Odată cu sosirea primăverii și înverzirea codrului, o tînără familie de păsări, compusă dintr-o mierliță și un mierloi, zile întregi a căutat prin tufișurile unui deal, plin cu rugi bogați de mure, cu ierburi înalte și uscate, cu ciulini și măceși, un copăcel în care să-și facă un cuib, ca să aibă unde să-și clocească ouăle și să-și crească puișorii... Tare greu le-a fost pînă să găsească un loc potrivit. Și norocul a fost pe măsura dorinței lor, iar Dumnezeu le-a scos în cale un copăcel de fag, cu o coroană de crengi dese, încărcate de muguri, prin care razele soarelui pătrundeau cu greu. Era exact ceea ce își doreau.
- Asta am vrut, zise tînăra mierliță soțului ei. De mîine ne apucăm să ne construim cuibul... Alde soră-mea cred că e de mult la cuibul ei...
Mierloiul era așa de mulțumit de locul ales, la care atîta visaseră amîndoi, încît sărea de bucurie împreună cu soțioara lui.
- Așa e... E locul cel mai frumos din lume, zise acesta. De mîine începem munca! Aducem întîi niște crenguțe, apoi paiele și, după ce terminăm de construit cuibul, îl căptușim cu fulgi moi, să le fie cald puișorilor cînd vor veni pe lume. Ne vom descurca noi, chiar dacă e prima oară cînd ne construim un cuib și nu avem îndemînarea părinților noștri. O să ne facem un cuib frumos, să nu rîdă de noi neamul nostru mierlesc.
Peste noapte, și-au găsit culcuș între între crenguțele acelei tufe... Dar nici unul nu se poate spune că a dormit... Mierloiul nu închise un ochi, că se gîndea cum să-i fie cuibul, cît de mare, pentru că nu avea de unde să știe cîte ouă o să-i facă draga lui mierliță și cîți puișori vor ieși din ele... „Să fie un cuib mai mărișor, își zise, să încăpem cu toții în el...Nu-mi voi lăsa familia pe drum”.
Și nici nu se crăpă bine de ziuă, că porni în zbor după cele necesare... Se întoarse cu ciocul plin cu un mănunchi de bețișoare pe care le adunase de prin tufișuri, tocmai cînd mierlița lui coborîse în iarba din preajmă, să se spele pe ochi cu roua ce căzuse peste noapte. Rămase nespus de încîntată văzîndu-și soțul cum așeza cu mare grijă fiecare bețișor, măsurînd cu atenție fiecare perete al cuibului și respectînd cu strictețe schița pe care și-o făcuse în mintea lui, după cum văzuse și el pe la alte neamuri de păsări... Și amîndoi alergară întreaga zi după materialele de construcție, după care, zile în șir, au lucrat neîntrerupt, să-și vadă terminat cuibul cît mai repede. Nu se opreau din lucru decît atît cît să dea fuga la izvorul din apropiere, să-și ude penele și să se răcorească un pic. Seara au căzut frînți de oboseală... Somn adînc îi cuprinse în cuibușorul aproape gata... Erau tare osteniți fiindcă, de îndată ce au început să-și construiască viitoarea lor locuință, nu s-au lăsat învinși nici de vînt, nici de căldura soarelui, care începuse a dogori de-a binelea.
Într-o zi-două, cuibul a fost gata finisat și arăta atît de frumos, că amîndurora nu le venea să-l mai părăsească. Dar cum aveau nevoie de hrană, de apă, bașca să se întîlnească prin tufișurile acelea și cu alte păsări, cărora să le spună despre realizarea lor, începură să zboare pe ici, pe colo, dar nu prea departe de locuința lor, de care erau tare mîndri...
Într-o după amiază, spre seară, cînd mierloiul se întoarse acasă dintr-o vizită la niște rude de-ale lui, unde stătuse cîteva zile, găsi în cuib trei oușoare verzi cu niște pistrui pe ele... Mare i-a fost bucuria. Își întinse aripile peste ele și le ținu cît mai aproape de inima lui. Ar fi vrut să nu mai plece de acolo; știa că, în curînd, din ele vor ieși puișorii lor, pe care îi așteptaseră cu atîta nerăbdare... Le încălzeau cu schimbul, pînă ce veni ziua cînd din ouă au răsărit trei puișori dolofani, fără pic de pene pe ei... Aveau căpșoarele lăsate într-o parte și nu se puteau ține pe picioare... După o vreme, sub aripa ocrotitoare a mamei și a tatălui, pe trupul plăpînd al puilor începură să crească pe alocuri pene mici, subțiri și delicate, care, în scurt timp, le acoperiră tot corpul. Puii prindeau puteri și începuseră chiar să scoată și cîte un ciripit... Cînd părinții erau plecați după hrană, puiul cel mare, mai năzdrăvan fiind, scotea din cînd în cînd  căpșorul pe marginea cuibului, spunîndu-le frățiorilor lui mai mici ce vedea dincolo de lumea lor. Se îngrămădeau unul în celălalt și-și așteptau cu nerăbdare părinții, să vină să le aducă de mîncare.
Dar iată că, într-o zi, un șarpe, sleit de căldură și hămesit foame, porni tîrîș prin ierburi, sperînd să dea de vreun un șoricel, o broscuță ori măcar o lăcustă, că nu mai mîncase nimic de zile bune și, de atîta foame, simțea că leșină. Vedea în fața ochilor lui măslinii numai delicatese de care nu avusese încă parte, dar auzise de ele de la alții din neamul lui șerpesc... Nu dorea bunătăți, s-ar fi mulțumit cu orice, chiar și cu o coajă sau vreun gălbenuș de ou. Și cum înainta printre ierburi, în dogoarea soarelui, de care încerca să se ferească, auzi un piuit de pasăre... Era puiul cel mare, care, cu căpșorul ițit pe marginea cuibului, auzind zgomotul frunzelor uscate de sub pom, crezu că acolo, jos, sînt părinții lui, în căutare de hrană pentru ei: o insectă, o rîmă, o musculiță...  Văzînd că e cu totul altcineva decît cei pe care îi aștepta, se sperie așa de tare, că începu să strige cu toată puterea lui: „mamă, mamă!...”. Atît i-a trebuit șarpelui. Se opri o clipă locului și analiză cu mare grijă terenul, ca să vadă cum ajunge mai repede la cuib. ,,O, ce ospăț bogat, își spuse în sinea lui. Am să mănînc pe săturate și, la foamea mea, o să înghit tot cuibul”. Începu să se strecoare de pe o creangă pe alta, de parcă s-ar fi urcat pe o scară... Din cînd în cînd, se oprea și-și făcea socotelile, lingîndu-se pe bot... Mama-mierlă, care se afla prin preajmă, căci mierloiul era plecat la poalele dealului, după hrană mai bună pentru ei, auzindu-și puii că o strigă cu atîta foc, sosi într-un suflet să vadă ce se întîmplă. Cum sosi, fără să întrebe de ce au strigat-o, zări de îndată șarpele care se apropia de cuib. Știind ce pericol îi așteaptă pe puii ei, începu să strige după ajutor, plîngînd și jelindu-se cu inima frîntă de durere. De disperare, zbura deasupra șarpelui, bătînd tare din aripi, ca să-l îndepărteze din drumul către cuib. Auzindu-i țipetele de durere, un stol de mierle, grauri și alte păsări se adună în jurul ei, pentru că șarpele amenința din clipă în clipă să ajungă la cuib. Știau cu toții cît de dragi îi erau bietei mierle puișorii... Niciodată nu i-a lăsat nesupravegheați și le-a oferit tot ce și-au dorit. Sosise între timp și tatăl puilor. Curajos, el se lăsa în zbor printre crengi, încercînd să-l îndepărteze pe prădător cu ghearele... Șarpele însă nu se lăsa înduioșat de strigătele și lacrimile părinților celor trei pui și nici de zarva celorlalte păsări alertate de pericol... Așa e în natură...Fiecare vietate vrea să o domine pe cealaltă pînă la sacrificiul final... Doar un lat de palmă îi mai rămăsese șarpelui pînă să-și strecoare capul în cuib să-și ia prada, iar coada îi atîrna puțin deasupra pămîntului... Cum bietele păsări se văitau de parcă ar fi luat foc tot dealul, un arici care dormea prin preajmă, într-un culcuș de frunze, auzind acea zarvă mare, nu stătu mult pe gînduri și, în mare grabă, porni spre locul cu pricina... Fără nici o ezitare, îl înhăță pe șarpe de coadă, iar acesta se strînse colac, zvîrcolindu-se la botul ariciului, care se minuna de hrana care-i căzuse pleașcă din senin. Și degeaba începu să plîngă șarpele, rugîndu-se de arici să-l elibereze, zadarnic se jura că în viața lui nu o să se mai atingă de cuibul vreunei păsări... De fapt, zicea și el așa, că dacă ariciul nu ar fi avut spinarea aceea plină cu țepi, i-ar fi făcut și lui de petrecanie... Ariciul, însă, a găsit ac de pielea lui.
A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, întreaga împărăție a neamului mierlesc s-a adunat într-o poieniță cu iarbă deasă ca să discute despre nenorocirea care era să se întîmple cu o surată de-a lor și să hotărască ce măsuri să ia ca să nu mai cadă pradă șerpilor, vulpilor, pisicilor și altor dușmani ai lor.
– Trebuie să găsim o soluție, spuse una din mierlele care în urmă cu un an rămăsese fără puișori, după ce o pisică a dat iama în copacul în care-și clădise cuibul. La fel era să o pățească acum și surata noastră, zise ea cu glasul plin de durere. Norocul lor a fost acel arici, care a intervenit la timp.
Fiecare pasăre își dădea cu părerea, iar șeful lor cel mare, un mierloi bătrîn, cu pene orbitor de frumoase, își nota totul. După ce ascultă ce aveau de spus și aflînd atîtea nenorociri de la suratele lui, luă hotărîrea ca, din acel moment, nici o pasăre din neamul lor să nu mai aibă voie să-și așeze cuiburile pe crengile joase ale copacilor, pentru a nu le mai expune prădătorilor. Dădu ordin ca mierlele să-și aibă propriul glas, care să se deosebească de al altor păsări. De atunci se zice că mierlele își fac cuibul pe crengile copacilor cît mai sus, în scorburile făcute de ciocănitori.
Puișorii cei norocoși, care fuseseră salvați din calea șarpelui, au crescut mari, părinții au avut grijă de ei și, odată ce le-au crescut aripioarele, i-au îndemnat la zbor spre pădurea din zare, lăsîndu-și cuibul în părăsire pentru totdeauna. Trecînd pe lîngă acel loc, am văzut și eu cuibul, dar nu știam ce s-a întîmplat. Era într-adevăr părăsit, crenguțele putreziseră din cauza ploilor și a zăpezilor din iarnă, iar în preajmă nici vorbă de vreo mierlă... Că a fost așa sau nu, așa este povestea și, ca orice povestire, trebuie să conțină și un dram de adevăr... Odată cu venirea primăverii, din cauza nenorocirii care fusese cît pe ce să i se întîmple tinerei familii de mierle, acestea își caută locul pentru cuiburi în copacii înalți, ceea ce mă face să cred că și în această povestire trebuie să există un sîmbure de adevăr.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”