În capitolele cărții – despre unele deja am scris și le-am comentat – istoricul Ioan-Aurel Pop pleacă de la date cunoscute, în cazul unora dintre ele interpretate în mod eronat (fie exagerate, fie minimalizate), și acolo unde consideră că Istoria este maltratată de cei care vor să iasă în față prin extrapolări nonfigurative autorul merge la izvoare, la acele mărturii care nu lasă loc de interpretare. Acest fel de a căuta adevărul în veșnicia unui timp vetust consider că este dovada cea mai vie că avem de-a face cu un truditor al arhivelor și al dovezilor arheologice – cea mai îmbucurătoare apreciere a muncii și creației unui adevărat istoric. Și Ioan-Aurel Pop este unul dintre aceștia.

O adevărată dezbatere propune domnul profesor pe tema romanizării, după cum știm, o temă perpetuu controversată nu numai la noi, ci și în alte țări unde romanii au colonizat popoare. În introducerea acestui subiect autorul face un tur de orizont pentru a ne pune în temă cu evoluția fenomenului metamorfozei popoarelor, arătînd că astăzi, în lume, nu există popoare ,,pure” și ,,impure”, ,,nobile” și ,,barbare”, ci numai comunități etnice diferite, fiecare cu propria personalitate.

Cîteva incursiuni în Istorie ne relevă considerațiunile de mai sus. Iată, de pildă, ne întoarcem în Mesopotamia, cu mii de ani înainte de Christos. În regiunea dintre Tigru și Eufrat s-au perindat multe comunități și popoare, iar în Mesopotamia, actualmente Irak, trăiesc astăzi islamici fără nici o legătură cu sumerienii, caldeenii, babilonieinii vechi. După ce face o paralelă și între Egiptul antic și cel de azi, autorul ne aduce cu exemplele de acest fel în Europa, în două ipostaze: Italia și România. ,,În Secolul al VI-lea d. Chr. – scrie autorul – tribul germanic al  longobarzilor a cucerit nordul Italiei (regiunea dintre Alpi și Pad) și și-a stabilit reședința la Pavia. De atunci a trecut aproape un mileniu și jumătate, iar din longobarzi nu a mai rămas decît denumirea de Lombardia (odinioară Longobardia) și provincia omonimă, locuită de italieni, nu de germani. Pe teritoriul de azi al României au trăit cîteva grupuri mai mari sau mai mici de geți, huni, gepizi, bulgari, pecineci, cumani etc., care au fondat chiar vremelnici alcătuiri politice, consemnate în chip pretențios drept imperii. Unde sînt toate acele populații, popoare și formațiuni teritoriale? Nu au putut dispărea în neant, dar s-au mutat în alte locuri ori s-au transformat, s-au amestecat cu alte grupuri de oameni”.

Ajungînd la miezul problemei propuse pentru sinteză, acad. Ioan-Aurel Pop ne explică modul natural în care, odată cu extinderea Romei în alte spații geografice, se impun peste tot modelele de viață romane cu toate laturile ei: instituții, credințe, veșminte, mîncăruri dar, mai ales, limba latină. Desigur, romanizarea este privită ca un proces istoric îndelungat, prin care populațiile cucerite de romani (sub o influență nemijlocită) au început să-i copieze pe aceștia, ca stil de viață și manifestări sociale. Analizînd procesul de romanizare al unor popoare, autorul ne reamintește  că, în studiul Istoriei, mulți istorici consideră două tipuri de romanizări – una superficială și vizibilă, cealaltă profundă, greu de observat la prima vedere. Prima formă de romanizare se produce chiar înainte de cucerirea propriu-zisă, prin comerț, prin influență, prin contactele externe. Cealaltă romanizare, autorul ne spune că ,,este însă mult mai greu de realizat și chiar de explicat. Este vorba despre romanizarea profundă, cea de tip spiritual, prin care se schimbă felul de a comunica și de a percepe lumea, de a crede, de a vorbi și gîndi. Cu adevărat romanizat nu este acela care își face case ca romanii, care se îmbracă precum romanii sau care mănîncă delicatese romane la mese”.

Reproducînd spusele unui mare specialist în istorie romană, care, întrebat cum de s-a putut întîmpla această imensă transformare a unor întregi popoare și populații, acesta ar fi răspuns: ,,Romanii au fost mari cuceritori, dar și mai mari decît cuceritori au fost organizatori, și mai mari decît organizatori au fost legislatori”. Dar, plecînd de la o simplă constatare precum aceea că romanii au cucerit și Grecia, și Egiptul, și Panonia etc., fără ca în aceste locuri să existe astăzi popoare romanice – întrebare pe care i-ar fi adresat-o și un student (bun) de la Istorie – președintele Academiei Române ne-a ghicit gîndurile și ne delectează cu o amplă explicație – o adevărată dizertație pe această temă – în capitolul următor, intitulat pragmatic ,,Condițiile romanizării”.

