
- 26-01-2021
- 0 Comentarii
- 477
- 2
În capitolele cărții – despre
unele deja am scris și le-am comentat – istoricul Ioan-Aurel Pop pleacă de la
date cunoscute, în cazul unora dintre ele interpretate în mod eronat (fie
exagerate, fie minimalizate), și acolo unde consideră că Istoria este
maltratată de cei care vor să iasă în față prin extrapolări nonfigurative
autorul merge la izvoare, la acele mărturii care nu lasă loc de interpretare.
Acest fel de a căuta adevărul în veșnicia unui timp vetust consider că este
dovada cea mai vie că avem de-a face cu un truditor al arhivelor și al
dovezilor arheologice – cea mai îmbucurătoare apreciere a muncii și creației
unui adevărat istoric. Și Ioan-Aurel Pop este unul dintre aceștia.
O adevărată dezbatere propune
domnul profesor pe tema romanizării, după cum știm, o temă perpetuu
controversată nu numai la noi, ci și în alte țări unde romanii au colonizat
popoare. În introducerea acestui subiect autorul face un tur de orizont pentru
a ne pune în temă cu evoluția fenomenului metamorfozei popoarelor, arătînd că
astăzi, în lume, nu există popoare ,,pure” și ,,impure”, ,,nobile”
și ,,barbare”, ci numai comunități etnice diferite, fiecare cu propria
personalitate.
Cîteva incursiuni în Istorie ne
relevă considerațiunile de mai sus. Iată, de pildă, ne întoarcem în
Mesopotamia, cu mii de ani înainte de Christos. În regiunea dintre Tigru și
Eufrat s-au perindat multe comunități și popoare, iar în Mesopotamia,
actualmente Irak, trăiesc astăzi islamici fără nici o legătură cu sumerienii,
caldeenii, babilonieinii vechi. După ce face o paralelă și între Egiptul antic
și cel de azi, autorul ne aduce cu exemplele de acest fel în Europa, în două
ipostaze: Italia și România. ,,În Secolul al VI-lea d. Chr. – scrie
autorul – tribul germanic al
longobarzilor a cucerit nordul Italiei (regiunea dintre Alpi și Pad) și
și-a stabilit reședința la Pavia. De atunci a trecut aproape un mileniu și
jumătate, iar din longobarzi nu a mai rămas decît denumirea de Lombardia
(odinioară Longobardia) și provincia omonimă, locuită de italieni, nu de
germani. Pe teritoriul de azi al României au trăit cîteva grupuri mai mari sau
mai mici de geți, huni, gepizi, bulgari, pecineci, cumani etc., care au fondat
chiar vremelnici alcătuiri politice, consemnate în chip pretențios drept
imperii. Unde sînt toate acele populații, popoare și formațiuni teritoriale? Nu
au putut dispărea în neant, dar s-au mutat în alte locuri ori s-au transformat,
s-au amestecat cu alte grupuri de oameni”.
Ajungînd la miezul problemei
propuse pentru sinteză, acad. Ioan-Aurel Pop ne explică modul natural în care,
odată cu extinderea Romei în alte spații geografice, se impun peste tot
modelele de viață romane cu toate laturile ei: instituții, credințe, veșminte,
mîncăruri dar, mai ales, limba latină. Desigur, romanizarea este privită ca un
proces istoric îndelungat, prin care populațiile cucerite de romani (sub o
influență nemijlocită) au început să-i copieze pe aceștia, ca stil de viață și
manifestări sociale. Analizînd procesul de romanizare al unor popoare, autorul
ne reamintește că, în studiul Istoriei,
mulți istorici consideră două tipuri de romanizări – una superficială și
vizibilă, cealaltă profundă, greu de observat la prima vedere. Prima formă de
romanizare se produce chiar înainte de cucerirea propriu-zisă, prin comerț,
prin influență, prin contactele externe. Cealaltă romanizare, autorul ne spune
că ,,este însă mult mai greu de realizat și chiar de explicat. Este vorba
despre romanizarea profundă, cea de tip spiritual, prin care se schimbă felul
de a comunica și de a percepe lumea, de a crede, de a vorbi și gîndi. Cu
adevărat romanizat nu este acela care își face case ca romanii, care se îmbracă
precum romanii sau care mănîncă delicatese romane la mese”.
Reproducînd spusele unui mare
specialist în istorie romană, care, întrebat cum de s-a putut întîmpla această
imensă transformare a unor întregi popoare și populații, acesta ar fi răspuns: ,,Romanii
au fost mari cuceritori, dar și mai mari decît cuceritori au fost organizatori,
și mai mari decît organizatori au fost legislatori”. Dar, plecînd de la o
simplă constatare precum aceea că romanii au cucerit și Grecia, și Egiptul, și
Panonia etc., fără ca în aceste locuri să existe astăzi popoare romanice – întrebare
pe care i-ar fi adresat-o și un student (bun) de la Istorie – președintele
Academiei Române ne-a ghicit gîndurile și ne delectează cu o amplă explicație –
o adevărată dizertație pe această temă – în capitolul următor, intitulat
pragmatic ,,Condițiile romanizării”.
