Cu președintele Academiei Române despre Poporul Român și România (4)
  • 04-02-2021
  • 0 Comentarii
  • 631
  • 4

Motto: ,,Am rămas români pentru că nu ne-am putut despărți de amintirea Romei”NICOLAE IORGA

 

Ne reîntoarcem pentru partea a IV-a, și ultima, a discuției despre volumul care îl are ca autor pe domnul prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, istoric, președintele Academiei Române – ,,DE LA ROMANI LA ROMÂNI – Pledoarie pentru latinitate”, cu certitudinea că și de data aceasta vom avea bucuria de a ne întîlni cu Istoria, și anume cu Istoria scrisă și nu rescrisă după afinități politice sau după unele comenzi din afară.

După ce, în numărul trecut al aces­tui mini-serial, ne-am edificat asupra apariției și dezvoltării poporului ro­mân, cu accent pe fixarea unor relații determinante între noi și celelalte popoare de gintă latină, în incursiunea de azi vom fi martorii altor etape din parcursul Poporului Român, pe diferite paliere, în contextul demolării unor precepte și studii subiective, promovate cu precădere de unii istorici români din străinătate.

Alături de alte dovezi de latinitate ale poporului român, relevate de autor în cartea amintită, una este considerată cea mai semnificativă: ,,Fără îndoială, cea mai eclatantă mărturie vie a latinității noastre este limba română”, scrie acad. Ioan-Aurel Pop, continuînd: ,,Iar despre ea, în ciuda unei răspîndite prejudecăți, avem date destul de consistente încă din timpurile cele mai vechi”. Invocînd timpurile vechi, autorul face trimitere la acei specialiști care cad în capcana neîncrederii și vorbesc în legătură cu românii despre ,,tăcerea de  o mie de ani a izvoarelor”. Tocmai izvoarele fiind piesa de rezistență a istoricului Ioan-Aurel Pop și în cazul de față nu putem rămîne fără o explicație plauzibilă  în destrămarea ,,capcanei” de mai sus.

În context, ni se spune că, de fapt, acel mileniu nu e chiar un... mileniu –  între anii 300 și anii 1300 – această apreciere a istoricilor constituind o exagerare. De ce? Pentru că, de fapt, de la anii 900 încoace există date despre români (din surse străine – instituții, imperii și regate) care dispuneau de oameni învățați și de cancelarii ce puteau acumula datele respective. ,,Cu alte cuvinte – afirmă domnul Ioan - Aurel Pop – «mia de ani» se scurtează de la anii 300 pînă în anii 900, adică devin cam o jumătate de mileniu. Este drept că în acele șase secole (al IV-lea – al IX-lea) nu sînt pomeniți românii, dar nici nu aveau cum să fie, dintr-un motiv foarte simplu: românii nu existau atunci, fiindcă nu erau încă formați și desăvîrșiți! Nu se pot cere mărturii despre o realitate care nu exista încă. În aceeași situație erau și francezii, și italienii, și portughezii etc.”. Chiar dacă motivația președintelui Academiei Române supără pe cineva, acesta (aceștia) nu se pot supăra pe Istorie!

În timpul acela pentru care se creează confuzii se plămădeau, se formau toate popoarele romanice. Pentru a ne determina să înțelegem fluidul acestei etape creatoare, dar, cu totul mișcătoare, autorul cărții, apelînd la metoda dialecticii (vezi Platon: ,,Metoda logică prin care se ajunge la cunoașterea ideilor”) ne reamintește că anumite noțiuni cum ar fi: daco-romani, latinofoni, protoromani etc., sînt termeni inventați relativ recent de savanți, pentru a aduce precizie și rigoare acolo unde acestea lipseau. În acest sistem de valori încă nedeslușite nici limba localnicilor nu avea un nume oficial, deși era uneori menționată.