Pentru cei care mai aveau îndoieli asupra acestui subiect, demonstația autorului, translată cu dibăcie și cu un suport științific solid, poate risipi orice neclaritate. În concretizarea acestei realități istorice, domnul Ioan-Aurel Pop ne arată care sînt condițiile care pot duce la o romanizare esențială și profundă, acest set de condiții trebuind în mod imperios să se producă concomitent și în același loc: 1. Colonizarea; 2. Conviețuirea dintre coloniști și băștinași; 3. Superioritatea culturii și civilizației romane față de realitățile localnicilor. Înscriindu-se între aceste coordonate, romanizarea presupunea un complex întreg de alți factori adiacenți – obiectivi și subiectivi – care s-au coagulat în cele două moduri de colonizare a Daciei: o colonizare directă masivă și organizată, întreprinsă de statul roman, și alta ,,spontană și haotică, făcută individual, de privați”.

Premisele oferite de Dacia din punct de vedere material au atras o populație variată din Imperiul roman, în vederea exploatării resurselor de pe noile pămînturi cucerite: agricultori, meșteșugari, mineri etc. Așa cum scrie Eutropius (istoric roman, a scris o istorie a Romei în 10 cărți, de la întemeierea orașului pînă la domnia împăratului Valena, ,,Breviarium ab Urbe condita”, prețioasă privind informațiile seco­lelor 3 și 4 d.Chr.), au fost aduse de autorități și au pornit spre Dacia și din proprie inițiativă ,,infinitae copiae ex toto orbeRomano”, adică ,,mulțimi nesfîrșite din toată lumea romană”. Acest exod a fost dominat de speranța unei vieți îndestulate sau chiar de o îmbogățire rapidă, fiind format din oameni de obîrșii și stări diferite: meseriași, socotitori, mineri, ne­gus­tori, funcționari, agenți ai aparatului birocratic, militari, vete­rani, pensionari (așa precum consemnează și istoricul I.I.Rusu în ,,Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic și com­ponenta latino-romanică”).

Astfel, cum reiese din relatările de mai sus, Dacia a îndeplinit cu brio tot ansamblul de condiții pentru a se romaniza. La nivel statal, autoritățile romane nu au lăsat la voia întîmplării acest proces desfășurat pe durata a aproape două secole. Cucerind Dacia, în special pentru bogățiile ei, romanii au realizat acest deziderat printr-o colonizare masivă cu elemente diverse, pregătite pentru tot felul de munci și activități, organizînd Dacia după modelul lor.

În întărirea factorului decisiv de romanizare autorul aduce în prim-plan armata romană, prezență masivă și permanentă. În acest context ne reamintește că în Dacia au acționat mai multe legiuni, dar două au rămas aproape permanent aici și s-au integrat definitiv în viața provinciei: legio XIII Gemina, cu sediul în Apulum (Alba Iulia) și legio Macedonica, cu sediul la Potaisa (Turda). Ca număr o legiune avea în jur de 6.000 de militari. Dacă un dac devenea militar roman în trupele auxiliare, în timp de 25 de ani cît dura serviciul militar la romani, acest individ deprindea toate manifestările și obiceiurile romane, ca să nu mai vorbim de însușirea limbii latine, pe care o vorbea la perfecție. După obiceiul din armata romană, militarii își întemeiau neoficial familii pe lîngă garnizoanele în care își desfășurau serviciul militar, apoi, ca veterani ieșiți din rîndul armatei, primeau dreptul de a se căsători oficial, o bucată de pămînt și o răsplată bănească. ,,În Dacia erau atîți de mulți veterani – consemnează autorul la un moment dat – încît ideea de bărbat în vîrstă s-a confundat cu cea de vechi soldat, iar în limba română cuvîntul bătrîn (om în vîrstă) a fost moștenit din latinescul veteranus (soldat în viață)”.

