Cu președintele Academiei Române despre Poporul Român și România (2)
  • 14-01-2021
  • 0 Comentarii
  • 186
  • 0

Cartea academicianului prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop ,,DE LA ROMANI LA ROMÂNI – PLEDOARIE PENTRU LATINITATE” ne aduce în față o istorie reală a devenirii noastre ca popor, ca țară, cu documentele de sprijin necesar, în contextul înmulțirii coriștilor care cîntă după ureche partitura creării din neant a Poporului Român, a dispariției și a reapariției acestuia pe scara istoriei, la cheremul oricărui istoric sau cărturar care dorește neapărat să iasă din frontul comun al acelor istorici și arheologi care au buchisit pînă la pierderea vederii documente de arhivă sau au făcut campanii lungi și costisitoare numai și numai pentru a scoate din arhivă și din piatra istoriei mostre din ADN-ul poporului nostru. Problematica atacată de autor, în deplină cunoștință de cauză, îmbracă în totalitate aspectele de ordin capital din Istoria noastră milenară, punînd la îndemîna oricui dorește să se documenteze un valoros instrument de lucru, purtînd girul unui istoric, persoană care nu degeaba deține, în prezent, înalta funcție de președinte al Academiei Române.

Urmîndu-și realizarea demersului propus, acad. Ioan - Aurel Pop ne mai prezintă o pagină de Istorie veritabilă, care vine să demonstreze continuitatea noastră în afirmarea latinității limbii și poporului român. De data aceasta o face prin prisma Școlii Ardelene, cunoscută de toți românii ca mișcare ideologică și culturală cu caracter iluminist a intelectualității românești din Transilvania de la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea și începutul Secolului al XIX-lea. Problematica respectivă este dezvoltată în capitolul ,,Școala Ardeleană și civilizația occidentală prin latinitate”.

Chiar din primele rînduri ale acestui capitol, autorul ne introduce brusc în temă, îndreptînd din start o ipoteză considerată de domnia sa ca fiind eronată: ,,În ciuda evenimentelor și proceselor istorice timpurii și premergătoare (umanismul, unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei, Dimitrie Cantemir), reluarea fermă, vizibilă și trainică a legăturilor civilizației românești cu Occidentul s-a produs prin Școala Ardeleană, despre care unii știu și cred doar că a impus ca pe o dogmă românitatea românilor și latinitatea limbii lor”. Cînd se referă la dogmă, autorul face trimitere la teza exagerării Școlii Ardelene în teoria latinității românilor, amintind că aceasta a fost repudiată la vremea ei, exagerările fiind opera unor epigoni, curentul fiind, deci, posterior activității benefice a Școlii Ardelene.

Pentru a ne rupe din contextul general european, domnul profesor ne explică de ce Școala Ardeleană se înscrie într-o mișcare mai largă de sincronizare a culturii și civilizației românești cu ritmul european occidental, apelînd la exemple anterioare Școlii Ardelene care, chiar dacă s-au manifestat timid și parțial, pot fi considerate antemergătoare fenomenului ce urma. Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), aparținînd unei arii de cultură general-europeană, ungară, slovacă și românească, pătrunderea și în Moldova și în Țara Românească prin opera unor cronicari precum Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir – sînt dovezi că Școala Ardeleană a continuat într-un fel tradițiile, ridicîndu-le pe o treaptă superioară în noile condiții de emancipare națională, pe baza curentului iluminist.

Dezvoltîndu-se în Transilvania, ,,Școala Arde­leană a fost un curent cultural-ideologic iluminist, cu un conținut prevalent erudit, afirmat din a doua parte a Secolului al XVIII-lea pînă spre anul 1821, și care a urmărit emanciparea politică, în primul rînd prin cultură, a națiunii române din Transilvania”. Pentru susținerea afirmațiilor de mai sus, acad. Ioan-Aurel Pop face o adevărată incursiune în Istoria Transilvaniei Evului Mediu, în special în Secolele al XVI-lea și al XVII-lea, cînd aici erau considerate națiuni doar maghiarii, sașii și secuii, cu religiile acceptate: calvină, luterană, unitariană și catolică. Românii, care formau două treimi din întreaga populație, și religia lor ortodoxă, erau considerați de rang secund, adică supuși, iar religia lor forțată să se calvinizeze. De altfel, așa cum se cunoaște, în schimbul unor promisiuni, românii din Transilvania s-au unit cu Biserica Romei la începutul Secolului al XVIII-lea, păstrîndu-și specificul răsăritean (săr­bătorile, calen­darul și tradi­țiile) dar acceptînd prac­tici care să-i apropie de catolicism: existența Pur­gatoriului; recunoașterea au­torității supreme a Papei în Biserică; împărtășania și cu pîine sau azimă nedospită; purcederea Sfîntului Duh și de la Fiul.  Bineînțeles, drepturile promise au fost doar o amăgire, un fel de stratagemă pentru a-i obliga pe români să treacă la catolicism, operație nere­ușită, o mare parte din popu­lația transilvăneană nere­nunțînd la ortodoxie.

