
- 04-02-2021
- 0 Comentarii
- 631
- 4
Ne reîntoarcem pentru partea a IV-a,
și ultima, a discuției despre volumul care îl are ca autor pe domnul prof.
univ. dr. Ioan-Aurel Pop, istoric, președintele Academiei Române – ,,DE LA
ROMANI LA ROMÂNI – Pledoarie pentru latinitate”, cu certitudinea că și de data
aceasta vom avea bucuria de a ne întîlni cu Istoria, și anume cu Istoria scrisă
și nu rescrisă după afinități politice sau după unele comenzi din afară.
După ce, în
numărul trecut al acestui mini-serial, ne-am edificat asupra apariției și
dezvoltării poporului român, cu accent pe fixarea unor relații determinante
între noi și celelalte popoare de gintă latină, în incursiunea de azi vom fi
martorii altor etape din parcursul Poporului Român, pe diferite paliere, în
contextul demolării unor precepte și studii subiective, promovate cu precădere
de unii istorici români din străinătate.
Alături de alte dovezi de latinitate
ale poporului român, relevate de autor în cartea amintită, una este considerată
cea mai semnificativă: ,,Fără îndoială, cea mai eclatantă mărturie vie a
latinității noastre este limba română”, scrie acad. Ioan-Aurel Pop,
continuînd: ,,Iar despre ea, în ciuda unei răspîndite prejudecăți, avem date
destul de consistente încă din timpurile cele mai vechi”. Invocînd
timpurile vechi, autorul face trimitere la acei specialiști care cad în capcana
neîncrederii și vorbesc în legătură cu românii despre ,,tăcerea de o mie de ani a izvoarelor”. Tocmai
izvoarele fiind piesa de rezistență a istoricului Ioan-Aurel Pop și în cazul de
față nu putem rămîne fără o explicație plauzibilă în destrămarea ,,capcanei” de mai sus.
În context, ni se spune că, de fapt,
acel mileniu nu e chiar un... mileniu –
între anii 300 și anii 1300 – această apreciere a istoricilor
constituind o exagerare. De ce? Pentru că, de fapt, de la anii 900 încoace
există date despre români (din surse străine – instituții, imperii și regate)
care dispuneau de oameni învățați și de cancelarii ce puteau acumula datele
respective. ,,Cu alte cuvinte – afirmă domnul Ioan - Aurel Pop – «mia
de ani» se scurtează de la anii 300 pînă în anii 900, adică devin cam o
jumătate de mileniu. Este drept că în acele șase secole (al IV-lea – al IX-lea)
nu sînt pomeniți românii, dar nici nu aveau cum să fie, dintr-un motiv foarte
simplu: românii nu existau atunci, fiindcă nu erau încă formați și desăvîrșiți!
Nu se pot cere mărturii despre o realitate care nu exista încă. În aceeași
situație erau și francezii, și italienii, și portughezii etc.”. Chiar dacă
motivația președintelui Academiei Române supără pe cineva, acesta (aceștia) nu
se pot supăra pe Istorie!
În timpul acela pentru care se creează
confuzii se plămădeau, se formau toate popoarele romanice. Pentru a ne
determina să înțelegem fluidul acestei etape creatoare, dar, cu totul
mișcătoare, autorul cărții, apelînd la metoda dialecticii (vezi Platon: ,,Metoda
logică prin care se ajunge la cunoașterea ideilor”) ne reamintește
că anumite noțiuni cum ar fi: daco-romani, latinofoni, protoromani etc., sînt
termeni inventați relativ recent de savanți, pentru a aduce precizie și rigoare
acolo unde acestea lipseau. În acest sistem de valori încă nedeslușite nici limba
localnicilor nu avea un nume oficial, deși era uneori menționată.
