Șarpele este fioros... Toată lumea știe acest lucru. În orice moment se poate strecura prin vreo crăpătură a casei și să te trezești cu el dînd buzna peste tine. O, Doamne, dacă găsește vreo ușă deschisă, ăla ești... Bucurie mare pe el dacă va găsi și ceva de mîncare, și dacă va fi pe gustul lui, cu siguranță va veni și altă dată... Că el, cu spiritul lui de șarpe, nu se aventurează oricum, tatonează terenul, se interesează de aproape cu cine are de-a face. El poposește mai ales la oamenii sărmani, care nu au măcar un gard în jurul casei, pe cînd la cei cu stare, cu case mari, luminoase, cu bodigarzi la poartă, nu prea are trecere... La astfel de oameni, nu se încumetă să vină, pentru că acolo sînt alți șerpi mai mari și cu proptele la împărăție... Și, uite așa, șarpele, cît de mic ar fi, are partea lui de cîștig, iar odată intrat în casa ta, nu se mai lasă dus, cu una cu două, pînă ce nu găsește ceva care să îi fie pe plac. Și dacă simte că e văzut, cumva, se vîră sub pat, în așternut, sau se ascunde după vreo icoană... Iar dacă în drumul lui prin sat dă peste vreo poartă zăvorîtă pe dinăuntru, cu un par, el, șarpele, se cațără pe gard, și nu se lasă pînă nu prinde cîte ceva de-ale gurii: vreun ou din cuibar, o ulcică de vin sau o bucată de șuncă... Așa e el, lacom... Odată, copil fiind, nu știu de unde a apărut pe ulița noastră un șarpe înalt, cu gîtul lung și cu ochelari de aur pe nas... Se uita cu mare grijă, nu care cumva să fie zărit de vreun sătean, că îndată ar fi dat alarma, și oamenii și-ar fi zăvorît porțile, ușile, și ar fi tulit-o care încotro, spre pădure... Fiind singur acasă, mă tot uitam la el să văd ce are de gînd să facă. Deodată, l-am văzut cum iuțește pasul spre casa noastră sărăcăcioasă, cu geamurile sparte și ușa lăsată într-o parte, prinsă într-o balama ruginită... Nu-mi amintesc să fi fost vreodată încuiată, nici iarna, cînd viscolul ținea săptămîni întregi, iar în grădini, prin nămeții cît casa se auzea urletul lupilor lihniți de foame... Mulți oameni din sat erau sărmani ca mama, nu aveau nici după ce bea apă. Așa a fost lumea copilăriei mele. Nu exagerez cu nimic, nu aș avea de ce... Lacrimile sărmanilor străluceau în ochii lor, ațintiți spre cer, întru rugăciune și speranță pentru un trai mai bun...

Șarpele pusese ochii pe casa noastră, cu o mamă văduvă și șapte copilași de crescut... În astfel de condiții am crescut și am învățat cum e să te culci seara flămînd, iar a doua zi să mergi la muncile cîmpului, pe la oamenii mai înstăriți, pentru un prînz, iar seara, tîrziu, să primești cîțiva leuți, urmînd ca a doua zi să o iei de la capăt... Am învățat de la mama focul aprig al durerii, dar să nu rîvnesc niciodată la bunurile nimănui, pentru că în viață toate se plătesc... Mama avea dreptate... Nu spunea astfel de vorbe din știință de carte, auzise și ea de la alți săteni sau de la părinții ei. Într-adevăr, mai devreme sau mai tîrziu, cînd îți însușești un lucru care nu îți aparține, dacă nu vei plăti tu pe lumea asta, altcineva din familia ta va plăti cu siguranță cîndva... Așa s-a întîmplat cu o rudă de-a noastră... A făcut ce a făcut, că, peste noapte, s-a trezit cu o bucată de pămînt pe care o luase cu japca din grădina vecinului. În scurt timp a ridicat pe acel teren o odaie de casă, pe care a adăugat-o la casa nouă, mare și frumoasă... O vreme, totul i-a mers bine, spre fericirea și mulțumirea sa. Dar, cum orice minune ține trei zile, rudei noastre a început a i se șubrezi sănătatea și, în cele din urmă, deși tînăr, omul și-a găsit sfîrșitul pe un pat de spital, răpus de o suferință nemiloasă... Toate lumea înmărmurise la aflarea veștii, dar nimeni nu știa ce făcuse... Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, nevastă-sa a căzut într-o prăpastie și, la scut timp, a murit și ea. După dispariția celor doi soți, din toată gospodăria lor începuse să se aleagă praful, că nici unul din copiii lor nu a dorit să locuiască acolo... În pomii din preajmă, din cînd în cînd, se aud și azi cucuvelele.. Iată că zicala din popor ,,de haram iei, de haram se duce”, în cazul de față a funcționat, iar mama, cu credința ei în Dumnezeu, avea dreptate... Și azi vorbesc oamenii despre cele petrecute cu ruda noastră. Cert este că șarpele acela pe care îl zărisem avea destule bogății, dar nu erau obținute din sudoarea muncii lui. Îl urmăream cu grijă să nu mă observe – s-ar fi aprins ca o șură de paie... După ce se asigură că totul e în ordine, se strecură în ograda noastră, după care se urcă pe prispa casei cu pămîntul răvășit de șobolani. Văzîndu-l cît de mînios era, am fugit speriat în grădină și, după un timp, dacă am văzut că nu mai ieșea din casă, m-am furișat pe lîngă perete pînă la geamul ce dădea spre drum și, de acolo, am tras cu ochiul să văd ce se petrece înăuntru... Șarpele era încolăcit pe oala de lut cu laptele prins, murdar pe bot de smîntînă, fără să-i pese că se înfrupta din hrana noastră pentru ziua aceea, fiindcă mama nu avea altceva ce să ne pună pe masă. Sătul, cu burta plină, pîș-pîș, șarpele făcu cale întoarsă spre uliță, dar nu înainte de a da o raită pe la vecinul nostru. Găsindu-l acasă, nu l-a lăsat pînă ce nu i-a luat din cuibar, de sub cloșcă, ouăle. După care, mulțumit, plecă la casa lui. Cînd mama s-a întors de la muncă, sleită de puteri, i-am povestit cele întîmplate. La care ea, rîzînd amar, mi-a zis: ,,Bine că nu am fost acasă, că șarpele ăsta, de care satul nu mai scapă, mi-ar fi luat purcelul din coteață!”. În rîsul ei, era, de fapt, durerea unei mame care, toată viața ei, nu a scăpat de lacrimi, dar nici  de șarpele acela, care ar fi fost în stare să ia și crucile morților din cimitir.

ION MACHIDON,

directorul revistei ,,Amurg sentimental”