Impresionant prin analiza de speci­alitate, din punct de vedere lingvistic, făcută de un istoric, este capitolul intitulat: ,,Limba română ca izvor istoric”. După ce în capitolul anterior ne aduce precizări inedite despre faimoasa sintagmă ,,Retorna/ Torna, torna, fratre!”, amintită în cronicile lui Teophylactus Simocattes (Secolul al VII-lea) și  Theophanes Confessor (Secolul al VIII-lea), considerînd că aceste trei cuvinte ar putea fi prima propoziție atestată în limba română arhaică sau protoromână, președintele Academiei Române întreprinde un adevărat studiu de ordin lingvistic în regiunile colonizate de romani. În această lecție de Limba Română, trecînd subiectul prin furcile caudine ale celor două milenii, acad. Ioan-Aurel Pop, folosind metoda comparativă într-un studiu de profunzime și de acuratețe, concluzionează: ,,Am pornit această căutare pasionantă de la latina medievală și de la primii termeni românești descoperiți în documente latine medievale. Am ajuns la concluzia că cele mai frumoase, mai multe și mai neașteptate latinisme se află tocmai în regiunile românești în care stăpînirea romană a fost cea mai intensă, mai activă, acolo unde urbanizarea a fost mai mare și unde colonizarea a fost mai masivă (...) Sînt tulburătoare mărturii, vorbind despre latinitate și despre conviețuirea noastră cu ceilalți, despre conservarea identității”.

Pînă la acest punct, cu documentele pe masă, cum se spune, am aflat cine sîntem, de unde venim și cînd am venit, cum ne-am format și am evoluat ca popor. Aducînd la suprafață izvoare și date concludente, unele în contradicție cu ceea ce se vehiculează în mass-media, președintele Academiei Române ne-a explicat aceste probleme pe înțelesul tuturor, fără emfază și fără a da verdicte nefondate suficient. În demersul său de a dovedi latinitatea noastră, autorul concepe și scrie capitolul ,,Conservarea etnonimului (etnonim = nume de popor – n.a.) «roman» numai la români” într-o suită de paralele între entități similare, dar cu final complet diferit, sigure și concise, operațiunea devenind facilă pentru oricare cititor doritor de a desluși anumite teme din Istoria Poporului Român.

Problema capitală pleacă de la constatarea de astăzi conform căreia în afara Europei trăiesc mai mulți vorbitori de limbi neolatine, născute ca urmare a expansiunii europene a romanicilor. Este vorba de popoarele din America Latină, printre care se numără: poporul mexican, panamez, columbian, venezuelean, peruan, ecuadorian, brazilian, uruguaian, bolivian, argentinian, chilian. Acum vine întrebarea: denumirea lor, adică etnonimul fiecărui popor amintit, în afară de adjectivul latin din denumirea zonei (continentului) în care trăiesc, mai amintește ceva de romanitatea de odinioară și de originile limbilor vorbite de localnici? Dar, pentru că acest caz nu este unic, o situație similară găsim și mai aproape de noi, în Europa exemplele sînt edificatoare: italienii își trag numele de la o noțiune geografică, francezii de la triburile germanice ale francilor, provensalii de la un substantiv comun (provincia), catalanii de la numele unor populații germanice și sarmatice (Cot-Alania).

Acum urmează întrebarea-cheie: pentru ce această demonstrație de pe două continente? Evident, apelăm la acad. Ioan-Aurel Pop și aflăm cel mai autorizat răspuns la întrebarea de mai sus: ,,Astfel, este evident că etnonimele romanice de astăzi, deopotrivă europene și extraeuropene, nu mai amintesc deloc de Roma, de statul roman sau de poporul roman. Cu o mare și tulburătoatre – cel puțin pentru noi – excepție: românii! Este o excepție atît de neobișnuită, încît cei mai mulți contemporani nu și-o explică, o explică rău sau trec peste ea”.

Configurînd confuziile născute din împletirea acestor erori în înțelegerea fenomenului respectiv, autorul ne conduce, pas cu pas, spre ținta propusă – de ce ne numim români și nu altfel? În abordarea acestei paradigme a fost aleasă soluția cea mai pragmatică, aceea a trimiterii la Cartea de Istorie, cu interpretările specifice unor grupuri de oameni aflați în siajul unui șir de erori. Interesant mi se pare și modul gradual al explicațiilor, pornind de la Școala Ardeleană și terminînd cu... romii! Plastic și pe înțelesul poporului! Ascultați (citiți): ,,Pentru unii, poporul român se cheamă astfel datorită elitei noastre studioase din Secolul al XVIII-lea, reprezentate în special de Școala Ardeleană, obsedată de latinitate. Pentru alții, mai buni cunoscători ai istoriei, numele ar veni de la generația renascentistă și mai ales post-renascentistă (din Secolele al XVI-lea și al XVII-lea), adică de la umaniștii care studiaseră în școli occidentale și polone, în colegiile bune iezuite, unde învățaseră despre Dacia romană, despre acvilele Romei ajunse pînă la Carpați și la Pontul Euxin. Pentru cei mai inculți și mai ignoranți, numele românilor ar fi sinonim cu cel al romilor, mai ales în lumina mișcărilor de populație de la noi spre vest, din ultimile decenii”.

