Un tînăr politician care promite (2)
Datorită rezolvării cu pricepere a conflictelor de muncă, tînărul politician a cîștigat un mare prestigiu în mișcarea sindicală din SUA.
La începutul Primului Război Mondial, în 1914, Roosevelt s-a remarcat ca un susținător al intrării treptate a Statelor Unite în conflictul militar de partea Antantei, susținînd poziția președintelui Wilson. Ministerul Naval a început să se pregătească pentru ostilități: flota a fost extinsă, a fost pregătită o rezervă pentru aceasta. Roosevelt a participat la lucrările Consiliului Național de Apărare, care a fost angajat în pregătirea statului pentru participarea la război. Cînd Statele Unite au declarat război Germaniei în 1917, Roosevelt a vrut să participe personal la lupte ca ofițer de marină, dar la cererea personală a președintelui, a rămas în postul de viceministru.
În 1920, Roosevelt a demisionat și a intrat pentru prima dată în cursa prezidențială în postura de candidat la vicepreședinție. S-a poziționat ca un succesor al cauzei lui Wilson și un membru activ al administrației sale. În timpul campaniei electorale, el și soția sa Eleanor au călătorit aproape toată țara. Acest lucru nu a fost de ajutor: republicanii au cîștigat alegerile din 1920 cu un scor zdrobitor. Roosevelt a primit înfrîngerea cu calm. Ulterior, a recunoscut că a apreciat foarte mult experiența acelei campanii, deoarece i-a adus faimă națională și i-a permis să înceapă să-și formeze propria echipă.
După campania prezidențială nereușită din 1920, Roosevelt a decis să dedice ceva timp familiei sale și practicii dreptului. În 1922 urmau să aibă loc alegeri pentru Senat, iar cu această ocazie plănuia să se întoarcă la viața politică, dar nu înainte de a se odihni. Din păcate, aceste planuri au fost zădărnicite de un accident care a schimbat pentru totdeauna viața tînărului politician.
O nouă înțelegere
În august 1921, Franklin a mers să-și viziteze familia în Campobello, o insulă de lîngă coasta Maine. În timp ce traversa Golful Fundy, a căzut în apa rece, iar a doua zi a simțit frisoane severe și dureri de spate. Doctorul l-a examinat și l-a diagnosticat cu răceală, dar a doua zi, picioarele lui Roosevelt erau paralizate, iar orice atingere asupra lor îi provoca dureri insuportabile. Zece zile mai tîrziu, medicii au pus diagnosticul corect – poliomielită.
Roosevelt a rămas paralizat de la brîu în jos, astfel că a trebuit să uite de participarea la alegerile din 1922: de cele mai multe ori politicianul a fost implicat în tentative de reabilitare – din păcate, fără succes. Dîndu-și seama că va rămîne paralizat pe viață, a acceptat-o cu demnitate și a decis să ajute oamenii care suferă de aceeași boală. El a atras atenția publicului asupra luptei împotriva poliomielitei, a investit bani personali în construirea unui centru de reabilitare și a susținut un fond care dezvolta un vaccin.
În același timp, Roosevelt, dimpotrivă, și-a ascuns problemele de sănătate de publicul larg: deși dizabilitatea i-a zădărnicit planurile politice, nu l-a determinat să le abandoneze. Toate discursurile sale au fost puse în scenă cu atenție, astfel încît publicul (și cu atît mai mult presa) să nu-l vadă pe Roosevelt într-un scaun cu rotile. De obicei stătea în public, folosind sisteme speciale de susținere pentru picioare, în timp ce era sprijinit de un asistent sau de unul dintre fiii săi. În momentul rostirii discursurilor, politicianul se sprijinea de amvon, care era montat special pentru el în fiecare sală în care trebuia să vorbească publicului. Jurnalistul american John Gunther a spus că în anii 1930, mulți dintre liderii europeni nici măcar nu știau că Roosevelt era paralizat de la brîu în jos.
Boala nu i-a permis să participe la alegeri, dar a menținut contacte cu conducerea Partidului Democrat și a încercat să se mențină implicat în lucrările partidului. Curînd, s-a ivit o nouă șansă. În 1928, au avut loc următoarele alegeri pentru desemnarea noului guvernator al New York. Partidul Democrat a plănuit să-l desemneze pe Edwin Kornig, care a condus democrații locali. Cu toate acestea, cu puțin timp înainte de alegeri, sănătatea sa s-a deteriorat brusc și a ieșit din politică. Ca urmare, cu o lună înainte de ziua votării, partidul nu avea un candidat. Conducerea și-a amintit de Roosevelt. El provenea dintr-o familie influentă din New York, s-a descurcat remarcabil ca senator din acest stat, iar susținătorii democrați obișnuiți l-au respectat pentru că lupta împotriva corupției în rîndul elitei de partid.
Roosevelt a refuzat initial propunerea pe motiv că încă nu se simțea pregătit să revină în politică și plănuia să continue tratamentul. A fost convins să participe la alegeri de prietenul și consilierul său, Louis Howe. A mizat pe ambiția politicianului, convingîndu-l că postul de guvernator al New York-ului îl va ajuta să deschidă calea către elita de partid. Drept urmare, democrații au cîștigat alegerile de la New York cu o marjă minimă de 25.000 de voturi – adică doar 0,5 la sută (din această cauză, Roosevelt s-a autodenumit în glumă „guvernator pe jumătate”). Factorul cheie a fost carisma lui Roosevelt, care a călătorit prin tot statul rostind discursuri fulminante. A fost victoria lui personală, nu a partidului.
Roosevelt nu avea un plan clar de reformă pentru mandatul său de guvernator. A început prin a lupta împotriva corupției atît în administrația de stat, cît și în rîndurile partidului. Dar în octombrie 1929 a avut loc prăbușirea bursei în Statele Unite, care a dus la Marea Depresiune. Economiile multor oameni s-au depreciat, un val de falimente și sinucideri a măturat țara. Una după alta, întreprinderile industriale s-au închis, șomajul a crescut, americanii au devenit rapid mai săraci. Guvernul SUA credea că economia va depăși criza, trebuia doar să i se permită să se „curețe” de afacerile și industriile ineficiente.
Roosevelt a avut o viziune diferită. El nu numai că a cerut guvernului să întreprindă o reformă, dar a lansat și o luptă activă împotriva consecințelor crizei de la New York. De exemplu, a lansat un sistem de asistență pentru șomeri, care a constat nu numai în plata prestațiilor, ci și în crearea de noi locuri de muncă pentru populație și în stimularea cererii în economie. El a vorbit despre măsurile luate de administrația sa în seria de emisiuni radio „Convorbiri lîngă foc”, discursuri care i-au permis lui Roosevelt nu numai să explice politicile sale cetățenilor, ci și să facă presiuni asupra legislatorilor din New York, care nu au fost întotdeauna dornici să-i susțină planurile.
În anii 1920, majoritatea politicienilor americani au aderat la principiul intervenției non-statale în economie. Acest lucru a fost văzut nu numai ca o garanție a funcționării cu succes a modelului american de capitalism, ci și ca o garanție a democrației. Într-adevăr, pentru o politică economică mai activă, ar fi necesară extinderea puterilor guvernului, iar acesta a fost perceput ca primul pas către totalitarism. Roosevelt a trebuit să rupă această prejudecată. Privind rezultatele măsurilor pe care le-a luat în calitate de guvernator al New York-ului, a devenit convins că guvernul are nevoie de mai multă putere pentru a face față unei crize masive. Alegătorii au apreciat eforturile lui Roosevelt, iar în 1930 acesta a fost reales pentru al doilea mandat de guvernator, cu o marjă de 14%. De data aceasta a mers la vot cu un program clar: combaterea șomajului, ajutorarea fermierilor, crearea unui sistem de asigurări sociale și de pensii. În timpul celui de-al doilea mandat de guvernator, Roosevelt a organizat Administrația de Ajutor Provizoriu pentru a distribui fonduri celor aflați în nevoie. Programele pe care le-a inițiat au acoperit pînă la o treime din populația statului New York. Roosevelt nu a uitat de lupta împotriva corupției, ceea ce i-a permis să spargă în cele din urmă vechea elită de partid. Ca rezultat al lucrării unei comisii guvernamentale speciale, el a reușit să înlăture mulți oficiali corupți din funcții și a oprit practica de vînzare a posturilor publice, care exista în New York.
Pe măsură ce alegerile prezidențiale din 1932 se apropiau, Roosevelt a început să se gîndească din ce în ce mai mult la posibilitatea de a candida la președinție. Guvernul lui Edgar Hoover nu a reușit să facă față în mod eficient crizei economice, în timp ce Roosevelt avea un plan clar pentru a scoate economia din impas, deja testat la New York. În plus, avea faimă națională și o reputație de luptător împotriva corupției. Pur și simplu, nu avea rivali în cadrul Partidului Democrat. „În toată țara, bărbați și femei, uitați în retorica politică guvernamentală, caută noi îndrumări cu privire la ce ar trebui să facă și o distribuție mai echitabilă a bogăției națiunii. Promit poporului american un nou curs. Aceasta nu este doar o campanie politică. Acesta este un apel la arme”, spunea Roosevelt. Pentru campania prezidențială, acesta a format o întreagă echipă de consilieri politici și economici, formată în principal din profesori de la Harvard și Columbia, care au avut ca misiune extinderea rețetelor economice care funcționau deja în New York, în întreaga țară.
Victoria asupra lui Hoover s-a dovedit a fi una zdrobitoare: Roosevelt a cîștigat 57,4% din voturi și a cîștigat în 42 de state din 48. Americanii glumeau chiar că Hoover ar fi primit o scrisoare de la unul dintre susținătorii săi, în care i se spunea: „Votează măcar tu cu tine, pentru ca Roosevelt să nu fie ales în unanimitate”.
(va urma)
N.K.