Deși pentru această săptămână aveam planificat un alt subiect, am abandonat acel proiect, în favoarea celui de față, această schimbare intempestivă fiind determinată de așa-zisul mesaj al așa-zisului Președinte Klaus Werner Iohannis, rostit cu prilejul zilei de 15 ianuarie – Ziua de naștere a lui Mihai Eminescu și, totodată, Ziua Culturii Naționale. Drept să vă spun, în liniștea mormântală care se răsfrânge de la Palatul Cotroceni peste întreaga Țară, deși motive ar fi suficiente pentru ca din răceala acelui Palat de marmură cineva să reacționeze, credeam că locatarul Iohannis ori a fugit peste hotare, cerând azil politic la vreo ambasadă americană din țările africane, luând exemplul președintelui Siriei, Bașar Hafez al-Asad, care s-a refugiat la Moscova din cauza războiului civil din țara sa, ori a plecat la schi în Alpii elvețieni, sau (Doamne ferește!) este grav bolnav, la pat. Nu că aș fi dus dorul figurii cetățeanului Klaus Iohannis, înrămată în țurțuri de gheață, și nici îngrijorarea absenței domniei sale din peisajul maculat al politicii românești nu m-ar fi dat afară din casă pentru a dibui firele invizibile de paianjen pe care „dispăruse“ fostul nostru Președinte de Stat (adică, de stat la Cotroceni), totuși, un fulg de îngrijorare era.

Întrebarea, vorba lui Iohannis, „care stă pe buzele românilor“, era una de bun-simț: nu s-a simțit deloc mișcat când, lângă zidurile înalte ale Palatului din dealul Cotrocenilor au manifestat mii, zeci de mii de români, care „cereau înapoi turul doi“? Rezistând într-o muțenie compactă, fără nici un semn că ar mai trăi pe fața pământului, domnul Klaus Iohannis – deși se încăpățânase să rămână lipit cu pap de fotoliul de la Cotroceni – parcă intrase într-o gaură neagră! Când, pe neașteptate, a apărut, în carne și oase, la pupitrul prezidențial de la Cotroceni – surprinzând și sfidând, totodată, Poporul Român!

Acesta a fost momentul (și impulsul) care au declanșat renunțarea la tema programată, și întoarcerea la mult popularizatul Klaus Iohannis, pentru a dezlega misterul „revenirii“ lui la viață.

Ipocrizie, numele tău este IOHANNIS!

Încă nu se stinsese ecoul mesajului ipocrit pe care cel ce se mai crede șeful Statului l-a transmis la trecerea dintre ani, și pe care cei realiști, români cu bun-simț (nu neaparat suveraniști), l-au dezavuat, când, iată, Iohannis, în visul lui de președinte perpetuu, repetă și amplifică ipocrizia cu care ne-a pricopsit de Anul Nou.

Momentul, probabil, așteptat și pregătit cu o doză mare de infatuare și ipocrizie, de data aceasta urcându-se pe valul emoțional și de sărbătoare, prilejuit de ziua de 15 ianuarie – cu dublă rezonanță națională: împlinirea a 175 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu și sărbătorirea Zilei Culturii Naționale.

Țeapăn și solemn, luându-și poziția de luminator al Neamului, se vedea de la șapte poște că vorbea în silă, încercând să pară detașat, dar privirea-i dușmănoasă și strivirea vorbelor între dinți ne-au arătat încă o dată adevărata față a celui care ne-a tratat 10 ani ca pe niște slugi lipsite de drepturi naturale și imposibil de înțeles în „pretențiile“ noastre de a fi considerați oameni, egali în fața Constituției și în fața lui Dumnezeu. Dar, să lăsăm considerațiile de ordin fizico-psihologic, și să trecem la conținutul și semnificația mesajului domnului Iohannis – mostră dureroasă a duplicității morale care zace în mintea acestui fost Președinte al României și a talentului de a bate câmpii, dezvăluind o adevărată patologie a mistificării adevărului și a înălțării minciunii la rang de mesaj prezidențial. Dornic să comunice cu Poporul peste care și-a aruncat flegma erupției antinaționale a Curții Costituționale a României, scuipând pe opțiunile a peste 9 milioane de alegători, Iohannis a ținut un discurs de aproape 400 de cuvinte, într-o revărsare de gargară stahanovistă, demnă de un concurs (cam smucit), gen „I Umor“. Să vedem dacă înțelegem ceva.