După asemenea explicație elegantă, la ce urmare te poți aștepta din partea unui istoric împătimit de meseria sa, din partea celui care a avut curajul să se pună de-a curmezișul teoriilor incorecte (mincinoase) cu referire la capitole vitale din Istoria noastră milenară? Desigur, la fireasca întrebare: Și totuși, de cînd se numesc românii români și de ce se numesc așa? Dacă stăm și ne gîndim bine ce perioadă incertă traversăm, un timp al nesfîrșitelor transformări, cu impact distructiv asupra desfășurării întregii vieți economice, sociale și politice, în care Istoria României nu mai apare în studiul elevilor, dar apar capitole precum ,,Studiul istoriei minorității maghiare din România” sau ,,Studiul istoriei romilor” – întrebarea ,,Și, totuși, de cînd se numesc românii români și de ce se numesc așa?” ar trebui scrisă pe panouri de afișaj, bineînțeles continuînd cu răspunsul adecvat. Sau rămînem indiferenți la atacurile concentrate asupra României și a românilor, lăsînd să se înțeleagă faptul că ei au dreptate? Pentru că discutăm de latinitate, să cităm un proverb latin cu tîlc direct asupra subiectului comentat: ,,Aliud est celare, aliud tacere”, adică: ,,Una e să tăinuiești, alta e să taci”.

După o asemenea constatare amară să lăsăm istoricul să vorbească, răspunzînd la întrebarea cu denumirea românilor... români, încercînd să pătrundem esența argumentației: ,,Cercetătorii serioși știu demult răspunsurile corecte sau aproape corecte la aceste întrebări, dar vocile lor sînt obturate de altele, mult mai gălăgioase, mai impertinente și mai penetrante. Azi este însă și mai clar decît altădată că românii s-au numit întotdeauna români sau/și români, de cînd există ei ca popor, adică de la începuturile lor”. Vedeți ce scrie președintele Academiei Române?  Astfel se petrec lucrurile și în societate, acolo unde glasul oamenilor care gîndesc normal, se exprimă normal și vor normalitate nu doar în vorbe, pentru că nu au tupeul de a-și expune părerile lor într-un mod scandalos, în plin vacarm, cu amenințări, este acoperit de avalanșa de scandalagii, perturbatori ai opiniei publice și ai bunului-simț, cei care au reușit să facă și din Tribuna Parlamentului României un fel de latrină în care să-și spele rufele (a se citi gîndurile) murdare. Iată o temă reliefată de președintele Academiei Române, dar care ar trebui să fie analizată de toți formatorii de opinie, dacă vrem să ajutăm la însănătoșirea națiunii noastre.

În fine, după această paranteză socială, să revenim la tema principală de mai sus. Cînd explică denumirea de români, acad. Ioan-Aurel Pop nu omite o altă explicație necesară, cea legată în mod direct de numele de român. Este vorba de numele de vlah, cu toate variantele sale, dar nu înainte de a ne demonstra că și alte popoare din Europa au cunoscut în trecutul lor istoric mai multe denumiri (grecii, germanii, finlandezii, albanezii, ungurii etc.), ceea ce ne facilitează înțelegerea fenomenului analizat. Făcînd o paralelă între termenii de român și cel de vlah, acad. Ioan-Aurel Pop conchide: ,,termenul de român vine de la Cetatea Eterna și de la numele poporului roman, iar termenul de vlah – provenit, se pare, din numele primului trib celtic romanizat, Volcae – ne duce cu gîndul la limba latină, la cei care vorbesc latinește”. Și, pentru a cimenta această translare de etnonime, continuă: ,,Volcae, primul trib celtic romanizat, a lăsat lumii și modelul unor neromanici deveniți vorbitori de limbă latină sau neolatină. Astfel, vlahii au fost la început, mai ales pentru anumite medii cultivate, toți aceia al căror grai suna latinește”. Așadar, vlahii tot în perimetrul latinității își au matricea, etnonim în explicația căruia s-au avîntat mulți reprezentanți ai istoriografiei românești din toate timpurile, adevărul în această privință rămînînd foarte relativ.

Pentru diminuarea acestei relativități propun să ne întoarcem la domnul academician Ioan-Aurel Pop și la cartea domniei sale și să consemnăm următoarea frază adînc lămuritoare: ,,De altminteri, multe dintre popoarele din jurul românilor îi numeau în Evul Mediu pe italieni vlasi/olaszok, adică printr-un etnonim aproape identic cu acela dat românilor (vlahi/olahok)”.

O bună parte din cuprinsul acestui volum este consacrată dezvăluirii și publicării unor documente de istorie veche, medie și contemporană, cu privire la problematica latinității noastre. Atît de numeroase sînt aceste înscrisuri încît nu-mi rămîne decît satisfacția de a le fi citit și interpretat, volumul acestora depășind proiectul unei cronici de carte, chiar dacă a fost cuprinsă în patru episoade. Totuși, pentru a prezenta și acest aspect al ceea ce credea și scria Europa (prin învățații ei) despre noi, voi încerca, în spațiul care a mai rămas, să conspectez cîteva idei și probe concrete.

În 1426, ambasadorul florentin la curtea regelui Ungariei, Rinaldo degli Albizzi, scria, printre altele: ,,Lingue in Schiavonia, che hanno terre e ville di per se, et prima Ungaria, Tedeschi, Schiavi, Vallachi habent quasi Romanam linguam” – pe românește: ,,Limbile din Slavonia, care au țări și orașe proprii, mai întîi ungurii, germanii, slavii, românii (care) au limba aproape romană”. După aceea exemplele curg într-un ritm alert, producînd cititorului o maximă emulație în înțelegerea acestui efort documentar. Biondo Flavio, secretar apostolic, scria (prin 1452-1453): ,,Iar dacii ripensi (dacii de pe mal) sau valahii din regiunea Dunării, care, de asemenea, se afla în vecinătate, dovedesc prin vorbire originea lor romană ca pe un lucru de cinste, (origine) pe care o pun în evidență și o invocă”; Papa Pius al II-lea: ,,Graiul acestui popor este roman/latin, deși schimbat în mare parte, fiind abia inteligibil pentru un om din Italia”; C.Pomponius Laetus (1452-1498): ,,Volohia înseamnă Italia, deoarece ei vorbesc în mod italic”; Nicolaus Machinensis (1427-1480), episcop de Modrussa (Dalmația, azi în Bosnia-Herțegovina): ,,Vlahii aduc ca argument al originii lor faptul că, deși se folosesc cu toții de limba moesică, care e ilirică, totuși vorbesc de la origine o limbă populară, care e latina”; Filippo Bounaccorsi de Gemignano (1438-1496), consilier al regelui Poloniei, constată că polonii îi numesc pe români cu același termen ca și pe italieni – fiind primul istoric care a remarcat aceasta; Petrus Ransanus (1428-1492), cu misiuni diplomatice la curtea lui Matei Corvin – în ,,Annales omnium temporum” Iancu de Hunedoara este prezentat ca fiind român din acea regiune cu strămoși faimoși din rîndul romanilor; Antonio Bonfini (1434-1502), secretar la curtea regelui Matia Corvin: ,,Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturisește pînă în vremea de acum limba lor, care, deși se află în mijlocul unor neamuri barbare atît de felurite, nu a putut fi răpusă”; generalul J.B.Castaldo, într-o scrisoare din 29 februarie 1552 îi scrie nunțiului papal de la Viena: moldovenii și muntenii ,,care fură colonie a romanilor, despre care fac mărturie numeroase antichități și medalii care se văd și se găsesc pe la ei, dar mai mult limba lor, care se potrivește încă atît de mult cu a noastră, încît ne înțelegem împreună, care cînd ne văd pe noi se bucură ca de propriii frați”; Giovan Andrea Gromo (1518 - după 1567), militar, a slujit în oastea unor principi, între care Ioan Sigismund al Transilvaniei, a alcătuit o descriere a Transilvaniei în două volume dedicate papei și lui Cosimo de Medici: ,,Toate satele sînt locuite de români, și aceasta nu numai în Banat, ci chiar și în Transilvania”...

Drept urmare a acestor descoperiri istoriografice, în Secolul al XVI-lea au fost nominalizați peste 50 de autori italieni care s-au referit în scrierile lor la Țările Române și la locuitorii acestora. Este normal ca multe dovezi să ne vină de la italieni, prin intermediul cărora a fost popularizată romanitatea românilor, fiindcă ei sînt cei dintîi care au avut capacitatea să constate asemănarea limbii române cu italiana și cu latina.

Spre finele cărții autorul abordează, tot în ciclul evidențierii limbii latine la români, structura lexicală latină a unor texte românești, printre care: ,,Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung”, mai multe zapisuri de vînzare din diferite regiuni ale țării, o scrisoare către Petru Șchiopul, Catehismul lui Coresi, Codicele Teodorescu, Palia de la Orăștie, scrieri care, în proporție de peste 80% au cuvinte latine, de unde trage concluzia că ,,Recapitulînd, se constată că atît autorii vechi, cît și textele rămase din secolele revolute demonstrează caracterul latin al limbii române în epoca medievală și modernă timpurie”.

Ultimul capitol, ,,Concluzii”, dacă l-am dezvolta, am putea scrie o adevărată carte de Istorie, pentru că în 18 pagini se condensează toată Istoria de două milenii a Poporului Român format din daci și din romani. Privind etnicitatea spațiului carpato-danubian, acad. Ioan - Aurel Pop merge cu studiul mai în profunzime, cu două milenii și jumătate - trei milenii, de cînd datează primele știri sigure despre grecii de la Marea Neagră, despre sarmați, despre sciți, despre traci, despre iliri, despre geto - daci, despre celți. Trecînd în revistă diferitele etape ale raportării noastre la problematica latinității poporului român, autorul concluzionează: ,,Astfel, a susține o altă origine a românilor decît cea prioritar romană sau chiar a pune pe același plan romanitatea românilor cu pretinsa lor origine dacică pură reprezintă un evident nonsens, o clară abatere de la realitatea istorică”.

Într-o încercare de a explica diferența dintre categorii de istorici români în interpretarea Istoriei noastre, domnul academician se arată îngrijorat că ne-am întors la lozinca proletcultistă ,,Cine nu este cu noi este împotriva noastră”, amestecînd idei și valori, cunoștințe și păreri, de multe ori în contradicție cu adevărul istoric.

Pentru că oricît aș scoate în evidență meritele acestei cărți nu pot pătrunde în profunzimea spiritului și concepției autorului, închei cu un citat elocvent din acest ultim capitol: ,,Latinitatea românilor nu este un lucru de laudă și nici unul de rușine, ci este o simplă realitate, aceea de a fi înrudiți, lingvistic și cultural, cu italienii, cu spaniolii, cu francezii, cu portughezii etc. Această înrudire nu este una de sînge – cine știe cu cîte neamuri s-au amestecat strămoșii noștri de-a lungul timpului? – cît de spirit, de felul de a percepe lumea, de forma mentis. Iar această înrudire spirituală cu latinofonii reiese cel mai clar din limba română, cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român”.

Încă o dată, ,,DE LA ROMANI LA ROMÂNI –
Pledoarie pentru latinitate”, volum semnat de preșe­dintele Academiei Române, acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, se dovedește a fi o actuală lecție de Istorie pentru cititorul român.

Sfîrșit

GEO CIOLCAN

Notă:

1. Pentru  a vă putea da seama de travaliul depus de autor în documentarea și scrierea acestei cărți, am numărat sursele bibliografice indicate în Bibliografia de la finalul cărții, surse din arhive, precum și din izvoare edite, istoriografie, lingvistică etc. – 148, dintre care străine – 68;

2. Deși volumul acesta a apărut în 2019, pînă în prezent nu prea s-a simțit ecoul acestei cărți extrem de incitante în rîndul istoricilor români (sau poate nu știm noi), inclusiv al celor care semnează articole de specialitate în ,,România Mare”. Propun redactorului-șef al revistei să pună la dispoziție paginile publicației celor care vor să comenteze acest volum, în spiritul relevării adevărului istoric și al dezbaterilor principiale, fără parti-pris.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite