Cine urmărește evoluția istoriografiei românești, chiar la un nivel mediu de implicare în problematica specifică acestei activități, este la curent cu anumite viziuni care apar în spațiul public – de multe ori acestea constituind prilejuri de confruntări tematice între diferiți istorici sau autori ai unor teorii care șochează. Desigur, confruntările de idei într-un domeniu atît de vast și greu de cuprins într-o privire circulară, mai ales între generații diferite de specialiști în materie, pot fi considerate benefice în anumite condiții specifice, printre care am enumera: veridicitatea sursei; interpretarea acesteia în lumina contextului în care a apărut fenomenul comentat; pregătirea solidă în domeniul abordat a persoanei care susține teoria respectivă și onestitatea specialistului; prezentarea documentelor care au stat la baza dezvoltării noilor argumente; lipsa politizării subiectului și necondiționarea studiului istoriei de anumite avantaje (materiale sau spirituale) urmărite de autor.

Deși astăzi România nu mai beneficiază de mințile luminate ale unor istorici de talia lui Nicolae Densușianu, Nicolae Pârvan, Nicolae Iorga, David Prodan, Constantin C. Giurescu, avem istorici care se apleacă cu venerație și cu profesionalism asupra documentelor din arhive, pentru a șterge praful multor secole de istorie de pe aceste documente, înlesnindu-ne accesul și cunoașterea de noi surse istorice ale devenirii noastre ca popor și ca națiune, contribuind și la clarificarea unor interpretări neprofesioniste, chiar obscure, ale unora dintre cele mai semnificative momente din Istoria Românilor. Problema acestora din urmă este că acești căutători ai adevărului istoric despre teme ce suscită interes la nivel național sînt, în general, niște oameni cărora nu le place gălăgia publică, nu se dau în spectacol atunci cînd publică o lucrare de importanță majoră într-o problemă de specialitate, lăsînd specialiștii în materie să discearnă asupra demersului lor.

Contrar acestor atitudini, au apărut istorici și ,,istorici”, care, doritori de afirmare cu orice preț (chiar dacă unii au o oarecare experiență în spate), lansează în spațiul public, din cînd în cînd, idei și ipoteze menite să șocheze specialiștii și opinia publică, punînd în circulație teze contrare celor vechi, verificate și confirmate de studii anterioare aprofundate și de trecerea timpului, teze cu care vor să răstoarne ierarhii și dovezi irefutabile, demonstrate ca atare de mai multe secole sau chiar de milenii. Ce-i mînă pe aceștia în angajarea lor într-o luptă oarbă, cu deznodămînt previzibil? Motivațiile (certe ori bănuite) par a fi multiple, dar, cum nu urmărim lămurirea acestei atracții morbide spre sfera scandalului mediatic (cel puțin, nu deocamdată) amintesc doar numele prof. Lucian Boia care după 1989 și-a făcut o preocupare permanentă din a scrie cărți în care lansează o mulțime de teze aberante despre unele dintre cele mai scumpe și profunde teme legate de Istoria (veche sau recentă) a României, în momentele-cheie ale apariției și dăinuirii Țării noastre între Carpați și Dunăre (revista noastră i-a demontat o mulțime dintre minciunile construite pe zeci de pagini de carte, și o va mai face cît de curînd).

Cînd vorbim sau scriem despre acești impostori – pentru că altceva nu sînt – avem în vedere răul intenționat pe care îl provoacă și îl generează, în special în rîndul tinerilor și așa derutați de diminuarea importanței studiului Istoriei în școală.

Pentru a concretiza, amintesc de un recent atac insalubru asupra propriei Țări al unui domn român care acum trăiește la Bruxelles, de unde trimite săgeți otrăvitoare către România și către poporul din sînul căruia vine, încercînd să demoleze întregul eșafodaj al filonului național de la Burebista încoace. Cine este acest personaj, acest măscărici internațional pocnit de o abazie interioară, încît să scrie tîmpeniile ,,Sursele antice despre identitatea daco-geților sînt egale cu zero”? Individul se numește Dan Alexe, din Cochirleanca de Buzău, mare ,,specialist” în Istoria Românilor, trepidație din care a scremut cartea cu titlul ,,DACOPATIA și alte rătăciri românești”, publicată la Humanitas, aceeași editură care poluează librăriile cu otrava lui Lucian Boia.

Dan Alexe, săturat de ceea ce a învățat la școală, dorind să se răzbune pe toți istoricii lumii – din Antichitate pînă în prezent – a inventat cuvîntul  Dacopatia  care înseamnă, în mintea lui de globalist, un susbstituit de identitate, în care românii se împăunează cu o mitologie total inventată pe care trebuie să o aruncăm la coș. Aducînd în prim-plan sursele primare care ne-au alimentat Istoria de la Burebista încoace, Dan Alexe le anulează pe toate, luîndu-le în derîdere și desființînd pe cei mai cunoscuți istorici ai Antichității, care, dacă n-ar fi consemnat în cronici evenimentele la care au luat parte sau de care au auzit, lumea de astăzi ar semăna cu o arătare ivită din neant. Astfel vrea acest ,,român” să ne demonstreze cum a fost pămîntul pe care viețuim noi astăzi: nu a existat un regat unit sub Burebista sau Decebal, ci doar un teritoriu sălbatic, populat de o lume rarefiată, cu grupuri neomogene, migratoare, vorbind ca într-un fel de Babilon!

El zice că îi numim ,,daci” pentru că asta ne-a învățat romantismul naționalist de la Bălcescu și Pârvan încoace! Ce poți să spui?

Scriind cu penița înmuiată în  bazinul de decantare al cianurei de la o mină auriferă, Dan Alexe, după ce îi decapitează pe Starabon și Herodot, trece la ai noștri, scriind despre Nicolae Densușianu, membru corespondent al Academiei Române, autor, printre altele, al studiului ,,Dacia preistorică”, precum și al altor lucrări: ,,Cercetări istorice în arhivele Ungariei și Transilvaniei”, ,Revoluțiunea lui Horea în Ardeal și Ungaria”, ,,Documente privitoare la istoria românilor” (7 volume, în colecția Hurmuzaki), catalogîndu-l ca ignorant și maniac, oculist, fără studii de istorie, iar prin opera sa de căpătîi (,,Dacia preistorică”) dă dovadă de magmă demență, un delir mistic...

Dacă mai adăugăm și alte comentarii ale acestui paranoia înecat în propriile dejecții antiromânești e pericol să nu mai putem respira, asfixiindu-ne de atîta prostie și ignoranță!

Din păcate, după acest atac suburban la rădăcina noastră istorică și la ființa noastră națională nu prea au apărut replici și puneri la punct în mass-media românească sau în interiorul unor foruri de specialitate – cu mici excepții, istoricii români stau în banca lor, ignorînd tezele demolatoare de concepte și fapte din Istoria românească, trecută și acceptată prin furcile caudine ale științei contemporane. Cele cîteva reviste de istorie tac și ele, în afară de probleme generale punînd accente pe cancanuri cu elemente culese din arhivele secrete, ca de pildă: amanții Elenei Ceaușescu, adevăratul Vasile Roaită și sirena lui de la ,,Grivița Roșie”, viața unor spioni, trădări și iubiri în alcovuri regale etc.

Totuși, un glas puternic și un condei autorizat s-au ridicat împotriva impostorilor în Istoria Neamului Românesc – și nu un glas oarecare, ci al unui istoric de frunte al Școlii românești de Istorie, un adevărat om de știință, preocupare pusă în slujba Țării și a poporului care l-au format și l-au pregătit să le apere Istoria, Cultura și Demnitatea.

Despre acest om și replica domniei sale va fi vorba în rîndurile ce urmează.

,,Prin urmare, românii, cu nume provenit de la Roma, cu creștinarea strămoșilor în limba latină, cu gradul lor romanic, sînt indubitabil legați prin mii de fibre de latinitate”

Pentru a intra direct în miezul cărții pe care o vom comenta, am pus acest intertitlu din capitolul Concluzii al respectivului tom – ,,DE LA ROMANI LA ROMÂNI. Pledoarie pentru latinitate”, Editura ,,Litera”, 2019, autor IOAN- AUREL POP. Dacă am citi fișa autorului am descoperi o mulțime de date care să autorizeze persoana respectivă să emită păreri, principii și enunțuri și să susțină dezbateri pe teme istorice, avînd deplină acoperire în datele biografice: academician, profesor universitar, director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, a condus Institutul Cultural Român din New York, precum și Institutul Român de Cultură și Cercetare Urbanistică din Veneția, este Rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, președintele Comitetului Național al Istoricilor din România și reprezentantul României în Comitetul Internațional de Științe Istorice. Este, de asemenea, membru în diverse academii și organizații științifice naționale și internaționale, visiting profesor al unor universități din SUA, Franța, Italia. Este autor a peste 50 de cărți, tratate și manuale, și a peste 300 de articole publicate la edituri de prestigiu și în periodice din peste 20 de țări din Europa, America și Asia. Temele predilecte de cercetare fac parte din domeniul istoriei medievale și moderne timpurii: instituții ale Transilvaniei, relațiile dintre Țările Române, națiunea medievală, raporturile româno-maghiare, paleografia latină și limba latină ca limbă a izvoarelor. Din 15 aprilie 2018, acad. prof. dr. Ioan-Aurel Pop a fost ales președintele Academiei Române, cu 86 de voturi față de 56 primite de cel de pe locul 2, acad. Victor Voicu (general medic, farmacolog).

În 345 de pagini, abordînd 47 de subiecte care să se încadreze în genericul sintagmei din titlu, acad. Ioan-Aurel Pop a pornit de la premisa logică a istoricului cu prestanță și cu interes declarat întru răspîndirea și apărarea științei istoriei, așa cum, de altfel, scrie în ,Argument”: ,,Schițele istorice profesioniste și decente referitoare la soarta românilor și la locul lor în Europa și în lume sînt destul de frecvente în manualele de istorie și în diversele mijloace de difuzare în masă din ultimul secol. Cu toate acestea, forța lor de convingere nu este destul de mare, pe de o parte, iar pe de alta, dinamica cercetărilor obligă mereu la interpretări noi, din care rezultă opinii, ipoteze și controverse”.

Dacă acesta este mobilul inițial al președintelui Academiei Române – creionat într-un fel scolastic – viziunea asupra conținutului cărții se adîncește și se concretizează în necesități generate de realitatea istorică imediată speculată uneori pînă la degenerarea ei. Profesorul universitar este îngrijorat de subminarea rigorilor ,,meseriei de istoric” stabilite în Secolul al XIX-lea, de influența unor curente precum modernism, postmodernism, deconstructivism, metaistorie, istoria contrafactuală, la care se adaugă anumite practici în vederea pervertirii și dirijării acesteia spre țeluri improprii, superficiale, străine de fundamentele culturii adevărate. Cunoscînd mediul școlar, prof. Ioan-Aurel Pop a constatat diminuarea îngrijorătoare a interesului publicului pentru cultura generală și, în special, pentru istorie, filologie clasică și literatură – fapte ce au condus la dezvoltarea unor terenuri fertile tocmai bune pentru acțiunea celor ca Dan Alexe.

Reliefînd tarele de care suferă o parte dintre cei care studiază istoria, reflectată intrinsec și în receptarea acestei științe în rîndul maselor, domnul profesor își propune să combată extremele, acele manifestări care ba acceptă teoria dacismului pur al românilor, ba vor să impună teoria exterminării totale a dacogeților în confruntările cu romanii și deportării tuturor celor rămași în viață, pentru ca în provincia Dacia să nu mai rămînă picior de autohton. Deseori peste aceste aberații se suprapune un alt concept, cel al imigraționismului, conform căruia românii nu ar fi autohtoni, ci venetici tîrzii în arcul Carpaților.

Concluzionînd în partea introductivă, istoricul Ioan-Aurel Pop trasează de fapt linia generatoare a întregii lucrări și, așa cum vom vedea, prezentînd documente și izvoare originale, din surse variate, pentru a demonta, pe baze științifice, ceea ce constată în prezent: ,,Percepția comună, susținută și de unii falși savanți, este că românii nu sînt nici urmașii dacilor și nici urmașii romanilor, ci un amestec amorf, obscur și greu de definit și de încadrat în schema familiilor de popoare europene”. De parcă n-ar fi de ajuns această mistificare ordinară și împotriva unei evidențe milenare, dr. Ioan-Aurel Pop mai are ceva de  ,,reparat”, anume: ,,Aceleași lucruri se cred și se susțin și în legătură cu limba română, considerată limbă necultivată și primitivă pînă în Secolul al XVIII-lea, cînd ar fi fost turnată în forme latine de către erudiți”.

Ajuns în acest punct al considerațiilor despre această carte mă simt obligat să vin cu o precizare: de la prima și pînă la ultima pagină cartea nu este concepută sub aureola de Președinte al Academiei Române, ci sub emblema istoricului și cercetătorului, a profesorului și a doctorului în științe istorice Ioan-Aurel Pop. Această separație a planurilor are menirea să întărească și mai mult autenticitatea și credibilitatea ideilor și tezelor susținute de autor – mărturie a unei cunoașteri reale a problematicii puse în discuție, dar și a unui travaliu dus la extrem, în vederea descoperirii acelor izvoare care să susțină aceste idei și teze, înscăunînd adevărul acolo unde mai pîlpîie nebuloasa cunoașterii adevărate.

Ioan-Aurel Pop, conștient că trebuie să răspundă unor falsuri sau unor exagerări în materie de popor, de limbă, de origini, de influențe, atacă brusc, nelăsînd nici o îndoială asupra direcției și pragmatismului scrierii domniei sale: ,,După cum se va vedea din această carte, românitatea românilor și latinitatea limbii române nu sînt ipoteze recente și nici găselnițe de pripas, ci constituie o parte componentă fundamentală a identității românești, păstrată încă de la etnogeneză și confirmată de argumente solide”. Stăpînind bine subiectul, istoricului nu-i scapă din vedere faptul că, deși științele contemporane au realizat progrese esențiale în a descifra soarta mai tuturor popoarelor, prejudecățile vechi persistă încă, în timp ce altele noi apar mereu.

Ancorat în subiect, Ioan-Aurel Pop ne reamintește că nici românii și limba lor nu au fost scutiți de aceste avataruri, inclusiv de căutarea și afirmarea unor origini legendare. De exemplu, în perioada postbelică, pe fundalul dezbaterilor după încetarea conflagrației mondiale, dar cu tentă vădită de a amesteca istoricul cu politicul, românii au fost considerați, conform tradiției, descendenți ai romanilor, apoi ai slavilor, ai daco-romanilor, ai cumanilor sau, exclusiv, ai traco-dacilor. După cum se știe, toate popoarele romanice vechi s-au născut în Europa, în regiuni care au făcut parte din statul roman, acestea constituindu-se în același timp și în același mod. Academicianul Ioan-Aurel Pop consideră că la temelia oricărui popor romanic stau cel puțin trei elemente etnice de bază, în acest sens enumerînd: elementul vechi, băștinaș sau autohton, elementul cuceritor și elementul migrator, succedate în timp și suprapuse în această ordine.

Personalizînd, cu trimitere la români, autorul concretizează cele trei elemente: ,,În cazul românilor, elementul autohton au fost daco-geții (din familia mai mare a tracilor), elementul cuceritor au fost romanii, iar cel migrator slavii”. În acest loc, pentru a explica particularitatea noastră, domnul profesor deschide o paranteză în care ne lămurește: ,,Românii sînt singurul popor romanic care are în componența sa un element slav (ca element migrator, adăugat la finalul etnogenezei), celelalte popoare romanice avînd ca zestre de acest fel elemente germanice (ostrogoți, longobarzi, franci, burgunzi, vizigoți etc.)“.

(va urma)

GEO CIOLCAN