În accelerarea procesului de romanizare a Daciei, autorul volumului scoate în evidență aportul administrativ al acestui proces. Cînd vorbim despre acest capitol ne referim la dezvoltarea administrativă, socială și politică a așezărilor găsite de romani la cucerirea Daciei. Precum ne-a obișnuit, acad. Ioan-Aurel Pop extrage din noianul de elemente concrete exemplul transformărilor tîrgurilor și cetăților în municipii și orașe, admițînd că: ,,În Dacia de dinainte de romani, orașele de tip greco-roman erau inexistente, iar rolul lor era jucat de unele tîrguri (oppida) și de cetăți. Adevărata viață urbană în Dacia au adus-o romanii”. Privind harta Daciei din acea perioadă descoperim numele multor localități care se încadrează în caracteristica etalată de autor cu cîteva rînduri mai înainte: Apulum, Napoca, Drobeta, Potaisa, Romula, Dierna (Orșova), Porolissum (Moigrad), Tibiscum (Jupa), Ampelium (Zlatna) etc.

Demonstrînd ceea ce autorul scria mai sus – aptitudinea statului roman de a fi un excelent legiuitor – în acest capitol ni se relevă principiile superioare și judicioase ale dreptului roman clasic, ceea ce a determinat ca statul să funcționeze mult timp fără sincope în rezolvarea atît a cauzelor civile, cît și a celor penale. Împăratul Caracalla (211-217 d. Chr.) a emis un edict (decret) în anul 212, Constitutio Antoniniana, prin care acordă practic cetățenie romană tuturor locuitorilor liberi din Imperiu. ,,Prin aceasta – așa cum conchide și autorul – toți provincialii din Dacia și Moesia au devenit, sub aspect juridic, adevărați romani, cu drepturi depline”.

În teritoriile integrate Imperiului, Roma dezvoltă cultura și învățămîntul, fiind descoperite multe urme ale așezămintelor din învățămînt, unde, nu după mult timp de la cucerirea Daciei, copiii au început să învețe în mod organizat latinește. Pentru autenticitate, cităm iar cuvîntul autorului: ,,Pe teritoriul Daciei și în Dobrogea (parte a Moesiei), arheologii au descoperit pînă azi circa 4.000 de inscripții în limba latină – de la pietrele funerare (de mormînt) pînă la table cerate (dreptunghiuri de lemn acoperite cu un strat subțitre de ceară cuprinzînd texte) – elaborate, cele mai multe, într-un interval de circa două secole”.

În încheierea acestui capitol, cred că nu este redundant să reamintim că istoricul Ioan-Aurel Pop reiterează ideea conform căreia ,,Romanizarea însă nu este suficientă spre a exemplifica și justifica prezența popoarelor romanice în Europa de mai tîrziu. În Moesia, Pannonia, Britannia, Dalmația etc., deși romanizarea s-a produs, nu există azi popoare romanice”. Atunci, cum rămîne cu romanizarea Daciei, în paralel cu ce scrie domnia-sa mai sus? Nu vă descurajați, pentru că tot domnul academician ne scoate din încurcătură, trăgînd linia de demarcație între cele două situații create: ,,Prin urmare, pentru perpetuarea și afirmarea latinității a fost nevoie de condiții istorice favorabile, care s-au semnalat numai în anumite locuri. Unul dintre aceste locuri a fost Dacia, unde s-a format poporul român, numit de unii istorici «un miracol» sau o «enigmă», nu atît pentru felul în care s-a format și care este tipic oricărui popor romanic, cît pentru modul în care s-a conservat pînă astăzi într-o lume neromanică”.

Despre formarea Poporului Român s-au scris tratate și cărți de Istorie, au avut loc dezbateri și s-au prezentat comunicate la niveluri științifice superioare, sute și mii de istorici, de-a lungul timpului, s-au întrecut în a ne propune ipoteza cea mai viabilă! Cu toate acestea, după aproape două milenii de la fenomenul etnogenezei acestui mîndru popor controversele persistă, vederile istoricilor cu privire la acest subiect nu au putut ajunge la un numitor comun. E bine, e rău, că încă nu ne înțelegem asupra nașterii și evoluției noastre, ca Popor, ca Nație, ca Țară? Dacă ne postăm de partea conceptului filozofic al ,,luptei contrariilor”, care presupune dezvoltarea societății, în general, pare că dilema e benefică; dacă, însă, ne raportăm la deruta generală pe care o produce această dublă viziune asupra unui act istoric definitoriu pentru un popor, și dacă ne lăsăm influențați de schisma survenită între istorici – situația actuală nu este de bun augur pentru românul de rînd.

Cunoscînd această dilemă și, mai mult, fiind la curent cu distorsionarea realității cu privire la nașterea și formarea Poporului Român, președintele Academiei Române, prof. univ. dr. istoricul Ioan-Aurel Pop, în cartea despre care scriem, la capitolul ,,Miracolul românesc”, ne aduce argumente ale faptului că ,,Românii s-au format ca orice popor romanic, din mai multe elemente etnice, dintre care trei sînt mai importante, iar dintre aceste trei, unul a fost hotărîtor, anume elementul roman sau latinofon. Prin aceasta s-a produs romanizarea și s-a născut latinitatea postromană”.

După această ,,definiție”, așa cum stă bine unui profesor universitar, domnia-sa ne avertizează că este mult mai greu să ne explice ,,miracolul românesc” – modul de perpetuare aici, printre slavi, și apoi printre maghiari, ,,singurul moștenitor al romanității orientale – poporul român”. Pentru a întări demonstrația, ni se pun pe tapet, comparativ, situații din Europa, din sînul aceleiași flamuri a latinității, care, însă, nu a avut condițiile vitrege ale noastre. Astfel, italienii au fost lîngă francezi, aceștia lîngă provensali, aceștia, la rîndul lor, lîngă catalani, catalanii lîngă spanioli (castelani), spaniolii lîngă portughezi etc.  În acest context social și politic, ei au format un conglomerat de latinitate, avînd latina medievală ca drept limbă de cult, de cultură și cancelarie, acest fapt contribuind în mod esențial la fortificarea romanității.

Cu toate că noi, în această ,,mare slavă”, ne-am trezit complet izolați de latinitatea etnică occidentală, deși am dezvoltat un puternic simț al conservării – rezistența și perpetuarea nu sînt fenomene de neexplicat. În viziunea domnului acad. Ioan- Aurel Pop există o explicație și în acest caz: ,,Chiar inexplicabil nu este, totuși, procesul, pentru că noi, românii, reunim astăzi într-o sinteză latinitatea din Dacia, Moesia și Panonia, adică din trei provincii foarte populate ale Imperiului”. ,,Miracolul românesc” nu e de fapt nici un miracol, ci este o suprapunere de evenimente epocale, de sorginte creatoare de nou, unde peste elementul autohton geto-dacic a venit elementul cuceritor roman, iar după romanizare, cînd daco-romanii erau pe cale să devină români, s-a adăugat elementul migrator, slavii.

În acest capitol, autorul își propune să răspundă la trei întrebări fundamentale: 1. Unde s-a născut poporul român?; 2. Cînd s-a născut?; 3. Cum s-a născut? Deși fila unei cărți, fie ea și cu profil istoric, nu are greutatea unui tratat de istorie, explicațiile și argumentele domnului acad. Ioan-Aurel Pop în această privință sînt pe deplin edificatoare. În concepția sa, patru premise definesc acest proces profund: 1. românii sînt un popor romanic, și ei vorbesc o limbă neolatină, precum italienii, francezii, spaniolii, portughezii, catalanii, sarzii, friulanii etc; 2.românii sînt și azi singurul popor romanic complet izolat de masa latinității, adică de ceilalți romanici din Europa; 3. românii sînt cel mai numeros popor din sud-estul Europei și nu există nici un indiciu că în Evul Mediu ar fi fost altminteri; 4. elemente etnice vechi din care s-au format românii – traco-geții, romanicii, slavii – au existat secole la rînd și la sud și la nord de Dunăre.

Pentru veridicitatea datelor la acest punct important din Cartea de Istorie să dăm cuvîntul istoricului: ,,Prin urmare, spre a ști intervalul de timp în care s-au coagulat românii ca popor, trebuie să urmăm datele istorice și să vedem cînd s-au format și celelalte popoare romanice. De aceea răspunsul la această întrebare este mai simplu: românii s-au format în Mileniul I al erei care ține, începînd cu impunerea stăpînirii romane în Moesia și apoi în Dacia (Secolele I-II d. Hr.); procesul ajunge încheiat prin Secolele al VIII-lea – al IX- lea d. Chr... cînd sînt menționați pentru prima oară în surse scrise românii cu numele lor etnic”.

După ce am aflat locul și data, nu este greu să aflăm cum s-au format românii – din trei elemente etnice mai importante (ca toate popoarele romanice): autohton, cuceritor și migrator, dintre care romanii sau latinofonii (elementul cuceritor) a fost factorul decisiv, numitorul comun, esența profilului etnic viitor.

Cît ne-ar părea de complicată și de enigmatică latinitatea, citind ,,DE LA ROMANI LA ROMÂNI. Pledoarie pentru latinitate”, volumul președintelui Academiei Române, acad. dr. Ioan-Aurel Pop, ne dăm seama cît de bine ne cunoaștem rădăcinile, și cît de aproape sînt de noi (deși, în timp, se află la milenii distanță). Păcat că, deseori, repudiem aceste rădăcini!

(va urma)

GEO CIOLCAN