Odată cu trezirea sen­timentelor naționale moder­ne, în conștiința colectivă s-au manifestat principii și atitudini coerente, venite în sprijinul eliberării nați­onale, prin formarea, în sînul populației, de drepturi asupra unui anumit teritoriu. Cum acest drept asupra unui spațiu locuit de o anumită colectivitate conferea prio­ritate popoarelor cele mai vechi și mai nobile ale regiunii respective, autorul clarifică poziția Școlii Ar­delene astfel: ,,În acest con­text, reprezentanții Școlii Ardelene s-au străduit să 
demonstreze originea roma­nă a românilor, latinitatea limbii române, vechimea și continuitatea de locuire a românilor în Transilvania (în spațiul Daciei antice), tradițiile și cutumele romane ale românilor, valoarea creației lor materiale și culturale etc.”.

În altă ordine de idei, dar rămînînd tot în interiorul aceleiași axiome, Ioan-Aurel Pop ne lămurește: ,,Curentul latinist, deși exagerat la un moment dat, a făcut din nou vizibilă între români și în Europa romanitatea românilor și latinitatea limbii române, contribuind și la impunerea definitivă și generalizată a alfabetului latin. Această mișcare a demonstrat absurditatea perpetuării unui veșmînt slav pentru o limbă neolatină. Ca urmare, pe la jumătatea Secolului al XIX-lea, după mai bine de două secole de dualism alfabetic (încă din Secolul al XVI-lea se scria în românește, sporadic, și cu alfabet latin) s-a impus oficial uzul exclusiv al literelor latine”.

Sintetizînd capitolul ,,Școala Ardeleană și civi­lizația occidentală prin latinitate”, cu trecerea în revistă a celor mai de seamă lucrări ale învățaților Școlii Ardelene, care s-au situat pe tărîmul istoriei și filozofiei, cu importanța elaborării de manuale în limba română și cu referire la corifeii acestei perioade, acad. Ioan-Aurel Pop consideră că Școala Ardeleană a rămas în istoria culturii drept cea mai importantă formă de manifestare a iluminismului românesc. ,,Reprezentanții Școlii Ardelene au strîns toate mărturiile romanității românilor accesibile lor și existente încă din Antichitate și Evul Mediu și le-au conferit rigoare științifică (...) originea romană a românilor și latinitatea limbii române sînt realități perene, pe care învățații Școlii Ardelene le-au sistematizat și nu le-au inventat”.

Dincolo de această realitate, cartea distinsului istoric ne deschide alte file, cu alte întrebări și răspunsuri, toate așezate sub un generic universal – Romanitatea: ,,Pentru a înțelege în detaliu romanitatea românilor este nevoie mai întîi de definirea lumii neolatine de astăzi și apoi de o incursiune profundă în istorie, iar această călătorie trebuie să înceapă cu fondarea Cetății Eterne, urmată de expansiunea sa în Europa și în lume”. În capitole de o condensație științifică și istorică pură, precum: ,,Latinitatea românilor și lupta națională”, ,,Contestări absurde ale latinității românilor”, Podul «dacic» de la Drobeta”, ,,Daco-geții”, ,,Ovidiu și limba geților”, ,,Ce este romanizarea?”, ,,Ce credeau străinii de demult despre latinitatea românilor”, ,,Latina este matricea italienei, românei, francezei și spaniolei”, ,,Letopisețul Cantacuzinesc, descălecatul dintîi și latinitatea” etc. autorul, risipind o imensă cantitate de timp și de energie, ne poartă pașii prin meandrele Istoriei, îmbogățindu-ne cunoștințele istorice despre poporul din rîndul căruia facem parte, făcîndu-ne să visăm cu ochii minții la acel trecut înnobilat de sorgintea noastră latină.

O constatare permanentă pe care am făcut-o odată cu lectura acestei cărți a fost aceea a geniului autorului de a condensa teme de o importanță majoră, cu trimiteri în profunzimea Istoriei, într-un spațiu relativ mic, în scopul reliefării înțelegerii mai depline a temei, în limita unui spațiu de timp rezonabil. Astfel se întîmplă în capitolul ,,Latinitatea românilor și lupta națională” unde, în doar trei pagini și jumătate, demonstrează prioritatea românilor în Bazinul Carpatic, anulînd falsa teză a locuirii ungurilor mai înainte pe aceste teritorii. ,,Ungurii nu puteau nega că veniseră abia în 896 d.Chr. în Cîmpia Panonică, dar puteau «cosmetiza» această venire tîrzie, ceea ce au și făcut prin două «amendamente»: 1. Erau, de fapt, urmașii hunilor, care descinseseră în aceleași regiuni încă din Secolul al IV-lea d.Chr. și 2. La sosire ocupaseră (și nu cuceriseră) într-o clipă întreg «Bazinul Carpatic», lipsit de locuitori, ceea ce le conferea «drepturi istorice» majore. Pînă la urmă, amîndouă aceste idei s-au dovedit false”.  Și, după ce explică maghiarizarea secuilor și faptul că sașii fiind germanici și ,,oaspeți”, nu aveau origini transilvane decît din Secolele al XII-lea și al XIII-lea, dar și-au deplasat sosirea cu cîteva secole mai devreme, pe vremea regelui și împăratului Carol cel Mare (1768-814), ca să-și sporească vechimea, vine cu rezultanta acestei demonstrații, afirmînd în mod clar: ,,Singurii care puteau invoca, la modul credibil și prin surse autentice, în regiunea în care trăim, o origine nobilă și o vechime de necontestat (sau greu de contestat) erau românii”.  Și, mai departe, cu dovezi palpabile, acad. Ioan-Aurel Pop ne luminează mintea și gîndirea cu explicațiile domniei sale pertinente: ,,Ei (românii – n.a.) nu trebuiau să inventeze nimic și nici să pretindă nimic discutabil în Secolul al XVIII-lea, fiindcă toate mărturiile vechi despre ei, provenite încă din cancelariile bizantine și papale, începînd din a doua jumătate  a Mileniului I, îi declarau pe români urmașii romanilor. Tocmai din pricina acestei incontestabile origini romane a românilor, pe care nici un învățat serios nu a încercat să o nege în mod direct, s-a inventat venirea tîrzie a acestora din Balcani spre Transilvania, cu turmele lor de păstori sărmani, pe furiș, prin Secolele al XIII-lea - al XIV-lea. Astfel, românii, deși «nobili», erau destinați de unii să fie venetici, adică să nu fie atît de vechi în țară încît să poată pretinde egalitate și «statalitate»“.

Așa cum a spus Euclid: QUOD ERAT DEMONSTRANDUM!

O critică realistă (act pe care nu l-ar putea duce la capăt decît un istoric autentic și loial profesiunii sale) o face președintele Academiei Române unor teorii mai vechi (dar și mai noi) care duc pînă la extensii maxime exagerările privind etnogeneza românilor. După o etapă de echilibru pe acest plan, s-a declanșat o acerbă ofensivă a traciștilor (tracomanilor) sau a daciștilor (dacoromanilor) împotriva oricăror idei de latinitate. Astfel, s-a ajuns la un paradox periculos: de unde, nu cu mult timp înainte, dacii erau excluși complet din etnogeneza românilor, s-a ajuns la o exagerare contrară, irealistă și pur neștiințifică: aceea că românii nu se trag deloc din romani!

Mergînd spre rădăcina acestor aberații istorice, autorul nu are nici o reținere în a demonstra false teorii emise chiar de unii istorici de renume precum Nicolae Densușianu, cu a sa lucrare ,,Dacia preistorică”. Paradoxal, remarca Ioan - Aurel Pop, ideea purității traco-dacice a românilor nu a apărut în perioada istoriografiei romantice (stadiul în care se valorificau baladele, basmele și legendele), ci în plină ,,școală critică”, pozitivistă, în primii ani ai Secolului al XX-lea. După ce ne reamintește de Bogdan Petriceicu Hașdeu, ,,cu ale sale fantastice «genealogii» ale unor oameni și grupuri, formulate pe criterii lingvistice discutabile”,  autorul ajunge la punctul culminant al ,,durerii” sale – Nicolae Densușianu și ,,Dacia preistorică” – cuprinzînd în cuvinte alese cu grijă nedumerirea omului de știință în fața unor exagerări impardonabile, venite – culmea! – tot de la un istoric: ,,În cele aproximativ 1.200 de pagini, autorul dezvoltă teoria unei civilizații preistorice avansate, pe care o numește civilizație pelsagă, cu leagănul în spațiul României de astăzi și care ar fi dat naștere (în viziunea lui Densușianu) întregii civilizații europene. Dacii ar fi fost expresia cea mai avansată a acestei civilizații și din ei s-ar trage romanii, un fel de daci rămași geniali peste milenii”.