Pentru cei
care mai aveau îndoieli asupra acestui subiect, demonstația autorului,
translată cu dibăcie și cu un suport științific solid, poate risipi orice
neclaritate. În concretizarea acestei realități istorice, domnul Ioan-Aurel Pop
ne arată care sînt condițiile care pot duce la o romanizare esențială și
profundă, acest set de condiții trebuind în mod imperios să se producă
concomitent și în același loc: 1. Colonizarea; 2. Conviețuirea dintre coloniști
și băștinași; 3. Superioritatea culturii și civilizației romane față de
realitățile localnicilor. Înscriindu-se între aceste coordonate, romanizarea
presupunea un complex întreg de alți factori adiacenți – obiectivi și
subiectivi – care s-au coagulat în cele două moduri de colonizare a Daciei: o
colonizare directă masivă și organizată, întreprinsă de statul roman, și alta ,,spontană
și haotică, făcută individual, de privați”.
Premisele oferite de Dacia din
punct de vedere material au atras o populație variată din Imperiul roman, în
vederea exploatării resurselor de pe noile pămînturi cucerite: agricultori,
meșteșugari, mineri etc. Așa cum scrie Eutropius (istoric roman, a scris
o istorie a Romei în 10 cărți, de la întemeierea orașului pînă la domnia împăratului
Valena, ,,Breviarium ab Urbe condita”, prețioasă privind informațiile
secolelor 3 și 4 d.Chr.), au fost aduse de autorități și au pornit spre Dacia
și din proprie inițiativă ,,infinitae copiae ex toto orbeRomano”, adică ,,mulțimi
nesfîrșite din toată lumea romană”. Acest exod a fost dominat de speranța
unei vieți îndestulate sau chiar de o îmbogățire rapidă, fiind format din
oameni de obîrșii și stări diferite: meseriași, socotitori, mineri,
negustori, funcționari, agenți ai aparatului birocratic, militari, veterani,
pensionari (așa precum consemnează și istoricul I.I.Rusu în ,,Etnogeneza
românilor. Fondul autohton traco-dacic și componenta latino-romanică”).
Astfel, cum reiese din relatările
de mai sus, Dacia a îndeplinit cu brio tot ansamblul de condiții pentru a se
romaniza. La nivel statal, autoritățile romane nu au lăsat la voia întîmplării
acest proces desfășurat pe durata a aproape două secole. Cucerind Dacia, în
special pentru bogățiile ei, romanii au realizat acest deziderat printr-o
colonizare masivă cu elemente diverse, pregătite pentru tot felul de munci și
activități, organizînd Dacia după modelul lor.
În întărirea factorului decisiv
de romanizare autorul aduce în prim-plan armata romană, prezență masivă și
permanentă. În acest context ne reamintește că în Dacia au acționat mai multe
legiuni, dar două au rămas aproape permanent aici și s-au integrat definitiv în
viața provinciei: legio XIII Gemina, cu sediul în Apulum (Alba Iulia) și legio
Macedonica, cu sediul la Potaisa (Turda). Ca număr o legiune avea în jur de
6.000 de militari. Dacă un dac devenea militar roman în trupele auxiliare, în
timp de 25 de ani cît dura serviciul militar la romani, acest individ deprindea
toate manifestările și obiceiurile romane, ca să nu mai vorbim de însușirea
limbii latine, pe care o vorbea la perfecție. După obiceiul din armata romană,
militarii își întemeiau neoficial familii pe lîngă garnizoanele în care își
desfășurau serviciul militar, apoi, ca veterani ieșiți din rîndul armatei,
primeau dreptul de a se căsători oficial, o bucată de pămînt și o răsplată
bănească. ,,În Dacia erau atîți de mulți veterani – consemnează autorul
la un moment dat – încît ideea de bărbat în vîrstă s-a confundat cu cea de
vechi soldat, iar în limba română cuvîntul bătrîn (om în vîrstă) a fost
moștenit din latinescul veteranus (soldat în viață)”.