Impresionant prin analiza de
specialitate, din punct de vedere lingvistic, făcută de un istoric, este
capitolul intitulat: ,,Limba română ca izvor istoric”. După ce în
capitolul anterior ne aduce precizări inedite despre faimoasa sintagmă ,,Retorna/
Torna, torna, fratre!”, amintită în cronicile lui Teophylactus Simocattes
(Secolul al VII-lea) și Theophanes
Confessor (Secolul al VIII-lea), considerînd că aceste trei cuvinte ar putea fi
prima propoziție atestată în limba română arhaică sau protoromână, președintele
Academiei Române întreprinde un adevărat studiu de ordin lingvistic în
regiunile colonizate de romani. În această lecție de Limba Română, trecînd
subiectul prin furcile caudine ale celor două milenii, acad. Ioan-Aurel Pop,
folosind metoda comparativă într-un studiu de profunzime și de acuratețe,
concluzionează: ,,Am pornit această căutare pasionantă de la latina
medievală și de la primii termeni românești descoperiți în documente latine
medievale. Am ajuns la concluzia că cele mai frumoase, mai multe și mai
neașteptate latinisme se află tocmai în regiunile românești în care stăpînirea
romană a fost cea mai intensă, mai activă, acolo unde urbanizarea a fost mai mare
și unde colonizarea a fost mai masivă (...) Sînt tulburătoare mărturii, vorbind
despre latinitate și despre conviețuirea noastră cu ceilalți, despre
conservarea identității”.
Pînă la acest punct, cu documentele
pe masă, cum se spune, am aflat cine sîntem, de unde venim și cînd am venit,
cum ne-am format și am evoluat ca popor. Aducînd la suprafață izvoare și date
concludente, unele în contradicție cu ceea ce se vehiculează în mass-media,
președintele Academiei Române ne-a explicat aceste probleme pe înțelesul
tuturor, fără emfază și fără a da verdicte nefondate suficient. În demersul său
de a dovedi latinitatea noastră, autorul concepe și scrie capitolul ,,Conservarea
etnonimului (etnonim = nume de popor – n.a.) «roman» numai la români” într-o
suită de paralele între entități similare, dar cu final complet diferit, sigure
și concise, operațiunea devenind facilă pentru oricare cititor doritor de a
desluși anumite teme din Istoria Poporului Român.
Problema capitală pleacă de la
constatarea de astăzi conform căreia în afara Europei trăiesc mai mulți
vorbitori de limbi neolatine, născute ca urmare a expansiunii europene a
romanicilor. Este vorba de popoarele din America Latină, printre care se
numără: poporul mexican, panamez, columbian, venezuelean, peruan, ecuadorian,
brazilian, uruguaian, bolivian, argentinian, chilian. Acum vine întrebarea:
denumirea lor, adică etnonimul fiecărui popor amintit, în afară de adjectivul
latin din denumirea zonei (continentului) în care trăiesc, mai amintește ceva
de romanitatea de odinioară și de originile limbilor vorbite de localnici? Dar,
pentru că acest caz nu este unic, o situație similară găsim și mai aproape de
noi, în Europa exemplele sînt edificatoare: italienii își trag numele de la o
noțiune geografică, francezii de la triburile germanice ale francilor,
provensalii de la un substantiv comun (provincia), catalanii de la numele unor
populații germanice și sarmatice (Cot-Alania).
Acum urmează întrebarea-cheie: pentru
ce această demonstrație de pe două continente? Evident, apelăm la acad. Ioan-Aurel
Pop și aflăm cel mai autorizat răspuns la întrebarea de mai sus: ,,Astfel,
este evident că etnonimele romanice de astăzi, deopotrivă europene și
extraeuropene, nu mai amintesc deloc de Roma, de statul roman sau de poporul
roman. Cu o mare și tulburătoatre – cel puțin pentru noi – excepție: românii!
Este o excepție atît de neobișnuită, încît cei mai mulți contemporani nu și-o
explică, o explică rău sau trec peste ea”.
Configurînd
confuziile născute din împletirea acestor erori în înțelegerea fenomenului
respectiv, autorul ne conduce, pas cu pas, spre ținta propusă – de ce ne numim
români și nu altfel? În abordarea acestei paradigme a fost aleasă soluția cea
mai pragmatică, aceea a trimiterii la Cartea de Istorie, cu interpretările
specifice unor grupuri de oameni aflați în siajul unui șir de erori. Interesant
mi se pare și modul gradual al explicațiilor, pornind de la Școala Ardeleană și
terminînd cu... romii! Plastic și pe înțelesul poporului! Ascultați (citiți): ,,Pentru
unii, poporul român se cheamă astfel datorită elitei noastre studioase din
Secolul al XVIII-lea, reprezentate în special de Școala Ardeleană, obsedată de
latinitate. Pentru alții, mai buni cunoscători ai istoriei, numele ar veni de
la generația renascentistă și mai ales post-renascentistă (din Secolele al
XVI-lea și al XVII-lea), adică de la umaniștii care studiaseră în școli
occidentale și polone, în colegiile bune iezuite, unde învățaseră despre Dacia
romană, despre acvilele Romei ajunse pînă la Carpați și la Pontul Euxin. Pentru
cei mai inculți și mai ignoranți, numele românilor ar fi sinonim cu cel al
romilor, mai ales în lumina mișcărilor de populație de la noi spre vest, din
ultimile decenii”.
După asemenea explicație elegantă, la
ce urmare te poți aștepta din partea unui istoric împătimit de meseria sa, din
partea celui care a avut curajul să se pună de-a curmezișul teoriilor incorecte
(mincinoase) cu referire la capitole vitale din Istoria noastră milenară?
Desigur, la fireasca întrebare: Și totuși, de cînd se numesc românii români și
de ce se numesc așa? Dacă stăm și ne gîndim bine ce perioadă incertă traversăm,
un timp al nesfîrșitelor transformări, cu impact distructiv asupra desfășurării
întregii vieți economice, sociale și politice, în care Istoria României nu mai
apare în studiul elevilor, dar apar capitole precum ,,Studiul istoriei
minorității maghiare din România” sau ,,Studiul istoriei romilor” – întrebarea
,,Și, totuși, de cînd se numesc românii români și de ce se numesc așa?” ar
trebui scrisă pe panouri de afișaj, bineînțeles continuînd cu răspunsul
adecvat. Sau rămînem indiferenți la atacurile concentrate asupra României și a
românilor, lăsînd să se înțeleagă faptul că ei au dreptate? Pentru că discutăm
de latinitate, să cităm un proverb latin cu tîlc direct asupra subiectului
comentat: ,,Aliud est celare, aliud tacere”, adică: ,,Una e să
tăinuiești, alta e să taci”.
După o asemenea constatare amară să
lăsăm istoricul să vorbească, răspunzînd la întrebarea cu denumirea
românilor... români, încercînd să pătrundem esența argumentației: ,,Cercetătorii
serioși știu demult răspunsurile corecte sau aproape corecte la aceste
întrebări, dar vocile lor sînt obturate de altele, mult mai gălăgioase, mai
impertinente și mai penetrante. Azi este însă și mai clar decît altădată că
românii s-au numit întotdeauna români sau/și români, de cînd există ei ca
popor, adică de la începuturile lor”. Vedeți ce scrie președintele
Academiei Române? Astfel se petrec
lucrurile și în societate, acolo unde glasul oamenilor care gîndesc normal, se
exprimă normal și vor normalitate nu doar în vorbe, pentru că nu au tupeul de
a-și expune părerile lor într-un mod scandalos, în plin vacarm, cu amenințări,
este acoperit de avalanșa de scandalagii, perturbatori ai opiniei publice și ai
bunului-simț, cei care au reușit să facă și din Tribuna Parlamentului României
un fel de latrină în care să-și spele rufele (a se citi gîndurile) murdare.
Iată o temă reliefată de președintele Academiei Române, dar care ar trebui să
fie analizată de toți formatorii de opinie, dacă vrem să ajutăm la
însănătoșirea națiunii noastre.
În fine, după această paranteză
socială, să revenim la tema principală de mai sus. Cînd explică denumirea de
români, acad. Ioan-Aurel Pop nu omite o altă explicație necesară, cea legată în
mod direct de numele de român. Este vorba de numele de vlah, cu toate
variantele sale, dar nu înainte de a ne demonstra că și alte popoare din Europa
au cunoscut în trecutul lor istoric mai multe denumiri (grecii, germanii,
finlandezii, albanezii, ungurii etc.), ceea ce ne facilitează înțelegerea
fenomenului analizat. Făcînd o paralelă între termenii de român și cel de vlah,
acad. Ioan-Aurel Pop conchide: ,,termenul de român vine de la Cetatea Eterna
și de la numele poporului roman, iar termenul de vlah – provenit, se pare, din
numele primului trib celtic romanizat, Volcae – ne duce cu gîndul la limba
latină, la cei care vorbesc latinește”. Și, pentru a cimenta această
translare de etnonime, continuă: ,,Volcae, primul trib celtic romanizat, a
lăsat lumii și modelul unor neromanici deveniți vorbitori de limbă latină sau
neolatină. Astfel, vlahii au fost la început, mai ales pentru anumite medii
cultivate, toți aceia al căror grai suna latinește”. Așadar, vlahii tot în
perimetrul latinității își au matricea, etnonim în explicația căruia s-au
avîntat mulți reprezentanți ai istoriografiei românești din toate timpurile,
adevărul în această privință rămînînd foarte relativ.
Pentru diminuarea acestei
relativități propun să ne întoarcem la domnul academician Ioan-Aurel Pop și la
cartea domniei sale și să consemnăm următoarea frază adînc lămuritoare: ,,De
altminteri, multe dintre popoarele din jurul românilor îi numeau în Evul Mediu
pe italieni vlasi/olaszok, adică printr-un etnonim aproape identic cu acela dat
românilor (vlahi/olahok)”.
O bună parte din cuprinsul acestui
volum este consacrată dezvăluirii și publicării unor documente de istorie
veche, medie și contemporană, cu privire la problematica latinității noastre.
Atît de numeroase sînt aceste înscrisuri încît nu-mi rămîne decît satisfacția
de a le fi citit și interpretat, volumul acestora depășind proiectul unei
cronici de carte, chiar dacă a fost cuprinsă în patru episoade. Totuși, pentru
a prezenta și acest aspect al ceea ce credea și scria Europa (prin învățații
ei) despre noi, voi încerca, în spațiul care a mai rămas, să conspectez cîteva
idei și probe concrete.
În 1426, ambasadorul florentin la
curtea regelui Ungariei, Rinaldo degli Albizzi, scria, printre altele: ,,Lingue
in Schiavonia, che hanno terre e ville di per se, et prima Ungaria, Tedeschi,
Schiavi, Vallachi habent quasi Romanam linguam” – pe românește:
,,Limbile din Slavonia, care au țări și orașe proprii, mai întîi ungurii,
germanii, slavii, românii (care) au limba aproape romană”. După aceea
exemplele curg într-un ritm alert, producînd cititorului o maximă emulație în
înțelegerea acestui efort documentar. Biondo Flavio, secretar apostolic,
scria (prin 1452-1453): ,,Iar dacii ripensi (dacii de pe mal) sau valahii
din regiunea Dunării, care, de asemenea, se afla în vecinătate, dovedesc prin
vorbire originea lor romană ca pe un lucru de cinste, (origine) pe care o pun
în evidență și o invocă”; Papa Pius al II-lea: ,,Graiul acestui popor
este roman/latin, deși schimbat în mare parte, fiind abia inteligibil pentru un
om din Italia”; C.Pomponius Laetus (1452-1498): ,,Volohia
înseamnă Italia, deoarece ei vorbesc în mod italic”; Nicolaus Machinensis
(1427-1480), episcop de Modrussa (Dalmația, azi în Bosnia-Herțegovina): ,,Vlahii
aduc ca argument al originii lor faptul că, deși se folosesc cu toții de limba
moesică, care e ilirică, totuși vorbesc de la origine o limbă populară, care e
latina”; Filippo Bounaccorsi de Gemignano (1438-1496), consilier al regelui
Poloniei, constată că polonii îi numesc pe români cu același termen ca și pe
italieni – fiind primul istoric care a remarcat aceasta; Petrus Ransanus (1428-1492),
cu misiuni diplomatice la curtea lui Matei Corvin – în ,,Annales omnium
temporum” Iancu de Hunedoara este prezentat ca fiind român din acea regiune
cu strămoși faimoși din rîndul romanilor; Antonio Bonfini (1434-1502), secretar
la curtea regelui Matia Corvin: ,,Căci românii se trag din romani, ceea ce
mărturisește pînă în vremea de acum limba lor, care, deși se află în mijlocul unor
neamuri barbare atît de felurite, nu a putut fi răpusă”; generalul
J.B.Castaldo, într-o scrisoare din 29 februarie 1552 îi scrie nunțiului
papal de la Viena: moldovenii și muntenii ,,care fură colonie a romanilor,
despre care fac mărturie numeroase antichități și medalii care se văd și se
găsesc pe la ei, dar mai mult limba lor, care se potrivește încă atît de mult
cu a noastră, încît ne înțelegem împreună, care cînd ne văd pe noi se bucură ca
de propriii frați”; Giovan Andrea Gromo (1518 - după 1567), militar, a
slujit în oastea unor principi, între care Ioan Sigismund al Transilvaniei, a
alcătuit o descriere a Transilvaniei în două volume dedicate papei și lui
Cosimo de Medici: ,,Toate satele sînt locuite de români, și aceasta nu numai
în Banat, ci chiar și în Transilvania”...
Drept urmare a acestor descoperiri
istoriografice, în Secolul al XVI-lea au fost nominalizați peste 50 de autori
italieni care s-au referit în scrierile lor la Țările Române și la locuitorii
acestora. Este normal ca multe dovezi să ne vină de la italieni, prin intermediul
cărora a fost popularizată romanitatea românilor, fiindcă ei sînt cei dintîi
care au avut capacitatea să constate asemănarea limbii române cu italiana și cu
latina.
Spre finele
cărții autorul abordează, tot în ciclul evidențierii limbii latine la români,
structura lexicală latină a unor texte românești, printre care: ,,Scrisoarea
lui Neacșu din Câmpulung”, mai multe zapisuri de vînzare din diferite
regiuni ale țării, o scrisoare către Petru Șchiopul, Catehismul lui Coresi,
Codicele Teodorescu, Palia de la Orăștie, scrieri care, în proporție de
peste 80% au cuvinte latine, de unde trage concluzia că ,,Recapitulînd, se
constată că atît autorii vechi, cît și textele rămase din secolele revolute
demonstrează caracterul latin al limbii române în epoca medievală și modernă
timpurie”.
Ultimul capitol, ,,Concluzii”, dacă
l-am dezvolta, am putea scrie o adevărată carte de Istorie, pentru că în 18
pagini se condensează toată Istoria de două milenii a Poporului Român format
din daci și din romani. Privind etnicitatea spațiului carpato-danubian, acad.
Ioan - Aurel Pop merge cu studiul mai în profunzime, cu două milenii și
jumătate - trei milenii, de cînd datează primele știri sigure despre grecii de
la Marea Neagră, despre sarmați, despre sciți, despre traci, despre iliri,
despre geto - daci, despre celți. Trecînd în revistă diferitele etape ale
raportării noastre la problematica latinității poporului român, autorul
concluzionează: ,,Astfel, a susține o altă origine a românilor decît cea
prioritar romană sau chiar a pune pe același plan romanitatea românilor cu
pretinsa lor origine dacică pură reprezintă un evident nonsens, o clară abatere
de la realitatea istorică”.
Într-o încercare de a explica
diferența dintre categorii de istorici români în interpretarea Istoriei
noastre, domnul academician se arată îngrijorat că ne-am întors la lozinca
proletcultistă ,,Cine nu este cu noi este împotriva noastră”, amestecînd
idei și valori, cunoștințe și păreri, de multe ori în contradicție cu adevărul
istoric.
Pentru că oricît aș scoate în
evidență meritele acestei cărți nu pot pătrunde în profunzimea spiritului și
concepției autorului, închei cu un citat elocvent din acest ultim capitol: ,,Latinitatea
românilor nu este un lucru de laudă și nici unul de rușine, ci este o simplă realitate,
aceea de a fi înrudiți, lingvistic și cultural, cu italienii, cu spaniolii, cu
francezii, cu portughezii etc. Această înrudire nu este una de sînge – cine
știe cu cîte neamuri s-au amestecat strămoșii noștri de-a lungul timpului? –
cît de spirit, de felul de a percepe lumea, de forma mentis. Iar această
înrudire spirituală cu latinofonii reiese cel mai clar din limba română, cea
mai frumoasă creație spirituală a poporului român”.
Sfîrșit
GEO
CIOLCAN
Notă:
1. Pentru a vă putea da seama de travaliul depus de
autor în documentarea și scrierea acestei cărți, am numărat sursele
bibliografice indicate în Bibliografia de la finalul cărții, surse din arhive,
precum și din izvoare edite, istoriografie, lingvistică etc. – 148, dintre care
străine – 68;
2. Deși volumul acesta a apărut în 2019,
pînă în prezent nu prea s-a simțit ecoul acestei cărți extrem de incitante în
rîndul istoricilor români (sau poate nu știm noi), inclusiv al celor care
semnează articole de specialitate în ,,România Mare”. Propun redactorului-șef
al revistei să pună la dispoziție paginile publicației celor care vor să
comenteze acest volum, în spiritul relevării adevărului istoric și al
dezbaterilor principiale, fără parti-pris.
-2.4 C