Curând o să ajungem ca pe vremea cenzurii staliniste, în care nu mai puteai nici măcar o glumă să faci, că riscai să ajungi după gratii. Totul, desigur, în numele protejării comunismului. Astăzi, în numele protejării democrației, Uniunea Europeană se pregătește să reducă la tăcere vocile contestatarilor pentru ca tot poporul să fie strâns unit în jurul partidului și al statului.
Ce să înțeleagă de aici mâncătorii de banane de pe la noi care-și doresc doar blugi și excursii luxoase, exact cum scriam în editorialul de săptămâna trecută? Ei vor fi buni, bucuroși să denunțe organelor de stat pe toți aceia care vor îndrăzni nu doar să scrie sau să zică ceva contra lor, ci și a celor care vor gândi contra. Site-ul europeanconservative.com a găsit un document care ne demonstrează ceea ce ni se pregătește de la Bruxelles. Ca să nu știrbesc cu nimic autenticitatea acestuia am să vi-l redau integral aici, fiindcă orice comentariu al meu ar fi de prisos, ținând cont de faptul că scriu aceleași lucruri în paginile acestei reviste de multă vreme.
„În timp ce pretinde că protejează «democrația», UE finanțează cenzura la scară industrială. Un nou raport analizează totul. O fantomă bântuie Europa, dar nu este fantoma dezinformării sau a discursului instigator la ură. Este fantoma controlului lingvistic și a cenzurii pentru a limita libertatea de exprimare. Și nu vine din China sau Rusia, ci din inima UE: de la Comisia Europeană.
Din 2016, după votul Brexit și prima alegere a lui Donald Trump ca președinte al SUA, Comisia UE, speriată de aceste evoluții, a pornit o cruciadă pentru a controla narațiunea politică a Europei. O formă a acestei cruciade a fost narațiunea «discursului instigator la ură» și a «dezinformării», despre care Comisia UE a susținut că reprezintă o amenințare tot mai mare la adresa stabilității sociale și a democrației în Europa.  Conținutul său, însă, este departe de actul benign al unui guvern responsabil pe care Comisia UE ar vrea să ni-l facă să-l credem. Condusă de actul său legislativ emblematic, Legea privind serviciile digitale (mai precis Legea privind supravegherea digitală), Comisia a fost angajată într-un atac autoritar asupra libertății de exprimare și a cetățenilor europeni, despre care consideră că nu au independența morală de a gândi și acționa în interesul lor“.
Acest nou raport al MCC Bruxelles se concentrează pe mijloacele mult neglijate prin care Comisia UE își realizează obiectivele narative. Cercetările au scos la iveală faptul că această Comisie a finanțat sute de organizații neguvernamentale și universități pentru a realiza 349 de proiecte legate de combaterea «discursului instigator la ură» și a «dezinformării», în valoare de aproape 649 de milioane de euro. Această sumă este cu 31% mai mare decât cea alocată pentru proiecte transnaționale de cercetare și inovare care abordează diverse obiective legate de cancer (494 de milioane de euro). Comisia Europeană consideră combaterea «cancerului» libertății de exprimare o prioritate mai mare decât cele aproximativ 4,5 milioane de cazuri noi de cancer și aproape 2 milioane de decese cauzate de cancer în Europa în 2022. Banii contribuabililor au fost folosiți în mod conștient pentru a finanța un complex orwellian de dezinformare, menit să dicteze și să controleze limbajul dezbaterii publice.
Acest raport expune faptul că banii contribuabililor sunt folosiți fără nicio responsabilitate publică. Este important să se dea de înțeles acest lucru. Dar acest raport este mai important decât atât. Este un act urgent de vigilență democratică. Pentru că atunci când limbajul este restrâns, atenuat, ofuscat sau lipsit de sens, la fel crește și posibilitatea rezistenței și dezvoltarea de alternative.
Un raport anterior publicat în 2024, intitulat Controlul narativului: Atacul UE asupra discursului online, a subliniat sistemul de operare al cenzurii al UE și modul în care Ministerul Adevărului al UE gestionează acest lucru. Dar acest raport dezvăluie  planurile Ministerului UE pentru Controlul Narativ, care susține cea mai amplă acțiune de reglementare a limbajului discursului politic din istoria europeană.
Ceea ce nu este pe deplin înțeles este modul în care Ministerul UE pentru Controlul Narativ gestionează parametrii narațiunii «discursului instigator la ură» și a «dezinformării». Proiectele finanțate implică societatea civilă, universități și companii de cercetare care legitimează, susțin și promovează în mod conștient presupunerile pe care se bazează acest subterfugiu narativ. Limbajul și presupunerile pe care acestea le acceptă și le promovează necritic stabilesc o buclă recursivă auto-împlinită care pur și simplu «dovedește» existența narațiunii «discursului instigator la ură» și a «dezinformării», ceea ce necesită apoi «cercetări» suplimentare care, așa cum era de așteptat, relevă că sunt necesare mai multe cercetări.
Succesul UE în determinarea limbajului comunicărilor publice este remarcabil. Este un lexic care a fost internalizat și niciodată pus la îndoială, fie în dezbaterile parlamentare europene, online sau în mass-media. Cu toate acestea, pătrunde în tot. Legea privind serviciile digitale este gloria sa supremă. Prin aceasta, Comisia nu numai că și-a stabilit dreptul de a determina ce se poate sau nu se poate spune online, dar a codificat și limba orwelliană în centrul limbajului UE, sau ceea ce raportul numește newspeak. 
DSA este prezentat ca o legislație de referință care vizează crearea unui spațiu digital mai sigur, în care drepturile fundamentale ale utilizatorilor sunt protejate, iar platformele de socializare sunt obligate să acționeze responsabil. Termenul «serviciu» este una dintre cele mai subtil insidioase piese de newspeak birocratic. La suprafață, sună bine, dar este un cal troian retoric care maschează o intenție autoritară, cenzurătoare.
La prima vedere, catalogarea platformelor precum Facebook, X, YouTube sau TikTok drept «servicii» le face să sune ca infrastructuri pasive care furnizează conținut precum electricitate sau apă – entități tehnice și procedurale, mai degrabă decât inerent politice și ideologice. Acest lucru depolitizează piața publică a Secolului XXI, ascunzând faptul că aceste corporații sunt entități private, neresponsabile, orientate spre profit, cu puterea de a modela dezbaterea publică prin limite de exprimare impuse algoritmic. Ascunde faptul că ceea ce este în joc este dacă corporațiile private, fără răspundere, sau Comisia, la fel de fără răspundere, ajung să determine adevărul și cine îl poate rosti.
«Serviciul» schimbă relația dintre cetățeni și platformele de socializare. Utilizatorul nu este un cetățean activ, ci un utilizator final care produce date într-un cadru comercial strict reglementat, dictat din ce în ce mai mult de prioritățile aliniate la stat. Exprimarea este prezentată ca o marfă livrată condiționat, mai degrabă decât ca ceva inalienabil. Disidența și orice este considerat periculos devin un factor de risc care trebuie gestionat. Reglementarea exprimării – cenzura – nu este un instrument politic, ci un mijloc tehnic de optimizare a serviciilor, reglarea fină a unui sistem tehnic de furnizare. Termeni precum «conținut ilegal» și «riscuri sistemice» nu sunt niciodată definiți, ci sunt deliberat vagi. Acest lucru creează un mediu de îndoială constantă în care autocenzura de către toți cei implicați devine implicită. Comisia, la rândul său, evită aparența cenzurii directe, în timp ce externalizează efectiv aplicarea legii către actori privați, scutindu-se astfel de responsabilitate. Aceasta este cenzură practicată de către un reprezentant extern neresponsabil.
Aplicarea tehnică prin intermediul unor «semnalizatori de încredere» desemnați – entități împuternicite să raporteze conținut pentru eliminare rapidă – este un alt nivel de ofuscare. Acestea nu sunt organizații independente, nealiniate, neutre, care au jurat să impună obiectivitatea. Adesea, sunt ONG-uri nealese sau organizații aliniate la stat, strâns aliniate cu agenda ideologică federalistă a Comisiei. Limbajul tehnocratic sugerează expertiză neutră, dar implementarea acestor reprezentanți stabilește o ierarhie a discursului în care anumitor voci li se acordă prioritate instituțională în modelarea peisajului informațional.