În accelerarea procesului de
romanizare a Daciei, autorul volumului scoate în evidență aportul administrativ
al acestui proces. Cînd vorbim despre acest capitol ne referim la dezvoltarea
administrativă, socială și politică a așezărilor găsite de romani la cucerirea
Daciei. Precum ne-a obișnuit, acad. Ioan-Aurel Pop extrage din noianul de
elemente concrete exemplul transformărilor tîrgurilor și cetăților în municipii
și orașe, admițînd că: ,,În Dacia de dinainte de romani, orașele de tip greco-roman
erau inexistente, iar rolul lor era jucat de unele tîrguri (oppida) și de
cetăți. Adevărata viață urbană în Dacia au adus-o romanii”. Privind harta
Daciei din acea perioadă descoperim numele multor localități care se încadrează
în caracteristica etalată de autor cu cîteva rînduri mai înainte: Apulum,
Napoca, Drobeta, Potaisa, Romula, Dierna (Orșova), Porolissum (Moigrad),
Tibiscum (Jupa), Ampelium (Zlatna) etc.
Demonstrînd
ceea ce autorul scria mai sus – aptitudinea statului roman de a fi un excelent
legiuitor – în acest capitol ni se relevă principiile superioare și judicioase
ale dreptului roman clasic, ceea ce a determinat ca statul să funcționeze mult
timp fără sincope în rezolvarea atît a cauzelor civile, cît și a celor penale.
Împăratul Caracalla (211-217 d. Chr.) a emis un edict (decret) în anul 212, Constitutio
Antoniniana, prin care acordă practic cetățenie romană tuturor locuitorilor
liberi din Imperiu. ,,Prin aceasta – așa cum conchide și autorul –
toți provincialii din Dacia și Moesia au devenit, sub aspect juridic, adevărați
romani, cu drepturi depline”.
În teritoriile integrate
Imperiului, Roma dezvoltă cultura și învățămîntul, fiind descoperite multe urme
ale așezămintelor din învățămînt, unde, nu după mult timp de la cucerirea
Daciei, copiii au început să învețe în mod organizat latinește. Pentru
autenticitate, cităm iar cuvîntul autorului: ,,Pe teritoriul Daciei și în
Dobrogea (parte a Moesiei), arheologii au descoperit pînă azi circa 4.000 de
inscripții în limba latină – de la pietrele funerare (de mormînt) pînă la table
cerate (dreptunghiuri de lemn acoperite cu un strat subțitre de ceară
cuprinzînd texte) – elaborate, cele mai multe, într-un interval de circa două
secole”.
În încheierea acestui capitol,
cred că nu este redundant să reamintim că istoricul Ioan-Aurel Pop reiterează
ideea conform căreia ,,Romanizarea însă nu este suficientă spre a
exemplifica și justifica prezența popoarelor romanice în Europa de mai tîrziu.
În Moesia, Pannonia, Britannia, Dalmația etc., deși romanizarea s-a produs, nu
există azi popoare romanice”. Atunci, cum rămîne cu romanizarea Daciei, în
paralel cu ce scrie domnia-sa mai sus? Nu vă descurajați, pentru că tot domnul
academician ne scoate din încurcătură, trăgînd linia de demarcație între cele
două situații create: ,,Prin urmare, pentru perpetuarea și afirmarea
latinității a fost nevoie de condiții istorice favorabile, care s-au semnalat
numai în anumite locuri. Unul dintre aceste locuri a fost Dacia, unde s-a
format poporul român, numit de unii istorici «un miracol» sau o «enigmă», nu
atît pentru felul în care s-a format și care este tipic oricărui popor romanic,
cît pentru modul în care s-a conservat pînă astăzi într-o lume neromanică”.
Despre formarea Poporului Român
s-au scris tratate și cărți de Istorie, au avut loc dezbateri și s-au prezentat
comunicate la niveluri științifice superioare, sute și mii de istorici, de-a
lungul timpului, s-au întrecut în a ne propune ipoteza cea mai viabilă! Cu
toate acestea, după aproape două milenii de la fenomenul etnogenezei acestui
mîndru popor controversele persistă, vederile istoricilor cu privire la acest
subiect nu au putut ajunge la un numitor comun. E bine, e rău, că încă nu ne
înțelegem asupra nașterii și evoluției noastre, ca Popor, ca Nație, ca Țară?
Dacă ne postăm de partea conceptului filozofic al ,,luptei contrariilor”, care
presupune dezvoltarea societății, în general, pare că dilema e benefică; dacă,
însă, ne raportăm la deruta generală pe care o produce această dublă viziune
asupra unui act istoric definitoriu pentru un popor, și dacă ne lăsăm
influențați de schisma survenită între istorici – situația actuală nu este de
bun augur pentru românul de rînd.
Cunoscînd această dilemă și, mai
mult, fiind la curent cu distorsionarea realității cu privire la nașterea și
formarea Poporului Român, președintele Academiei Române, prof. univ. dr.
istoricul Ioan-Aurel Pop, în cartea despre care scriem, la capitolul ,,Miracolul
românesc”, ne aduce argumente ale faptului că ,,Românii s-au format ca
orice popor romanic, din mai multe elemente etnice, dintre care trei sînt mai
importante, iar dintre aceste trei, unul a fost hotărîtor, anume elementul
roman sau latinofon. Prin aceasta s-a produs romanizarea și s-a născut
latinitatea postromană”.
După această ,,definiție”, așa
cum stă bine unui profesor universitar, domnia-sa ne avertizează că este mult
mai greu să ne explice ,,miracolul românesc” – modul de perpetuare aici,
printre slavi, și apoi printre maghiari, ,,singurul moștenitor al romanității
orientale – poporul român”. Pentru a întări demonstrația, ni se pun pe
tapet, comparativ, situații din Europa, din sînul aceleiași flamuri a
latinității, care, însă, nu a avut condițiile vitrege ale noastre. Astfel, italienii
au fost lîngă francezi, aceștia lîngă provensali, aceștia, la rîndul lor, lîngă
catalani, catalanii lîngă spanioli (castelani), spaniolii lîngă portughezi
etc. În acest context social și politic,
ei au format un conglomerat de latinitate, avînd latina medievală ca drept
limbă de cult, de cultură și cancelarie, acest fapt contribuind în mod esențial
la fortificarea romanității.
Cu toate că noi, în această ,,mare
slavă”, ne-am trezit complet izolați de latinitatea etnică occidentală,
deși am dezvoltat un puternic simț al conservării – rezistența și perpetuarea
nu sînt fenomene de neexplicat. În viziunea domnului acad. Ioan- Aurel Pop
există o explicație și în acest caz: ,,Chiar inexplicabil nu este, totuși,
procesul, pentru că noi, românii, reunim astăzi într-o sinteză latinitatea din
Dacia, Moesia și Panonia, adică din trei provincii foarte populate ale
Imperiului”. ,,Miracolul românesc” nu e de fapt nici un miracol, ci este o
suprapunere de evenimente epocale, de sorginte creatoare de nou, unde peste elementul
autohton geto-dacic a venit elementul cuceritor roman, iar după romanizare,
cînd daco-romanii erau pe cale să devină români, s-a adăugat elementul
migrator, slavii.
În acest capitol, autorul își
propune să răspundă la trei întrebări fundamentale: 1. Unde s-a născut poporul
român?; 2. Cînd s-a născut?; 3. Cum s-a născut? Deși fila unei cărți, fie ea și
cu profil istoric, nu are greutatea unui tratat de istorie, explicațiile și
argumentele domnului acad. Ioan-Aurel Pop în această privință sînt pe deplin
edificatoare. În concepția sa, patru premise definesc acest proces profund: 1.
românii sînt un popor romanic, și ei vorbesc o limbă neolatină, precum
italienii, francezii, spaniolii, portughezii, catalanii, sarzii, friulanii etc;
2.românii sînt și azi singurul popor romanic complet izolat de masa
latinității, adică de ceilalți romanici din Europa; 3. românii sînt cel mai
numeros popor din sud-estul Europei și nu există nici un indiciu că în Evul
Mediu ar fi fost altminteri; 4. elemente etnice vechi din care s-au format
românii – traco-geții, romanicii, slavii – au existat secole la rînd și la sud
și la nord de Dunăre.
Pentru veridicitatea datelor la
acest punct important din Cartea de Istorie să dăm cuvîntul istoricului: ,,Prin
urmare, spre a ști intervalul de timp în care s-au coagulat românii ca popor,
trebuie să urmăm datele istorice și să vedem cînd s-au format și celelalte
popoare romanice. De aceea răspunsul la această întrebare este mai simplu: românii
s-au format în Mileniul I al erei care ține, începînd cu impunerea stăpînirii romane
în Moesia și apoi în Dacia (Secolele I-II d. Hr.); procesul ajunge încheiat
prin Secolele al VIII-lea – al IX- lea d. Chr... cînd sînt menționați pentru
prima oară în surse scrise românii cu numele lor etnic”.
După ce am aflat locul și data,
nu este greu să aflăm cum s-au format românii – din trei elemente etnice mai
importante (ca toate popoarele romanice): autohton, cuceritor și migrator,
dintre care romanii sau latinofonii (elementul cuceritor) a fost factorul decisiv,
numitorul comun, esența profilului etnic viitor.
Cît ne-ar părea de complicată și
de enigmatică latinitatea, citind ,,DE LA ROMANI LA ROMÂNI. Pledoarie pentru
latinitate”, volumul președintelui Academiei Române, acad. dr. Ioan-Aurel
Pop, ne dăm seama cît de bine ne cunoaștem rădăcinile, și cît de aproape sînt
de noi (deși, în timp, se află la milenii distanță). Păcat că, deseori,
repudiem aceste rădăcini!
(va urma)
GEO
CIOLCAN
-2.4 C