După un început, în stil oficial, cu elemente de punere în temă: „Prin instituirea Zilei Culturii Naționale pe 15 ianuarie, cinstim opera și contribuția excepțională a lui Mihai Eminescu la identitatea națională și la cultivarea limbii române ca element central al patrimoniului nostru cultural“, trecând pe la Constantin Noica – Eminescu „omul deplin al culturii românești“, dă cu bățul în baltă, tam-nisam, atacând cultura românească de dinainte de 1989: „Zeci de ani, în perioada comunistă, cultura a fost ascunsă sub o pătură urâtă și grea de ideologie și propagandă, limba română a fost pusă cu forța în slujba textelor închinate dictatorilor, tradițiile seculare au fost manipulate ori marginalizate sau chiar interzise“. Cu rândurile de mai sus cetățeanul Klaus Iohannis, aflat, probabil, în vizită la Muzeul de la Cotroceni, a mers cu bună știință pe un teren minat, producând cel puțin două josnicii: s-a abătut de la tema mesajului – Ziua Culturii Naționale și Ziua lui Eminescu, invocând „greaua moștenire a trecutului“, și a mințit cu nerușinare, vorbind de „pătura“ societății comuniste care... a acoperit cultura națională.

Pentru că e târziu când scriu aceste rânduri, și comparațiile, în favoarea societății blamate de Iohannis, sunt zdrobitoare, cred că nu merită osteneala să-l dezic pe cel care, deși preamărește cultura sub regimul său de un deceniu, a trăit 30 de ani în comunism și a fost martorul marii deschideri spre cultură și educație a maselor largi ale poporului, nu doar a elitelor, astfel cum se întâmpla înainte de 23 august 1944. Totuși, pentru că domnul Klaus Iohannis nu este buricul pământului și nu are capacitatea de a stabili ce e bine și e e rău pentru popor, și pentru a-i arăta că românii (unii fiind chiar votanții lui) nu sunt proștii și naivii care să mai înghită toate bazaconiile lui „prezidențiale“, prezint câteva cifre care, în comparație cu ceea e veți citi în a doua parte a acestui articol, răstoarnă complet și irevocabil teoria jalnică despre epoca pe care o deplânge Iohannis. Iată doar câteva date, preluate din Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România 1987, Direcția Centrală de Statistică, pagina 88.

– În anul 1986, deci, cu trei ani înainte de răsturnarea regimului comunist, în România funcționau 21.422 biblioteci cu 185.227.000 volume și 8.934.000 cititori înscriși (care, literalmente, împrumutau și citeau aceste cărți cu interes);

– 436 muzee, vizitate de 16.818.000 persoane;

– 206 centre de cultură și creație „Cântarea României“ municipale și orășenești și 7.786 centre de activitate cultural-artistică și creație tehnică „Cântarea României“ (comunale și filiale sătești), 5.475 cinematografe și instalații cionematografice;

– 151 de teatre și instituții muzicale;

– 436 de reviste și alte publicații, cu un tiraj total de 229.143 mii de exemplare;

– 60 de ziare de informare generală cu un tiraj anual total de 1.174.657 exemplare.

Oprindu-mă aici cu aceste exemple, îl invit pe domnul Iohannis să ne prezinte această oglindă culturală a anilor din Istoria României de sub conducerea domniei sale. În afară de „România, stat eșuat“, cum singur și-a pus calificativul, tabloul ar fi jalnic, așa cum vom vedea pe parcursul acestui articol. Să mai spicuim din mesajul ipocrit al lui Iohannis, dar să rămânem două minute la textul anterior, la punctul în care deturnarea realității este atât de grobiană încât minciuna îl întrece și pe Baronul Münchhausen: „tradițiile seculare au fost manipulate ori marginalizate sau chiar interzise“ – trei verbe incriminatorii asupra unei perioade în care tradițiile culturii populare, venind din protoistorie, erau atât de fructificate prin reprezentări artistice de masă încât, la un moment dat, erau exacerbate. Dar, ce știa despre fenomen consilierul („licuriciul“) care i-a scris acest text inept domnului Iohannis! În fine, să continuăm, nu prea mult însă, pentru a avea loc să relevăm degringolada din cultura iohanistă a României, cu... aberații prezidențiale.

Referindu-se la operele elitelor și personalităților culturale, Iohannis delirează din nou, afirmând că, nici mai mult, nici mai puțin, „Operele au confirmat legitimitatea prezenței noastre în marea familie a Uniunii Europene, unde astăzi suntem parte a unui spațiu politic guvernat de respectarea drepturilor fundamentale ale omului, printre care un loc central îl ocupă libertatea de creație și liberul acces la cultură“. Să tocăm, pe rând, frazele de mai sus:

1. Deci, după Iohannis, România a fost primită în UE (de ce nu și în NATO?) ca rezonanță în cultura germanică, scandinavă, anglo-saxonă, franceză etc., a unor opere precum „Doina“, de Eminescu („De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate,/ De-atâta străinătate/ (...) Cine-au îndrăgit străinii/ Mâncă-i-ar inima cânii./ Mânca-i-ar casa pustia/ Și neamul nemernicia!“. Sau ca recunoaștere a acestui pasaj dintr-un articol din „Timpul“ (9 ianuarie 1879), al jurnalistului Mihai Eminescu: „Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populația noastră din partea administrației și fiscului când constatăm că, în același timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiecare an, românii, din contră, părăsesc țara lor, ca șoarecii o corabie care arde, și că emigrează?“. Poate pentru „Mitrea Cocor“ sau „Lumina vine de la Răsărit“, de Mihail Sadoveanu? Sau pentru „Spovedanie pentru învinși“, de Panait Istrati? Sau pentru poemul „Ție îți vorbesc, America!!!“, de Maria Banuș? Desigur, întrebările sunt retorice, dar invocarea acestor motivații într-un mesaj special, de Ziua
Culturii Naționale, nu poate afla o explicație lipsită de un oarecare retard.

2. Cât despre „respectarea drepturilor fundamentale ale omului“, sintagmă băgată la înaintare tocmai într-o perioadă în care Țara fierbe din cauza NERESPECTĂRII acestor drepturi – anularea a peste 9 milioane de voturi, cu ajutorul infam al CCR – pentru că la vot nu a câștigat „cine trebuia“, și pentru ca Iohannis să rămână sine die la Cotroceni, las cititorii să-și răcorească sufletul cu o „vorbă bună“, la citirea acestei grosolane minciuni iohanniste.

Pentru a încheia parodia aceasta de discurs eliptic, redau finalul mesajului, în care, parcă trezit la realitate din bârlogul cotrocenist, domnul Klaus Iohannis rostește, în sfârșit, un adevăr în acest încă un demers de prostire a poporului, recunoscând că devotamentul celor care slujesc Cultura este „adesea neobservat și de multe ori insuficient apreciat“. Quod erat demonstrandum!

Dincolo de sărbătoare

Deși integrată anevoios în calendarul evenimentelor naționale, cu participare activă, Ziua Culturii Naționale, fixată intenționat în data de 15 ianuarie a fiecărui an – Ziua de naștere a lui Mihai Eminescu – cu sincopele de rigoare (se putea fără?), această zi a reușit să ne strângă în jurul poeziei și jurnalisticii eminesciene, generând ample activități în segmentul de cultură al instituțiilor responsabile cu această misiune, precum și în rândul oamenilor interesați de actul cultural, în general. Cum anul 2025 este denumit, din punct de vedere cultural, și „Anul Eminescu“, 15 ianuarie a reflectat, în mare parte, debutul special al unui ciclu de activități organizate în cinstea Poetului Național, cu prilejul împlinirii celor 175 de ani de la naștere. Deschizătoare de pârtie a fost Academia Română care ne-a propus un program amplu, constând din sesiuni de comunicări, organizarea unor ediții speciale ale Congresului Mondial al Eminescologilor, Școlii de vară pentru tinerii cercetători, organizarea sărbătorii „Limba noastră cea română“, pregătirea unor noi ediții ale operelor eminesciene, integrale, traduse în mai multe limbi străine, editarea unor emisiuni poștale etc. De notat că unele dintre aceste activități vor fi organizate împreună cu Academia Republicii Moldova (Basarabia).

Provincia, prin instituțiile de cultură locale, n-a uitat de Eminescu, ceea ce am văzut pe canalele de socializare m-a bucurat, la fel cum m-a bucurat gestul românilor de a veni cu flori la mormântul lui Eminescu din București și la monumetele din țară ale poetului. Bine, bine, veți spune, dar, unde este partea negativă a lucrurilor? Unde este diferența dintre sărbătoare, dintre festivism și realitate? Citiți mai jos despre acest antagonism foarte dăunător culturii noastre.

Așa precum cunoaștem semnificația proverbului „Peștele de la cap se-mpute“, și în cazul culturii, binele sau răul pornesc de la Instituția din capul Statului, responsabilă cu acest act – Guvernul, în speță, Ministerul Culturii. Fără a intra în amănunte de organigramă și de responsabilități concrete, numai trecând în revistă numele unora care au ocupat fotoliul de Ministru al Culturii în guvernele de după 1989, imaginea dezastrului vine de la sine: Ion Caramitru, Kelemen Hunor, Puiu Hassotti, Corina Șuteu, Lucian Romașcanu, Gigel Știrbu, Bogdan Gheorghiu, Raluca Turcan, Natalia Intotero, azi. Poate spune cineva despre afirmările acestora în plan profund cultural, anterior numirii în prestigioasa funcție de Ministru al Culturii? Să întoarcem privirea în trecut și să citim din arhiva Guvernelor României câteva nume care au precedat pe cei nominalizați mai sus, la acest Minister, indiferent că s-a numit Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Ministerul Cultelor și Artelor, Ministerul Culturii Naționale și Artelor, Ministerul Culturii, Comitetul de Stat pentru Cultură, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Culturii și Identității Naționale: Alexandru Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Gusti, Titu Maiorescu, Petru Poni, Spiru Haret, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Mihai Ralea... Cred că nu mai este nevoie de niciun comentariu.

Cu asemenea indivizi fără orizont cultural cu deschidere națională (și internațională), și cu 0,5 – 0,6% din PIB pentru Cultură, nu este de mirare că s-a ajuns la situații care își așteaptă rezolvarea, dincolo de glazura pe care o facem tortului de sărbătoare. Preocupat de executarea ordinelor primite de la UE și de la NATO, pentru alinierea țării la cheltuielile generate de ajutorul (nelimitat) al Ucrainei și de pregătirea bazei militare cu material de război american, cu costuri de miliarde de euro și dolari, toate făcute cu bani din împrumut! – Guvernul Ciolacu a găsit modalitatea de a face economii de la Buget, atacând domeniul Culturii. Într-un gest criminal și antinațional, în loc să taie din pensiile speciale sau din miile de posturi-fantomă, inventate pentru sinecurile unor neamuri și amante „de partid“, politrucul Marcel Ciolacu a hotărât: tăiem de la Cultură! Ce nevoie mai are Poporul Român de Cultură, dacă noi, de la Guvern, îi oferim, pe tavă, pâine și circ? Astfel a apărut OUG cu comasarea instituțiilor de cultură, care au un personal sub 50 de salariați!

Conform noii „viziuni”, doar instituțiile publice cu personalitate juridică și care „au peste 50 de posturi aprobate conform legii și efectiv ocupate în structurile organizatorice” își vor putea continua activitatea, conform acestei ordonanțe tembele. Vă imaginați ce impact distructiv va avea aplicarea acestei OUG asupra Culturii naționale? Dintr-un studiu de specialitate reiese că, din 469 de instituții publice de cultură, 61% își vor pierde personalitatea juridică. În afară de acest avorton cultural, Guvernul impune Primăriilor și Consiliilor Județene reducerea drastică a cheltuielilor „pentru cultură, recreere, religie și sport“ – domenii la care nu au voie să depășească 7,5% din veniturile proprii. Nenorociților! Încercați să opriți accesul poporului la cele trei domenii esențiale pntru sănătatea mentală, fizică și sufletească a românului. Să vă fie rușine!

Bineînțeles, oamenii de cultură au reacționat îndată, o petiție a fost semnată de peste 20.000 de persoane, invocându-se pericolul care paște Cultura dacă această OUG devine operativă. Inclusiv Academia Română, prin cuvântul președintelui acestui for, Acad. Ioan-Aurel Pop, a răspuns acestei intenții aberante: „Academia Română a luat act de intenția Guvernului României de a emite un document normativ prin care se prevăd reduceri de cheltuieli și de personal, inclusiv în domeniul cercetării științifice“. În acest sens, președintele Academiei avertizează: „Academia Română are încredere că factorii de decizie, oamenii politici, intelectualii vor înțelege că România, mai mult ca oricând, are nevoie de schimbări structurale cu sens, bine chibzuite și în interes național. Academia Română consideră că o națiune care își tratează marginal tradițiile, valorile și cultura, subfinanțează sau chiar renunță la cercetarea fundamentală în domeniul științelor exacte și socio-umaniste nu-și poate clădi un viitor solid, bazat pe valori perene, durabil și își dezrădăcinează tinerii“.

Cuvinte realiste și de bun-simț din partea unui român dedicat menținerii aprinse a flacării Culturii, Istoriei, Științei și Cercetării românești. Înțelege oare Ciolacu acest deziderat, în goana lui după fonduri europene, destinate acoperirii găurii din Buget, cu plata salariilor și pensiilor? Până să aflăm acest răspuns, asistăm la degringolada dezlănțuită de aberația „culturală“, marca Marcel Ciolacu. Cum să funcționeze muzee, centre culturale, teatre etc., din mai multe localități (și chiar județe) comasate într-o structură unică, coordonată de la un singur centru? Și ce mare economie de fonduri financiare se face prin desființarea a câtorva posturi de director, secretar, șofer? Un caz aparte îl constituie comasarea Operei Naționale București cu Centrul Național de Artă „Tinerimea Română“, de unde va răsări noua instituție cu denumirea de „Opera Română”. Angajați, colaboratori, sindicate – nu i-a întrebat nimeni, ca și cum ar fi fost niște gunoaie! Totul este un dezastru: din mediul rural până în marile orașe, impactul acestei măsuri aberante înseamnă falimentarea sectorului cultural. Dar, cui îi pasă din clasa politică? Mai rămâne să auzim, așa cum s-a întâmplat cu o „rudă“ îndepărtată a domnului Iohannis, care a intrat în Istorie și prin următoarea sintagmă cu iz belicos: „Când aud cuvântul cultură, pun mâna pe armă“!

Alarmă la Muzeu!

În anul 1970, pentru protejarea Patrimoniului național și pentru prezentarea acestuia într-o formă organizatorică accesibilă publicului larg, Guvernul de la București și conducerea politică a Țării au hotărât înființarea MUZEULUI NAȚIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI, în localul fostei Poște Centrale din Calea Victoriei nr. 12. Este cel mai important muzeu românesc, deținând obiecte cu valoare istorică descoperite pe teritoriul actual al României din timpuri preistorice și până în perioada contemporană. Astăzi, conform datelor venite din partea arheologului Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului din anul 2011, MNIR deține un număr de 18 milioane de piese, fiind vizitat, anual, de peste 100.000 de iubitori de istorie. Numai că... la ora când scriu aceste rânduri, când ecoul Zilei Culturii Naționale nu s-a stins definitiv, acest Muzeu-etalon al Istoriei și devenirii noastre ca Popor, ca Țară și ca Națiune, este într-un mare pericol, după cum afirmă chiar managerul Muzeului.

În 2002 a început procesul de refacere și consolidare a Muzeului, activitate întreruptă în anul 2006, clădirea fiind mult afectată și multe săli fiind scoase din uz deoarece au devenit depozite. În acest an este programată reluarea lucrărilor, costul consolidării ajungând la 100 de milioane de euro, dintr-un împrumut făcut de Guvern la Banca Europeană de Investiții. După calculele domnului Târnoveanu, preconizând că în această vară vor începe marile lucrări de consolidare, acum, stringentă este căutarea unui spațiu de depozitare a celor 18 milioane de piese muzeale, care nu pot rămâne aici, printre dărămături, pe timpul cât Muzeul va deveni șantier. Problema capitală: unde să fie mutate aceste piese și cu ce efort financiar? Conform cerințelor, clădirea respectivă trebuie să fie climatizată, să ofere securitate și să fie funcțională în ceea ce privește activitățile de muzeu și laboratoarele, fiind nevoie de 15.000 de metri pătrați de depozitare.

Cunoscând cât de greu va fi de găsit un astfel de spațiu special, conducerea MNIR a căutat din timp, și a găsit un spațiu adecvat: suprafață construită de aproape 9.500 mp, plus două hectare de teren, cu toate autorizațiile de funcționare, și în apropierea locului unde va fi intrarea la metrou. A apărut însă iar problema legată de bani – prețul cerut fiind de 14 milioane de euro, plus TVA, plătibil în două sau mai multe rate. Cu trecerea timpului, problema se complică, motivele sunt destule:

– a trecut un an și jumătate de la propunerea de mutare la locul amintit mai sus, propus de conducerea Muzeului către Ministerul Culturii, și încă se așteaptă un răspuns de la Guvernul Ciolacu;

– chiar dacă studiile proiectului de reabilitare vor fi gata, nu se poate începe investiția de 100 milioane de euro pentru că nu s-a mutat patrimoniul din actuala clădire;

– mutarea și transportarea celor 18 milioane de piese de muzeu va fi ceva special: firme specializate și cu pază asigurată de Jandarmerie; fiecare artefact și piesă trebuie inventariată și așezată într-un loc bine definit, într-un spațiu adecvat cerințelor muzeale și bine determinat.

Pe lângă necesitățile specificate mai sus se adaugă și timpul fizic necesar transportului acestui imens volum de material muzeistic, apreciat de directorul Muzeului la un an, un an și jumătate. Concluzia? Nu mi-o luați în nume de rău, dar ne vom reîntâlni în paginile acestei reviste peste un timp, când veți citi că nu s-a făcut nimic pentru salvarea acestui muzeu – identitatea noastră culturală patrimonială, matricea noastră istorică – sau dacă s-a făcut ceva, a fost fie cu întârziere, fie pe jumătate. Să dea Dumnezeu să nu am dreptate, dar, după cum bate vântul mizeriei politice la București, Guvernul Ciolacu 2 va sparge (cu repetiție) încă un miliard și jumătate de lei pentru batjocura de alegeri prezidențiale din turul întâi, repetate, în loc să aloce acești bani Culturii. În cazul unui cutremur, situația devine critică deoarece, în starea în care se află, Muzeul se poate prăbuși, transformând în moloz și dărâmături incomensurabila bogăție de patrimoniu național. Cine va răspunde pentru aceste pierderi irecuperabile? De fapt, așa cum semnalează presa, în ultimii 35 de ani, în România nu s-a construit decât un singur muzeu, la Tulcea.

Mai mult decât atât, impozanta clădire de pe Splaiul Independenței, din apropierea Podului Eroilor, dintre Splai și Calea Plevnei, construită de regimul Ceaușescu până în 1989, cu multe corpuri și cu 3 nivele în subteran, acestea fiind prevăzute cu încăperi blindate pentru Tezaur, edificiu gata peste 90%, în care se preconiza organizarea unui Centru muzeal Național, cu cuprinderea muzeală a acestor instituții din Capitală, a fost abandonată. După ce ani de zile s-a acreditat ideea că aici se va muta Radioul din clădirea de pe Strada General Berthelot, impunătoarea clădire a fost dată uitării, ferestrele și ușile masive din metal au fost scoase și vândute la fier vechi de o firmă din Turcia, abandonarea de peste trei decenii, în asaltul tuturor intemperiilor, a lăsat urme adânci asupra construcției, astăzi aceasta arătând ca după un bombardament masiv. Pentru ca bătaia de joc la adresa unei construcții de patrimoniu să fie completă, marea clădire a fost tăiată în două, un corp din centrul ei fiind demolat.

Aceasta a fost grija pentru Cultura Națională, la toate Guvernele României de după 1989: un edificiu muzeu, construit să reziste la un cutremur de 9 grade pe scara Richter, a ajuns o ruină din cauza nepăsării criminale a tuturor celor implicați în actul cultural românesc.

Dezgust față de Eminescu!

Ziua de 15 ianuarie a fost o zi însorită la București, ceea ce a înlesnit și a luminat gestul creștinesc al bucureștenilor care au ajuns la Cimitirul Bellu și au pus o floare la mormântul cu efigia Poetului. Pregătit să scriu despre cum au petrecut românii Ziua Culturii Naționale și la împlinirea celor 175 de ani de la nașterea lui Eminescu, am citit presa din ziua de miercuri și am urmărit emisiunile TV, în care așteptam articole și programe speciale, închinate celui pe care-l numim Luceafărul Poeziei Românești și al Limbii Române. Deziluzie, mare deziluzie! Doar 2-3 publicații („Jurnalul național“ a avut 8 pagini) au simțit nevoia să-l omagieze pe Eminescu.

Dezamăgirea maximă a fost însă la posturile de televiziune. Dacă de la cele de „scandal“ sau cele de nișă, cu programe comerciale, care nu-și pun niciodată problema educării teleastului, nu aveam pretenția vreunui recital cu „Luceafărul“ sau „Scrisoarea III“, de la televiziunile generaliste, în frunte cu TVR, puneam mâna în foc, pariind că vor avea bogate emisiuni dedicate lui Eminescu. Eroare, cruntă eroare! Iată, spre stupoarea românilor și spre rușinea acestor televiziuni, spicuiesc câteva titluri din programele de miercuri, 15 ianuarie 2025. TVR1: Agrostrategia, Fiica regelui (serial), Punctul critic, Viitorul de ieri; TVR2: România în... bucate, Cultura minorităților, Fii în formă, Memorialul durerii; TVR3: Memoria tiparului, ABC-ul democrației; Program Ucraina; TVR Cultural: în sfârșit, aici găsim două emisiuni intitulate Documentar Ziua Culturii Naționale , la orele 15-16 și 17,20 – 17,50, în total o oră și 30 de minute consacrate celor două evenimente.

PRO TV și Antena 1 au avut misiunea să distreze poporul în acea zi cu emisiuni de genul „La Măruță“, „Batem palma?“, „Las Fierbinți“, „Mireasa – iubește românește“, „Power Couple – La bine și la greu“... mai departe nu mai continuăm, nu merită să stricăm pagina cu dovezile de incultură pe care ni le servesc televiziunile 24 de ore din 24, ignorând chiar evenimente naționale, ca cele din 15 ianuarie. Acum, la final, mă întorc la minciunile rostite de Iohannis în ziua de 15 ianuarie și, comparând dezgustul manifestat, astăzi, de o parte a mass-media și a clasei politice românești față de memoria lui Mihai Eminescu, în raport cu măreția spectacolelor ce se organizau până în decembrie 1989, în această zi, începând cu școala și terminând cu spectacole la Teatrul Național, cu cuprinderea celor mai mari artiști ai momentului, pot spune: iată unde a ajuns Cultura într-o țară fără Președinte și fără Guvern legitimi, pe scurt – într-un stat eșuat și unde Dictatura a luat locul Culturii!

P.S.: Pentru angajații din muzee, biblioteci și centre culturale, ziua de 15 ianuarie a fost ca o zi de doliu: au protestat în fața instituțiilor, cu banderole albe pe mână, revoltați din cauza salarizării necorespunzătoare (salariile în Cultură sunt la nivelul femeii de serviciu!).

GEO CIOLCAN