În aceste moduri, DSA nu cenzurează deschis, ci redenumește regimul pe care îl aplică ca infrastructură a moderării neutre a conținutului. Nu reduce la tăcere vocile în mod direct, ci construiește sisteme în care tăcerea devine cea mai sigură opțiune pentru platformele de socializare și utilizatori. Și face toate acestea în timp ce vorbește dialectul lin, managerial al limbajului politic al UE: un limbaj conceput nu pentru a alarma, ci pentru a consola, a deruta și a controla.
Limbajul încorporat în DSA stabilește termenii legali ai controlului discursului. Acesta încadrează conversația publică și, prin urmare, termenii în care dezbaterea despre libertatea de exprimare este concepută și acționată în întreaga Europă. Punctul cheie, însă, este că aceasta este susținută de o narațiune atent selecționată care întărește ideea că este singura modalitate acceptabilă de a fi condusă dezbaterea publică. Stabilirea limbajului determină termenii conversației.
Ceea ce s-ar putea să nu fie apreciat este faptul că cele 349 de proiecte finanțate identificate – care implică sute de ONG-uri, universități și organizații de cercetare cu scop lucrativ – reprezintă vârful aisbergului. Aceste proiecte sunt identificate doar pe Portalul UE de finanțare și licitații și în baza de date a Programului Horizon, Cordis. Există multe altele care nu sunt catalogate drept «discurs instigator la ură» sau «dezinformare», ci promovează aceeași narațiune. Raportul subliniază faptul că UE a finanțat 227 de proiecte de «sănătate mintală» în ultimul deceniu, care conțin numeroase exemple de proiecte cu o relație tangențială cu sănătatea mintală, dar în legătură directă cu aceeași narațiune. Mai mult, există finanțare pentru multe grupuri minoritare care apar în aproape fiecare definiție oficială a UE a discursului instigator la ură și sunt considerate victime ale discursului instigator la ură și ale dezinformării. Fiecare grup este acoperit de o poziție strategică a UE, care implică numeroase inițiative și finanțare în mai multe domenii, ceea ce face aproape imposibilă calcularea cheltuielilor reale ale UE.
Cheltuielile evidențiază un paradox. Nivelul acestora dezvăluie un adevăr incomod: UE se bazează pe instituționalizarea exact a ceea ce pretinde că vrea să stingă. Este dispusă să cheltuiască peste o jumătate de miliard de euro pentru a-și legitima cruciada de control al libertății de exprimare și pentru a delegitimiza valul populist în creștere.
Acest lucru nu ar trebui înțeles în niciun sens conspirativ. UE nu promovează discursul instigator la ură sau dezinformarea; ținta sa este libertatea de exprimare. Se tem de libertatea de exprimare din cauza energiei sale imprevizibile, deoarece permite exprimarea și luarea în considerare a unor narațiuni alternative, și de oroarea ororilor, deoarece sugerează că cetățenii europeni își păstrează în continuare independența morală și, prin urmare, capacitatea de a distinge adevărul de minciuni și informațiile reale de dezinformare, fără a fi nevoie să se supună experților sau tehnocraților nealeși care se presupune că știu ce este mai bine pentru ei.
Este esențial să înțelegem că UE este angajată într-un război tăcut pentru reglementarea limbajului și, prin aceasta, pentru delegitimizarea narațiunilor alternative, cum ar fi valul tot mai mare al opoziției populiste. Aceasta este o luptă pentru limbaj și pentru legitimitatea de a dicta termenii comunicării publice. Este vorba de consens autoritar, de tip p-down, unde exprimarea este liberă doar atunci când vorbește limbajul conformității stabilit de Comisie.
Aceasta nu este cenzură în sensul direct, autoritar. Este crearea unei arhitecturi discursive care gestionează disidența prin controlul limbajului, prin redefinirea a ceea ce este considerat discurs acceptabil și cine are dreptul să îl modeleze. Nu reduce la tăcere vocile; le scufundă sub valuri de eufemisme, analize și politici. În esență, bătălia pentru narațiuni este o luptă pentru sens. Și în acest război, oricine controlează limbajul controlează limitele imaginației politice.
Bătălia pentru limbaj este adesea trecută cu vederea sau considerată a fi de importanță secundară. Dar, așa cum subliniază raportul prin numeroase exemple de limbaj utilizat în proiectele finanțate, limbajul nu este doar o tehnică de comunicare. Este modul în care gândim, ne imaginăm și decidem ce este real și semnificativ. Fiecare societate, fie ea democratică sau autoritară, depinde de limbaj pentru a-și modela valorile și sensul, conflictele și limitele. 
Cuvintele pe care le primim determină ceea ce putem vedea, ceea ce putem numi și ceea ce putem contesta. Atunci când limbajul este controlat – de state, instituții sau ONG-uri – la fel este și gama de gândire și disidență. O societate care redefinește supravegherea ca «siguranță» sau cenzura ca «moderare a conținutului» nu trebuie să reducă la tăcere cetățenii; pur și simplu schimbă sensul tăcerii lor.
Limbajul este infrastructura software de control a Ministerului UE pentru Controlul Narativ. Atunci când Comisia UE definește discursul instigator la ură, dezinformarea sau extremismul, aceasta nu identifică probleme – ci trasează linii în jurul a ceea ce se poate spune, de către cine și cu ce consecințe. Aceste definiții nu sunt neutre. Ele au o greutate ideologică, mai ales atunci când sunt transmise în tonurile obscurantiste neutre ale limbajului politic. 
Categorii întregi de discurs politic sunt recodificate ca ilegitime. În special, mișcările politice populiste – îndeosebi cele critice la adresa integrării în UE, a imigrației sau a Pactului Verde – sunt din ce în ce mai mult încadrate nu ca idei politice de dezbătut, ci ca vectori algoritmici ai urii, extremismului sau dezinformării. Limbajul populist este examinat nu din motive ideologice sau democratice, ci prin cadre tehnice și morale care pun întrebări retorice. Răspunsurile la aceste întrebări sunt cunoscute dinainte, cum ar fi dacă promovează stereotipuri dăunătoare. Sau erodează încrederea în instituții? Sau încalcă regulile comunității? 
Populismul nu este scos în afara legii în mod direct (încă). Dar este degradat sistematic din punct de vedere lingvistic, suspect în mod implicit, întotdeauna plasat la limita inacceptabilității, o formă discretă de delegitimizare, impusă în tăcere prin limbajul civilității și toleranței. Și când aceasta devine normă, terenul competiției democratice se micșorează. 
Odată ce disidența populistă este patologizată ca ură sau tratată ca o amenințare la adresa securității cibernetice, nu mai este nevoie să fie abordată. Poate fi monitorizată, verificată, definanțată, pusă în carantină și eliminată. Prin vocabularul siguranței publice și al moderării, dezbaterea publică este gestionată din ce în ce mai mult ca o criză de sănătate publică, un regim de igienă care curăță discursul și elimină toxinele pentru a promova «vocile sănătoase».
Această cruciadă orwelliană profund necinstită este diferită de încercările istorice de a scoate în afara legii libertatea de exprimare. Nu arde cărți și nu înăbușă disidența cu cizme militare. În schimb, este un război tăcut și concentrat, purtat în public pentru a controla limbajul conversațiilor. Comisia înțelege, pe bună dreptate, că a controla limbajul comunicărilor înseamnă a controla conversația. Și dacă poate controla informațiile și adevărul, controlează istoria, trecutul și viitorul.
Expunerea modului în care banii contribuabililor sunt folosiți fără nicio responsabilitate publică este vitală. Cu toate acestea, expunerea războiului lingvistic este un act și mai necesar de vigilență democratică. Necinstea din centrul acestei cruciade este monumentală: rezultatele predeterminate sunt prezentate ca și cum ar fi rezultatul imparțial al cercetării și practicii «independente».
Totuși, toate acestea servesc la evidențierea slăbiciunilor, nu a punctelor forte. Nevoia de a fabrica constant un consens artificial dezvăluie că această narațiune nu are nicio legătură organică cu realitatea socială pe care pretinde să o reflecte. Este o vanitate de sus în jos, susținută pentru a legitima status quo-ul pe care milioane de europeni îl pun acum la îndoială și împotriva căruia se pronunță. 649 de milioane de euro reprezintă o sumă mare de bani pentru a ascunde faptul că această Comisie poate conduce doar prin autoritate negativă și manipulare“.

IOAN TEODOR