusiv multe familii din clasa mijlocie sau mutat în orașe și au înființat mici afaceri și ateliere. Totuși, din cauza lipsei de oportunități economice, aproximativ 1/4 din cei sosiți au părăsit Palestina.
În ciuda opoziției arabe, creșterea persecuțiilor asupra evreilor europeni din anii 1930 a dus la o creștere a imigranților evrei. Odată cu apariția regimurilor fasciste în Europa, evreii au pierdut iar cetățeniile, drepturile civile și economice și erau supuși persecuțiilor arbitrare. Odată ce țările intrau sub dominația nazistă ori deveneau aliați ai naziștilor (Bulgaria, Ungaria, Croația, Slovacia, Slovenia și România au devenit aliați ai Germaniei naziste) numărul celor care așteptau să emigreze creștea constant. Între 1929 și 1939, 250.000 de evrei au sosit în Palestina (al V-lea Aliyah). Marea majoritate a acestora – 174.000, au sosit între 1933 și 1936, după care britanicii au mărit restricțiile pentru imigrația evreiască. Migrația era majoritară din Europa și includea liber profesioniști, medici, avocați și profesori din Germania.
În 1933, naziștii au negociat Acordul Ha’avara, sub care 50.000 de evrei și 100 de milioane de dolari în bunurile lor vor fi mutați în Palestina. Aici, imigrația evreiască a dus la o creștere a economiei. Odată cu terminarea portului de la Haifa și a rafinăriilor petroliere, industrii importante au fost incluse în eco­nomia palestiniană predominant agricolă. Cu cotele de imigrație britanice și avînd în vedere situația disperată din Europa, evreii au recurs la imigrații ilegale. Imigrații ilegale au fost organizate de Mossad Le’aliyá Bet, aflat sub controlul Haganá și de Irgun. Refugiați evrei au ajuns în secret pe mare, sau în măsură mai mică, traversînd Siria și Libanul.
Creșterea imigrației evreiești a contribuit la o revoltă arabă majoră în Palestina (1936-1939), o revoltă națională care dorea încetarea conducerii britanice. Britanicii au răspuns cu Comsia Peel (1936-37), care a recomandat ca un teritoriu exclusiv evreiesc să fie creat în Galileea și de-a lungul a mare parte din coasta vestică (care necesita mutarea a 200.000 de arabi), iar restul devenea un teritoriu exclusiv arab. Opinia evreilor era împărțită, dar a fost respinsă de arabii palestinieni, iar în lipsa unui sprijin puternic evreiesc a fost abandonat de britanici. Comisia Woodhead (1938) a raportat că Comisia Peel era nefolositoare și a recomandat crearea a unor zone arabe și evreiești mai mici. Acest plan a fost respins atît de evrei cît și de arabi. 20 de ani mai tîrziu, liderul Agenției Evreiești, David Ben Gurion, a scris: „Dacă separarea ar fi avut loc, istoria poporului nostru avea să fie diferită, iar 6 milioane de evrei din Europa nu aveau să mai fie uciși – mulți dintre ei urmînd să fie în Israel”. Ben Gurion a răspuns revoltei arabe cu politica „Havlagá”, refuzînd să fie provocat de atacurile arabe pentru a preveni polarizarea. Grupul Etzel s-a separat de Haganah.
Odată cu creșterea evoluțiilor războiului din Europa, britanicii au încercat să-i împace pe arabii din Palestina. Politica „Cărții Albe” din 1939 a stabilit că odată cu venirea în Palestina a peste 450.000 de evrei, obiectivul Declarației Balfour de a stabili un Cămin național pentru națiunea evreiască a fost îndeplinit în mai puțin de 10 ani și că este guvernat atît de arabi cît și de evrei. Politica a stabilit că 75.000 de imigranți evrei vor putea să intre în Palestina în perioada 1940 - 1944, după care orice migrație avea nevoie de acordul (puțin probabil) arabilor. Atît liderii evrei cît și cei arabi au respins politica „Cărții Albe”. În martie 1940, Înaltul Comisariat britanic pentru Palestina a emis un edict interzicînd evreilor să mai achiziționeze teren în 95% din Palestina.
Pentru a decide cum vor acționa cu Palestina, după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial, Națiunile Unite au numit un comitet – Comitetul Special al Națiunilor Unite pentru Palestina. În iulie 1947, Comitetul a vizitat Palestina și s-a întîlnit cu evrei și delegați sioniști. Înaltul Comitet Arab a boicotat întîlnirea. În același timp, au apărut mai multe controverse cînd Secretarul Afacerilor Externe britanic, Ernest Bevin a ordonat unei nave care avea imigranți ilegali să se întoarcă înapoi în Europa. Imigranții de pe vas au fost înlăturați forțat de către forțele britanice în Hamburg după o lungă perioadă de prizonierat pe vas. Principalul partid al evreilor ortodocși non-sionist a cerut Comisiei ca nici o decizie să nu se ia pînă cînd nu se ajunge la un acord asupra statutului religios cu Ben Gurion. Acordul garanta excepție pentru serviciul militar pentru studenții yeshiva (studenți de seminar) și pentru femeile ortodoxe, declara Sabbat-ul zi liberă națională, promitea mîncare koser în instituțiile guvernamentale și permitea ortodocșilor să creeze un sistem educațional separat. În septembrie 1947, la o lună după Împărțirea Indiei, Comisia a recomandat o împărțire și în Palestina, o propunere ratificată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Rezoluția ONU stipula înființarea a două state, unul arab și unul evreu, iar Ierusalimul să treacă sub administrația Națiunilor Unite. Data propusă pentru retragerea britanică a fost 1 octombrie 1948.
Rezoluția ONU a cerut Marii Britanii să își evacueze un port și suficient spațiu pentru o imigrație substanțială a evreilor, pînă în februarie 1948. Nici britanicii și nici Consiliul de Securitate nu au acționat spre a implementa rezoluția, iar Marea Britanie a continuat să îi oprească pe evreii care încercau să intre în Palestina. Retragerea britanică a fost finalizată în mai 1948. Oricum, Marea Britanie a continuat să îi țină pe evrei în Cipru pînă în martie 1949. În 14 mai 1948, ultimele forțe britanice au părăsit Haifa. Agenția Evreiască, condusă de David Ben Gurion, a declarat înființarea Statului Israel, în conformitate cu Planul de Împărțire al ONU din 1947. Ben Gurion a devenit prim-ministru al noului stat. Liderii ambelor super-puteri, președintele american Harry S. Truman și liderul sovietic Iosif Stalin, au recunoscut imediat noul stat. În acest timp, populația evreiască a Palestinei era de 650.000, iar populația arabă era în jur de 1,2 milioane. După acest moment a urmat o perioadă în care Israelul și-a fixat stăpînirea supra zonei, ieșind victorios dintr-un război purtat cu statele arabe din zonă care nu doreau să accepte noua situație geopolitică a regiunii, iar la 11 mai 1949 Israel devenea membru al Națiunilor Unite.
Lucrurile nu s-au oprit pentru că în 1967 o coaliție musulmană formată din Egipt, Iordania și Siria a atacat Israelul. În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fîșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Războiul de șase zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.
S-ar fi putut crede că în sfîrșit lucrurile se aranjaseră. Totuși,  războiul a izbucnit pe data de 6 octombrie 1973, în ziua de Yom Kipur (Ziua Ispășirii, cea mai importantă zi de post evreiască), printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, forțele atacatoare traversînd liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai și, respectiv, de pe platoul Golan, teritorii cucerite de Israel în Războiul de șase zile. Războiul a avut numeroase implicații pentru multe națiuni. Lumea arabă, care fusese umilită de înfrîngerea categorică a coaliției egipteano-siriano-iordaniene din timpul Războiului de șase zile, s-a simțit răzbunată de seria de victorii de la începutul războiului. Același sentiment a deschis calea către procesul de pace care avea să urmeze, dar și spre liberalizările care au urmat, precum așa-numita infitah, „politica egipteană a porților deschise”. Acordurile de la Camp David, care au fost semnate la scurtă vreme după aceea, au dus la normalizarea relațiilor dintre Egipt și Israel și la recunoașterea, pentru prima oară de către un stat arab, a Israelului.
Pe scurt, cu ajutorul britanicilor, evreii, popor fără țară de multă vreme au început să se adune și să se organizeze în Palestina, teritoriu aflat atunci sub control britanic după ce-i alungase pe turci. Lucrul acesta nu a fost pe placul arabilor palestinieni care au început să protesteze împotriva planurilor de organizare administrativă a zonei. Protestele au fost înfrînte rînd pe rînd de evrei, la fel ca și atacurile organizate ale statelor arabe din zonă, în timp ce Israelul se declara stat și era invitat să facă parte din ONU.
Palestina e un teritoriu care a fost trecut de la un cuceritor la altul fără a fi fost vreodată constituit ca stat de sine statător. Prin urmare, e în egală măsură al evreilor și al palestinienilor deși, din cele două populații, despre evrei știm sigur că au locuit acea zonă de acum 2000 de ani, lucru pe care eu nu îl pot afirma cu certitudine despre actualii palestinieni.
Să vedem acum, pe scurt, cine constituie gruparea Hamas care a atacat Israelul zilele acestea. Citez din Al Jazeera: „Mișcarea Hamas a fost fondată în Gaza în 1987 de către un imam, șeicul Ahmed Yasin, și ajutorul său, Abdul Aziz al-Rantissi, la scurt timp după începerea primei Intifada, o revoltă împotriva ocupării teritoriilor palestiniene de către Israel. Mișcarea a început ca o ramură a Frăției Musulmane din Egipt și a creat o aripă militară, Brigăzile Izz al-Din al-Qassam, pentru a continua o luptă armată împotriva Israelului cu scopul de a elibera Palestina istorică. De asemenea, a oferit programe de asistență socială victimelor palestiniene ale ocupației israeliene. Hamas se opune violent acordurilor de pace de la Oslo negociate de Israel și OLP la mijlocul anilor 1990. Se angajează în mod oficial să înființeze un stat palestinian în propriile sale granițe. Ea a urmărit acest scop prin atacuri asupra soldaților, coloniștilor și civililor israelieni atît în teritoriile palestiniene ocupate, cît și în Israel. Grupul în întregime sau, în unele cazuri, aripa sa militară este catalogată drept organizație teroristă de Israel, Statele Unite, Uniunea Europeană, Canada, Egipt și Japonia. Purtătorul de cuvînt al Hamas, Khaled Qadomi, a declarat pentru «Al Jazeera» că grupul și-a desfășurat operațiunea militară ca răspuns la atrocitățile cu care s-au confruntat palestinienii de-a lungul deceniilor. «Vrem ca întreaga comunitate internațională să oprească atrocitățile din Gaza împotriva palestinienilor, locurile noastre sfinte precum Al-Aqsa (moscheea). Toate aceste lucruri sînt motivul pentru începerea acestei bătălii», a spus el”.
Aceasta este istoria conflictului din Palestina. Indiferent de pretențiile musulmanilor de acolo și de ceea ce le-au făcut evreii de-a lungul timpului, ar trebui să știe cu toții că violența atrage violență și că lucrurile nu se rezolvă astfel. Sper ca Dumnezeu să-i lumineze și pe unii, și pe alții ca să rezolve conflictul și să nu mai moară oameni nevinovați.

NICU MARIUS MARIN,
antreprenor HORECA

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite