Cultul eroilor – între Mărășești și Kandahar (1)
  • 23-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 51
  • 0

Argument
N-aș fi crezut vreodată că voi scrie – că voi fi obligat să scriu un asemenea material de presă. N-aș fi bănuit că de­grin­golada morală în care se scaldă astăzi România, împinsă în bazinul deznaționalizării de
către puteri oculte, va atinge niște cote incredibile, devastatoare pentru substanța societății româ­nești. Apoi, n-aș fi crezut – chiar dacă mă ardeai cu ceară – că, în această sarabandă a renunțării la ideea de român patriot, continuator al eroilor luminoși ai acestui Neam – va fi prinsă una dintre instituțiile de mare cinstire ale Poporului Român, cea care a jalonat drumul Țării de la Cnezate și Voievodate pînă la borne precum 1859, 1877, 1918, 1944-1945 – ARMATA.
N-aș fi crezut vreodată că voi scrie un asemenea material de presă, și din motive subiective – care, deși nu vor fi deconspirate, pot fi bănuite de către cititor. Cei care mă cunosc știu că am scris despre Armată (sub acest generic) la modul superlativ, în zeci și sute de ocazii. Într-o vizionare fugară a tratării acestui subiect, îmi este foarte ușor să mă întorc în anii tinereții mele, pe cînd orice oră de instrucție, orice tragere, orice aplicație, orice eveniment de sorginte militară, chiar dacă se desfășura în spațiul public, mă fascinau multe dintre aceste activități metamorfozate, în final, într-un material de presă.
Din acele orizonturi îndepărtate, chemînd amintirea în sprijin, nu pot uita evenimente și întîmplări convertite în Note, Însemnări, Foiletoane, Reportaje, Poezii, Interviuri – fiecare scriere generînd multiple valențe, ca semne de admirație pentru haina militară. Ce vremuri!
Era timpul în care, în paralel cu edificarea României ieșită de sub cenușa celui de-al II-lea Război Mondial și de sub opresiunea unor guverne rupte de realitatea Poporului Român (a țăranului și a muncitorului), se crea noua Armată Populară, în care dispăreau bătaia și funcția de ordonanță – degradări moderne ale omului civilizat. Ce era mai nobil și mai patriotic, în acel timp de efervescență națională, decît să așezi în coloane de ziar vești despre Transfăgărășan, despre îmblînzirea Dunării la Porțile de Fier ( I și II), despre podurile dunărene (Giurgiu, Giurgeni, Fetești - Cernavodă), despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, despre ajutorul dat de Armată agriculturii (prin așa-zisele munci agricole) – adevărate școli de călire și de cunoaștere pentru mulți dintre militarii în termen care nu văzuseră în viața lor un lan de grîu sau de porumb.
Nu uit nici perioada tulbure cînd, la frontiera de Vest a Țării, ne opinteam să ținem piept ,,titoismului”, Iugoslaviei socialiste, care, chipurile, se pregătea să ne atace! (Situație similară celei de astăzi, doar că s-au schimbat punctele cardinale – acum, ,,atacul” vine din Est!). Referitor la atmosfera tensionată de la hotarul cu Iugoslavia, îmi aduc aminte cu cît elan patriotic am scris o poezie dedicată sergentului erou Belate Alexandru, din regimentul din Becicherecul Mic, căzut la datorie pe frontieră, căruia i se ridicase o statuie în incinta cazărmii regimentului...
Puțin mai tîrziu, alte timpuri, alți comandanți și alți ostași. Alte reflectări în litera scrisă a ceea ce se putea numi Armata Română: Muzeul Militar Central, Palatul Cercului Militar Național, cu suita de activități organizate în sălile muzeale sau în elegantele saloane, Biblioteca Militară Națională, Cultul Eroilor ,,Regina Maria” și cîte altele. Nostalgia unui timp vetust nu poate nici măcar estompa imaginea întîlnirii cu ,,greii” cotidianului militar ,,Apărarea Patriei”, cărora le scriu numele cu drag și cu tristețe că nu mai sînt printre noi: generalii Gheorghe Zaharia și Oliver Lusting, coloneii Nicolae Tăutu, Gheorghe Bejancu, Ludovic Tarco și cîți or mai dăinui în amintirile din redacția din strada Izvor 137...
Ce legătură se poate coagula între scurta incursiune în zorii Armatei României Socialiste (cu suișurile și coborîșurile ei) și titlul acestui articol, și ceea ce urmează? Așa cum veți vedea, nu este o legătură scolastică, ci una de suflet; nu este o legătură neapărat cu tentă critică, ci una cu reflexe de sorginte emoțională; nu este o legătură unilaterală, ci una ambivalentă; nu este o legătură de ordin tehnic, ci una de ordin moral, care pune sub semnul întrebării geopolitica de apărare a Statului Român, priceperea și loialitatea liderilor aflați, vremelnic, în posturi și poziții decizionale, cu urmări imprevizibile pentru însăși existența acestui Stat și a Națiunii Române.
Pentru a risipi orice umbră de interpretare a ceea ce voi scrie doar în limitele unei veridicități trăite, fără interese și gînduri oculte, declar că la originea acestui demers au stat două comandamente primordiale:
1. Sentimentul nedreptății societății românești postdecembriste, în raport cu grija și atenția față de veteranii din cel de-al II-lea Război Mondial, cinstirea și stima (pe care le meritau) și pe care noi, urmașii (și ,,beneficiarii”) acestor eroi ar fi trebuit să le-o acordăm fără nici un compromis;
2. Denaturarea, în mod voluntar, a misiunii actuale a Armatei Române, în contextul înghițirii acesteia de tentaculele NATO – un organism militar străin concepției pașnice a Poporului Român. De la acest derapaj de ordin militar s-a ajuns la un simulacru de armată plină de ,,eroi” (și de generali), care au indus în mentalul soldatului român o minciună cît Casa Poporului: faptul că, dacă mori în nisipurile asiatice, acum, în timp de pace, ești mîndru că ai murit pentru Patrie și devii eroul ei fundamental.
Cu aceste precizări care nu lasă nici o îndoială asupra demersului meu jurnalistic – acela de a face diferența dintre eroi și ,,eroi”, în condițiile unei suprasolicitări a misiunii soldatului român contemporan, în timp ce veritabilii eroi care au făcut România Mare și cei căzuți în războaiele pentru neatîrnare și pentru eliberare sînt uitați pe zi ce trece, chiar dacă, onorific și instituțional, Statul se preface că-i venerează, plecăm la drum, pentru dezvoltarea temei propriu-zise.
Eroi au fost, eroi sînt încă
Deși acest capitol începe cu versurile cîntecului mobilizator ,,Pui de lei”, voi continua reproducînd un alt cîntec – ,,Imnul eroilor”, care, prin semnificația versurilor, mi se pare emblematic pentru motivarea scrierii acestui material. De asemeni, în principala comparație care va servi ca eșafod la pledoaria mea, cititorii vor avea prilejul să trăiască, mental, grandoarea titlului de erou, dar și cinstirea pe care le-o datorăm.
Dacă veți citi cu atenție și cu emoția necesară unui act de cultură desprins din Cartea de Istorie a Neamului, veți înțelege pe deplin de ce nu trebuie să cădem în derizoriu atunci cînd stabilim statutul eroilor acestui Neam, precum și atunci cînd le comemorăm amintirea, perpetuînd statura lor de sfinți pămînteni, în Panteonul Neamului.
Presărați pe-a lor morminte
Ale laurilor foi,
Spre a fi mai dulce somnul
Fericiților eroi.

Ridicați pe piramida
Nemuririi faima lor,
Scriți în cărțile de aur
Cîntecul nemuritor.

Pe copii la sînul vostru
Alinați-i cu-acest cînt,
Povestindu-le cu fală
Al eroilor avînt.

Dezveliți tot adevărul
Și le spuneți tuturor
Cum muriră frații noștri
Pentru neam și țara lor.

Și pe sacrele morminte
Puneți lacrime și flori,
Spre a fi mai dulce somnul
Miilor de luptători.

Ridicați pe piramida
Nemuririi faima lor,
Scriți în cărțile de aur
Cîntecul nemuritor.
La nivel național, despre eroi se vorbește numai de bine. Responsabili cu această latură patriotică și spirituală a Statului sînt, pe de o parte, cei care activează în cadrul Asociației Naționale Cultul Eroilor ,,Regina Maria” – mare parte dintre aceștia provenind din rîndul cadrelor militare, acum fiind pensionari, asociație care a luat ființă la 19 noiembrie 1991. Axat în mare parte pe îngrijirea cimitirelor militare și a monumentelor, cu acțiuni în diferite medii sociale pentru atragerea unui segment al populației în această nobilă activitate, Cultul Eroilor are, totuși, limite în cuprinderea, într-un areal cît mai dezvoltat, în rezolvării multitudinilor de probleme apărute de-a lungul timpului.
Fără a bagateliza acțiunile Asociației Naționale Cultul Eroilor ,,Regina Maria”, constatăm că, doar periodic, la niște date calendaristice fixe, nu este suficient pentru a rezolva problematica cuprinsă în tema pe care o abordăm. Sau, o altă fațetă a unui angajament rămas la nivelul de intenție – angrenarea Asociației în proiecte care depășesc cu mult forța și posibilitățile de influențare. În speță, este vorba de o intenție benefică (în cazul în care s-ar fi realizat) – aceea a realizării unui ,,Monument al Marii Uniri în capitala Marii Uniri, care a fost Alba Iulia”, după cum declara, într-un interviu din 2016, președintele Asociației, general-maior (r) prof. univ. dr. Visarion Neagoe. De principiu, ideea era valoroasă, realizarea nu a fost cu putință, obiectivul depășind cadrul de acțiune al acestei Asociații.
Să urmărim în continuare, acest proiect eșuat, reproducînd spusele generalului Visarion Neagoe, din același interviu: ,,Este un obiectiv mai vechi al asociației noastre. Din păcate, cei de la administrația locală și Ministerul Culturii și Cultelor s-au oprit la un proiect depus în 1993 de un cunoscut sculptor, este adevărat, dar care, în opinia noastră, nu este reprezentativ și potrivit cu măreția acestui centenar. Proiectul reprezintă o cruce celtică, iar un simbol religios există deja la Alba Iulia – Catedrala Reîntregirii Neamului”. Ce s-a întîmplat, în final? Prea mică pentru un război așa de mare, Asociația Cultul Eroilor nu a putut împiedica ridicarea unui monument la Alba Iulia sub formă de 4 cruci și a două litere ,,U” întoarse, fiind ironizat că, din unghiuri diferite, seamănă cu logo-ul Facebook. Este exact proiectul criticat de generalul Neagoe, realizat de sculptorul Mihai Buculei, lucrare care a costat peste 10 milioane de lei...
La nivelul Ministerului Apărării Naționale funcționează o entitate cu specific de protejare a monumentelor și operelor comemorative de război, înființată în baza Legii 397/2003 și a HG 635/2004, care poartă denumirea de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor. Fără a intra în detalii despre activitatea acestui Oficiu Național, consemnăm că prezența sa a fost întîlnită în multe locuri, acolo unde își dorm somnul de veci adevărații eroi ai României. O astfel de acțiune recentă a fost la începutul acestei luni, cînd o delegație reprezentativă s-a deplasat la Sinaia, la Cimitirul Eroilor români din cel de-al II-lea Război Mondial din punctul Izvorul Rece, pentru a analiza starea de întreținere și conservare a necropolei de război, identificînd un set de măsuri ce trebuie luate urgent, motiv pentru care membrii delegației s-au deplasat la Primăria Sinaia, pentru a gîndi și realiza un plan de acțiune în comun cu autoritatea publică locală cu atribuții în protejarea acestor necropole de război.
În mare, atunci cînd se rezolvă vreo problemă în legătură cu perpetuarea amintirii eroilor Patriei, cei care sînt împlicați (fie oficial, fie în mod voluntar) o fac cu discreție, fără a genera un val de propagandă și de admirație pentru gestul lor. De aceea, poate, multe acțiuni pozitive, care le fac cinste, rămîn doar în dosare și în rapoarte interne, deci nu au vizibilitate pentru opinia publică. Păcat. În schimb, unele aspecte care au fost mediatizate ca probleme negative pot șterge o bună parte din realizări, după cum vom constata în acest material.
,,Eroii“ de la Kabul și Kandahar
Ce? V-ați sesizat că nu scriu despre eroii (fără ghilimele) de la Plevna și Grivița, de la Oituz, Mărăști și Mărășești, de la Oarba de Mureș, Păuliș sau Carei, or, și mai de departe, de la Vaslui, de la Podul Înalt, de la Rovine, Călugăreni, Mirăslău, și din zeci și sute de locuri sfinte, unde, luptînd pentru apărarea pămîntului străbun (rețineți, cu mare precizie: PENTRU APĂRAREA PĂMÎNTULUI STRĂBUN), Armata Română a înscris pagini de glorie în Cartea Neamului, dar cu prețul unor jertfe considerabile? Da, n-am scris în mod intenționat, pentru a nu estompa ,,gloria” unor eroi contemporani, ajunși în această postură nu prin vărsarea de sînge apărînd România, ci apărînd himerele Statelor Unite ale Americii, departe de Țară! Nu doar eu n-am scris, acum, despre marile victorii eroice din localitățile-bornă de mai sus, dar nici în cărțile de astăzi nu mai sînt pomeniți acești eroi adevărați, pe al căror fluviu de sînge s-a înălțat această Țară. În noua politică națională, dirijată de forțe străine ideii de Români și de Românitate, versurile ,,Eroi au fost, eroi sînt încă” au fost înlocuite cu ,,Eroi au fost, mai sînt ei, încă?”.
Cel dintîi ,,erou” din noua eră de dezvoltare a României a fost actualul ministru al Apărării, generalul Nicolae Ciucă, pe atunci maior la o unitate din Craiova, care, mergînd cu prima serie de militari români în Afganistan, în Kandahar, a făcut o faptă de eroism, salvînd soldații americani de la un dezastru iminent, ficțiune ridicată la rang de adevăr de către propaganda ,,iluministă”, cu toate că presa din România a scris că, de fapt, ,,Ciucă-al nostru” nu se afla în zonă în acel moment emblematic pentru felul cum se naște mitul eroului contemporan!
După 20 de ani, timp în care, în termene de cîte 6 luni, în Afganistan s-au rotit 32.000 de militari români, dintre care 27 s-au înapoiat în sicriu, pe 27 iunie 2021, s-a retras ultimul contingent de militari. La ceremonia militară de la București cu ocazia încheierii misiunii Armatei Române în Afganistan, în fața Arcului de Triumf, președintele Klaus Iohannis (comandantul Armatei, printre altele) a ținut un discurs mincinos, propagandistic, în care a ,,oficializat” statutul de militar erou, mort pe nici un cîmp de luptă, departe de Țară, pentru interese americane, dar... sacrificat pentru Țară! Citiți acest text aberant, în afara tuturor canoanelor care definesc ceea ce înseamnă sacrificiul suprem al unui militar român: ,,Ori de cîte ori vorbim despre eroii României, despre cei mereu gata de sacrificiul suprem pentru patria noastră, avem poate tendința să ne gîndim mai degrabă la trecut. Însă eroismul și iubirea de țară sînt și astăzi printre valorile fundamentale, constitutive ale națiunii noastre și de ce dovezi mai temeinice avem nevoie decît de sacrificiile uriașe ale celor care au luat parte la una dintre cele mai dificile operații ale Armatei noastre?”.
Ce comentariu mai poți face la asemenea atitudine de politician mediocru care încurcă, în mod voit, misiunea sacră a Armatei României, aceea de a apăra acest pămînt îngrășat cu milioane de oseminte ale unor români de sacrificiu, cu postura de slugă a americanilor? ,,România fiind un partener de încredere al Statelor Unite ale Americii, greu încercate de atacurile teroriste de la 11 septembrie”, a adăugat domnul Klaus Iohannis, fiind gata să-și ducă batista la ochii care lăcrimau sfîșiați de durere. Dacă eram de față l-aș fi întrebat doar atît, să văd dacă mai avea vreun bob de rouă în colțul ochilor: Pe americani i-a durut undeva, în 26 iunie 1940, cînd România a primit ultimatumul dat de Moscova, pentru părăsirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a Insulei Șerpilor? Sau, dacă nu au fost pe fază, atunci, poate au avut tresăriri, două luni mai tîrziu, pe 30 august, cînd România a pierdut, la masa verde, Transilvania de Nord? În final, dacă SPP-iștii nu mă arestau, l-aș fi rugat să ne arate și nota de plată a României pentru aventura Armatei sale în Afganistan – 3 miliarde de lei...
Hai să fim bine înțeleși, doar ne exprimăm toți în aceeași limbă: aici nu este vorba de vreo interpretare cu iz nociv, de denigrare a Armatei Române. Înțelegem (chiar dacă unele capitole nu le acceptăm – dar cine ne întreabă pe noi?) – înțelegem, deci, transformările întregii structuri a Statului Român și a societății noastre după ruptura de trecutul comunist, petrecută în decembrie 1989. Metamorfoza societății românești era inevitabilă, în conjunctura în care estul Europei a suferit un cutremur social de gradul 8 pe scara Richter, debarasîndu-se de epoca comunistă și pășind pe noua cale a capitalismului. Dar, mai cu moț, după ce despărțirea de vechiul regim s-a realizat printr-o baie de sînge (situație neîntîlnită la celelalte țări surate din ,,lagărul socialist”), România (de fapt, politicienii români) a intrat în transă, îmbrățișînd orice provocare care venea din Vest și de peste Ocean, cu precădere ajungînd să vibrăm ca un diapazon la gîndul și fericirea că Statele Unite ale Americii ne-au declarat prietenia!
De la această capcană de sorginte emoțională (dar, aș adăuga eu, și de lipsă de informare reală, lăsîndu-ne acaparați de propaganda cu lapte și miere a Apusului) a luat naștere un curent pro-Occident, care s-a împletit cu cel pro-american, în urma căruia – și ca efect al lipsei unei reacții naționale la orientarea României pe un drum de incertitudini crase – s-a născut o societate timorată și lipsită de simțul realității, o societate aproape amorfă, în stand-by, cu ochii pe bogățiile acestor țări admirate, și cu vise de a le ajunge, în traiul lor de lux, fără problema zilei de mîine. Aceste aspecte au ,,îngropat” societatea românească într-o așteptare continuă, cu atît mai mult cu cît decidenții politici ai momentului se lăsaseră prinși în mreaja capitalismului de doi lei (neperformant într-o Românie în care clasa politică, după ce că era prost pregătită, a și trădat Poporul din rîndul căruia se ridicase).
În acest cadru de esență subiectivă, amplificată cu propaganda persuasivă a celor care urmăreau acapararea României și subjugarea ei din punct de vedere economic, nu putea rămîne pe dinafară Armata. În acest caz, principala pîrghie de deturnare a misiunii naturale a Armatei României și atragerea acesteia în siajul unei Americi în căutare de noi sateliți care să orbiteze în jurul intereselor financiare și belicoase ale SUA, a fost organizația Tratatului militar euro-atlantic, supercunoscut sub numele de NATO. Începînd cu atragerea României în tentaculele acestei organizații extranaționale, care mănîncă banii României de la Învățămînt, Cultură, Sănătate etc., a început degringolada eroicii noastre Armate, care, din continuatoarea Marii Oștiri a României – cea înnobilată cu atîtea decorații pe Drapelul de luptă – a devenit un fel de apendice al Armatei de mercenari a Statelor Unite, abandonînd principiul de veacuri al acestui Popor: apărarea sfîntului nostru Pămînt – aici, între Dunăre și Carpați, nu pămîntul afgan dintre Amu Darya și Hindu Kush!
Despre conotațiile acestei transformări, cu trimitere la Cultul Eroilor – în numărul viitor al revistei.
(va urma)
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite