Cu ceva vreme în urmă, îmi venise ideea să alcătuiesc o listă cu scriitorii români morți de tineri. Și mă gîndeam să încep discuția cu romancierii din Secolul al XIX-lea, ajungînd pînă la sfîrșitul celui de-al II-lea război mondial. Și enumerarea pornea de la mintoasa Iulia, fiica savantului Bogdan Petriceicu Hașdeu (moartă de tuberculoză la 19 ani). Urmau poeții Vasile Cârlova și Dumitru Iacobescu (și ei tuberculoși), Mihail Săulescu ai Alexei Mateevici (morți pentru patrie în primul război mondial), Nicolae Labiș (accident de circulație), Barbu Brezianu, prozatorii Alexandru Sahia și Max Blecher și atîția alții. Acum se cuvine să faci o listă și cu scriitorii care au murit foarte bătrîni, m-a îndemnat Vadim, punînd pe manuscrisul meu corpul de literă și pagina din revistă, unde urma să apară. Natural, am amintit și de aceștia, cum ar fi doamnele de 104 ani Cella Delavrancea și Rosa del Conte, care, deși italiancă, ar trebui asimilată și ca scriitoare română pentru studiile sale strălucite despre Eminescu (,,Mihai Eminescu o dell‘ Assoluto”, 1961, în traducerea românească a lui Marian Papahagi). Tot așa cum literatura franceză se mîndrește cu Martha Bibescu, Elena Văcărescu sau Anna de Noailles, Panait Istrati sau Eugen Ionescu, iar cea rusă cu Antioh Cantemir, fiul domnitorului cărturar. Nu i-am uitat nici pe medicul legionar Șerban Milcoveanu sau pe suprarealistul Dan Coridaleu (morți la vîrsta de 99 de ani), poeții Tudor Arghezi sau Gheorghe Păun, prozatorul Alexandru Cazaban și alții.
Poate că la publicația unde-și are cartea de muncă domnișoara Claudia Mesea Paraschivescu nu primește un salariu mulțumitor. De aceea și-a mai găsit o slujbă: rubrica ,,Cum au murit unii scriitori și domnitori români”, cu care se prezintă periodic pe YouTube. (Cum se vede, fiind un antibidenist feroce, repudiez barbarismul job în favoarea sinonimului arhaic slujbă de origine slavă. Și tangențial, îmi aduc aminte de o schiță a lui Gheorge Brăescu în care un personaj întreabă: ,,Cum se spune în franceză «Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă?»”). Urmăresc cu atenție contribuția Claudiei și pot spune că, în general, oferă texte acceptabile, dar compuse de un gazetar, nu de un istoric literar de meserie, căci sar în ochi multe inadvertențe de ordin istorico-literar, precum și unele stîngăcii stilistice. Iar vocea care prezintă materialul lasă impresia că e străina aceea, poate o nemțoaică, cine știe, care citea fragmente din Biblie în filmele de desene animate pentru copii, de fapt, propagandă protestantă sau baptistă, de la începutul anilor ’90.
Într-o vreme, mă hazardasem să scriu texte lungi, cum ar fi ,,Calea Victoriei, trecut și prezent”, ,,Clanul Eminovicienilor” sau ,,Spaimele Limbii Române”, și n-am uitat cîte zile petrecusem în biblioteca de la Muzeul Orașului București și în cea a Facultății de Litere, căci, fără o documentare la sînge, nu poți ieși pe piață cu asemenea lucrări dificile. Calea Victoriei cu o fotografie rară luată de pe acoperișul vechiului Teatru Național și Strada Câmpineanu, de fapt, un maidan. De aceea, hai să nu fim prea aspri cu frumoasa ziaristă Claudia Mesea Paraschivescu care ne zîmbește online, relaxată, dintr-o fotografie, și să abordăm același subiect, cum au murit și alți scriitori. Neuitînd, pentru aceasta, să menționăm și sursele de inspirație, fiindcă așa sînt uzanțele, cîtă vreme dorești să fii crezut, fiindcă n-ai fost de față cînd a sucombat maestrul. Vlaicu Bârna a fost un scriitor care, deși frecventa Cenaclul ,,Sburătorul” încă din studenție, producțiile sale în versuri și proză n-au rupt inima tîrgului. Starea aceasta a continuat și cînd s-a schimbat regimul politic și a trebuit să-i preamărească pe noii stăpîni dacă dorea să o ducă bine. Dar memorialistul Vlaicu Bârna (vezi volumul ,,Între Capșa și Corso”), surprinzător, se arată un scriitor în toată puterea cuvîntului. La aceeași revenire se pretează și criticul Eugen Simion în medalionul consacrat lui Mihai Beniuc în lucrarea sa, ,,Scriitori români de azi”, cînd scrie că, într-o vară, a renunțat la o vacanță pe Litoral, ca să citească întreaga operă a lui Mihai Beniuc și, la sfîrșit, a reținut cam 100 de poeme excepționale.
Așadar, să începem evocarea lui Camil Petrescu, surprins în două ipostaze din viața sa. Mai întîi, starea civilă. Pînă pe la 50 și ceva de ani, fusese un celibatar neînduplecat. Frumos, inteligent și cu un spirit scăpărător, femeile, în special cele de la ședințele Cenaclului ,,Sburătorul”, îl asaltau, desigur, și în speranța unui matrimoniu fericit. Dar el, nu și nu. Asta pînă a cunoscut-o pe tînăra Eugenia Marian, provenită dintr-o anumită etnie, pe care, deflorînd-o, a fost constrîns să o ia de soție, motiv pentru umoristul Oscar Lemnaru să afirme: ,,Camil Petrescu s-a însurat; așadar, a inaugurat fabrica de orfani”. Sfîrșitul marelui scriitor a avut și el un caracter polemic, așa cum i-a fost și viața, își continuă Vlaicu Bârna confesiunile. El suferea de mai multă vreme de tulburări cardiace. Natural, începuse să consulte medicii. Dar mai făcea ceva: supradimensionîndu-și darurile, răsfoia și tratatele de medicină, convins că-și va găsi leacul de unul singur. Dar boala avansa, iar terapia recomandată de tratate și înțeleasă amatoristic nu dădea rezultate. Intrat în grija savantului Lupu, acesta l-a dojenit descoperindu-i cărțile ascunse sub pernă si împănate de rețete de tratament fanteziste.
– Domnule Camil Petrescu, nu mă asculți și faci tot posibilul să mori.
Iar răspunsul a venit cam în maniera în care jurnalistul Gelu Ruscanu sau poetul Ladima își acceptaseră destinul:
– Da, dar vreau să mor pe ideile mele!
Ceea ce s-a și întîmplat pe 14 mai 1957. Nu declarase el, în atîtea rînduri, că văzuse idei?
Analizînd viața și opera poetului Ienăchiță Văcărescu în ,,Istoria ...” sa, G. Călinescu precizează, de la bun început, că era un curvar. Curînd, nu se știe cine va întocmi chiar o listă care avea să-i mai cuprindă și pe alții: Alecu și Nicolae Văcărescu, Anton Pann, Ion Barbu (de-a dreptul un psihopat care avea o listă cu peste 3.000 de victime), Victor Eftimiu (măcar că era însurat cu actrița Agepsina Macri, o frumusețe de care era îndrăgostit, fără speranțe, și dramaturgul A. de Herz, iar, spre bătrînețe, devenise adeptul perversiunilor), seducătorul Ion Vinea, Cezar Petrescu însurat de cinci ori, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Zaharia Stancu (o dezvirginase pe viitoarea poetă Maria Banuș chiar în magazia de decoruri a TNB, unde era director), Adrian Păunescu și atîția alții.
Nu departe de aceștia s-a situat și frumosul Ionel Teodoreanu, care produsese multe insomnii soției sale, Ștefana Velisar. Deh, ce să faci, așa e viața, tot repetîndu-se, generații după generații, păcatele primordiale, curvia și preacurvia, au ieșit din afara penalului, devenind niște slăbiciuni nevinovate.
O vreme, avocatul și scriitorul Ionel Teodoreanu a fost mare și tare, gloria și banii mîngîindu-i orgoliul de bărbat de succes. Dar, odată cu schimbările poli­tice din 1945, steaua și norocul său aveau să apună. Dezavuat de noul regim, procesele i s-au împuținat, chiar dacă, angajat să-i apere interesele lui Iuliu Maniu, mai mult l-a înfundat, cum avea să pățească și bietul Ceaușescu în 1989. La fel și aparițiile editoriale. Sărăcia începea să-i dea tîrcoale, înnegrindu-i sufletul la gîndul că familia îi va muri de foame. Noroc cu moartea care l-a izbăvit de toate supărările, venită pe neașteptate în februarie 1954, cînd cu viscolul acela cumplit, care acoperise Bucureștii. Aidoma lui Caragiale, mort subit la Berlin în iulie 1912, tot de inimă rea, la gîndul că prăpădise toată moștenirea Momoloaiei și, neavînd vreo soluție de salvare, își vedea familia în situația să moară de foame prin străini. ,,Ce ne facem cu Caragiale, că nu mai are bani“, se căina amicul Dobrogeanu-Gherea, abia întors de la Berlin, căutînd să obțină ceva ajutoare din țară.
Sfîrșitul lui Ionel Teodoreanu s-a produs în ziua aceea cu viscol și ninsoare multă din 1954. Deși se circula greu prin oraș, el o pornise spre tribunal, înotînd prin troiene, unde avea de rezolvat unele chestiuni legate de procesele sale. Dar, pe drum, și-a dat seama că, pe vremea aceea cumplită, tribunalul era închis, Așa că a luat calea înapoi spre casă. Era cardiac, și sub influența gerului, inima lui a cedat tocmai cînd intrase într-o băcănie, să cumpere ceva de-ale gurii pentru cei de acasă. Peste 3 zile, l-au înmormîntat. Locuia pe Strada Romulus, într-o casă veche și afumată, el care, în zilele sale de aur, se lăfăise în palate strălucitoare din inima Capitalei. Vlaicu Bârna, care adusese o coroană din partea Uniunii Scriitorilor, avea să noteze că defunctul ședea întins pe pat, îmbrăcat într-un sacou pepit, sărăcăcios și cu pantaloni negri. Nici măcar pantofii nu erau noi. Soția și copiii îl priveau muți de durere. Coșciugul încă nu fusese adus, dar preotul începuse slujba. Pe urmă, cînd a sosit și coșciugul, l-au dus la groapă cu sania, legat bine. În curte, se adunaseră peste 100 de oameni, veniți din vecini. Seara, ca frate mai mare, Păstorel a organizat un fel de parastas pentru prieteni, într-o berărie din fața Tribunalului Mare. Avea ochii în lacrimi și toți invitații îi respectau durerea.
Ultimele momente din viaþa
lui Eugen Lovinescu
,,Într-o noapte albă, acum cîtva timp, mi-am adus aminte de figura subțiratică, gălbejită a lui Eugen Lovinescu, ale cărui straie cam curgeau pe el de la ieșirea din spital. Era în preajma morții. Își făcea zilnica plimbare. Umbla încet, fără țintă, prin forfota Capitalei. Se oprise îndelung în fața librăriei «Cioflec». Singur, cu privirea pierdută, îngîndurat, de o sfîșietoare tristețe. M-am oprit în fața Cercului Militar și l-am privit multă vreme, cît a stat, și nu a stat mult, parcă rătăcit în colțul din față, contemplînd lumea aceea agitată, care se tot foia în jurul lui. Încremenise ca o statuie în mijlocul acestei lumi, poate cu gîndul la despărțirea de ea, precum și la cancerul care îl măcina, condamnîndu-l la moarte. (Toți sîntem, în orice moment, condamnați la moarte, dar parcă mai apăsătoare, mai dureroasă e condamnarea pentru o conștiință care se știe pierdută prin boala ei fără cruțare.) Cu simpatie, cu milă l-am privit atunci de pe trotuarul unde mă oprisem pironindu-mi ochii asupra acelei rămășițe pieritoare a lui Eugen Lovinescu care, de pe celălalt trotuar, parcă-mi spunea că viața pentru el a încetat de a mai avea rost, că se simte iremediabil singur în fața morții de neocolit”.
(Arșavir Acterian - ,,Jurnalul lui Nastratin”)
PAUL SUDITU