În sprijinul nesusținerii tezei lui Densușianu, acad. Ioan-Aurel Pop îi scoate la lumină pe Alexandru D.Xenopol, unul dintre cei mai mari istorici români din toate timpurile, redîndu-i cuvintele: ,,Teoria autorului că dacii ar fi închegat întîia civilizație a omenirii arată că avem a face cu un product al șovinismului și nu cu unul al științei”, apoi pe Vasile Pîrvan – fondatorul arheologiei științifice românești, citînd din lucrarea acestuia ,,Getica”, critici la adresa autorului ,,Daciei preistorice”: ,,Romanul său fantastic «Dacia 
preistorică», plin de mitologie și de filologie absurdă, care la apariția sa deșteaptă o admirație și un entuziasm nemărginit printre diletanții români în arheologie”.

Revenind la propria-i critică, președintele Academiei Române aduce dezbaterea mai aproape de zilele noastre, menționînd că ,,«Dacia preistorică» este o îmbinare între erudiția de tip romantic, asezonată cu naive construcții lingvistice, și imaginația cea mai dezlănțuită, care frizează absurdul”,  atrăgînd atenția asupra degenerării conceptului densușian în epoca interbelică, dar mai ales în partea finală a regimului comunist, cînd ,,se formase o pleiadă de pseudo-savanți grupați în jurul Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lîngă Comitetul Central al PCR, condus de Ion Popescu-Puțuri, un activist cu oarecare lecturi disparate și prost asimilate. Între ciracii săi se aflau Augustin Deac, Nicolae Copoiu, Mircea Mușat, Ion Ardeleanu și alții, care erau oripilați de «proslăvirea imperialismului roman» de către istoricii și arheologii români de profesie și voiau să le găsească românilor cele mai neaoșe origini posibile, în sprijinul unui protocronism dus pînă la extrem. Unul dintre aceștia (menționatul Nicolae Copoiu) a ajuns pînă acolo încît a propus «cu mîndrie patriotică» schimbarea numelui țării noastre din România în Dacia, deoarece nu s-ar cuveni ca «prin numele de România, să-i glorificăm pe invadatorii și cuceritorii romani»”.

După aceste acuze grave la adresa unor istorici postbelici ale căror cărți ne-au marcat tinerețea și studiile noastre despre istorie, prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop atacă din nou, la baionetă, în capitolul ,,Daco-geții”, plecînd de la premisa (normală, după părerea mea) că: ,,Civilizația daco-getică nu poate fi evaluată în mod realist decît prin cercetarea izvoarelor scrise și arheologice rămase, iar o astfel de evaluare profesionistă nu o pot face decît specialiștii, aceia care s-au calificat prin studii sistematice ca să reușească să descifreze asemenea lumi revolute”. Dintre cei care au scris sub aspect științific despre geto-daci autorul îi amintește pe Vasile Pîrvan, Hadrian Daicoviciu, Ion Horațiu Crișan, Ionel Glodariu, Constantin Petolescu și Gelu Florea – istorici care au evidențiat și elogiat urmele civilizației geto-dacice pe pămîntul României, aducînd în prim plan figurile lui Burebista, Decebal, Deceneu și Vezinas.

Respectînd seriozitatea cu care tratează proble­matica geto-dacilor, după pasajele în care sînt recunoscute aceste virtuți, autorul ne face încă o dată dovada exigențelor domniei-sale în materie de istorie: ,,Dar mai mult decît toate acestea și deasupra tuturor acestora, atestate de surse și, probabil, demne de crezare, nu se mai pot spune lucruri certe. Nu se știu detalii clare despre înrudirea dintre traci și daco-geți, pe de o parte, iar pe de alta, sînt istorici și lingviști care consideră că dacii și cu geții nu erau două ramuri ale acestui popor, ci două popoare înrudite distincte. Din limba geto-dacilor – dacă era o limbă și nu un dialect – ne-au rămas doar cuvinte disparate (substantive comune, adjective, substantive proprii) al căror sens îl bănuim, dar nu-l cunoaștem sigur”.

Pentru a încheia acest capitol în nota de geneză și de superioritate a românilor, domnul Ioan-Aurel Pop preia un citat din Vasile Pîrvan care este edificator: ,,De aceea, concluzia lui Vasile Pîrvan, conform căreia «îi slăvim pe daci pentru vitejia lor și-i binecuvîntăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc» rămîne în continuare valabilă”.

Deși voiam să scriu două episoade pe marginea cărții președintelui Academiei Române, prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, ,,De la romani la româniPledoarie pentru latinitate”, cele două milenii cuprin­se între coperțile acestei cărți precum și multitudinea și gravitatea problemelor aduse în discuție – multe dintre acestea cu acute controverse de ordin istoric, arheologic și de interpretare – au dat peste cap acest proiect, considerînd o datorie jurnalistică aceea de a parcurge volumul pînă la capăt, chiar dacă, în unele locuri, textul mi se pare a fi dur și demolator de mituri și legende...

(va urma)

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite