Lectura acestei cărți-jurnal, scrisă sub presiunea condamnării primite de autor (generalul Constantin Pantazi), și aflată sub semnul de întrebare al timpului rămas de trăit din viață, poate fi făcută sub mai multe chei de interpretare, dintre care două sînt de concepție: o citești ca amator de Istorie, pentru cultura ta, sau o citești (mă rog, o studiezi) ca bun cunoscător al perioadei din viața României cuprinsă între coperțile tomului respectiv, pentru a compara cele știute cu fila de carte. De la această dublă cheie se cristalizează și proporția de credibilitate pe care o acordăm problematicii cărții, cu concluzia de aprobare sau de respingere.

Dintre punctele de reper care jalonează Jurnalul fostului ministru de Război în Guvernul Antonescu (toate legate de personalitatea Mareșalului), cîteva sînt definitorii în aprecierea celor scrise de generalul Pantazi, printre care: situația României în momentul în care Ion Antonescu a luat conducerea Statului; conflictul cu Regele Carol al II-lea; aducerea la putere a legionarilor și despărțirea de aceștia; acceptarea intrării în război de partea lui Hitler; mobilul atacării URSS; continuarea războiului după dezrobirea Basarabiei; politica de guvernare a Basarabiei și a Bucovinei de Nord; problema evreilor; întîlnirile cu Adolf Hitler; sacrificarea Armatei Române în unele puncte fierbinți ale frontului; încercările și limita la care a ajuns Mareșalul în intenția de a încheia pacea separată cu Uniunea Sovietică; arestarea din 23 august 1944.  

Desigur, aceste capitole care suscită interes deosebit din partea istoriografiei românești (și nu numai) au fost abordate – dar niciodată elucidate complet – de o mulțime de autori, chiar sub formă de Memorii sau Amintiri reînviate de cei care au fost contemporani cu acestea, implicați mai mult sau mai puțin în epopeea pe care au descris-o. Spre deosebire de mulți dintre acești autori, generalul Constantin Pantazi a trăit și a luptat o bună vreme în preajma Mareșalului, fapt ce-i acordă o importantă marjă de autenticitate și credibilitate.

Peste acest atu de netăgăduit se suprapune o caracteristică semnificativă a Jurnalului generalului Pantazi – aceea că, în însemnările lui, acesta nu se limitează doar la verbul ,,a consemna”, ci, în aproape toate cazurile, face și o analiză a stării de fapt, trecînd prin filtrul personal cumulul de factori care au determinat acțiunea respectivă. Cu aceste premise-concept deschidem din nou volumul ,,Cu Mareșalul pînă la moarte”.

După eliberarea Basarabiei, ministrul de Război de la acea dată, generalul Iacobici, l-a însoțit pe Rege la Tighina, unde s-a petrecut înălțarea în grad (la cel de Mareșal) a lui Ion Antonescu. Decretul de înălțare la rangul de Mareșal și cel de conferire a Ordinului ,,Mihai Viteazul”, clasa I, au fost semnate de Regele Mihai la 21 august 1941, dată după care, în documentele oficiale, s-a statuat formula ,,Ion Antonescu, Mareșal al României și conducătorul Statului Român”.

Continuarea operațiunilor mili­tare pe teritoriul sovietic și dincolo de Nistru apare, în diferite etape, de mai multe ori în acest Jurnal, de fiecare dată justificarea Mareșalului este mai mult de ordin subiectiv, substratul ei fiind generat de statutul de militar al lui Ion Antonescu și de imposibilitatea de a-l încălca – indiferent cu ce consecințe pentru Armata Română și pentru Țară.

Un episod în care apare acest aspect este descris cu prilejul sosirii la Tighina, localitate în care se afla Mareșalul cu eșalonul înaintat al Marelui Cartier General, trupele fiind trecute peste Nistru pentru a asigura stăpînirea Odessei –  a aghiotantului lui Hitler, pentru a-i înmîna o scrisoare din partea acestuia, prin care îi cerea să continue operațiunile spre est cu cele 3 Divizii de munte, formînd Corpul de Munte și Corpul de Cavalerie, intrînd sub ordinele comandantului Armatei 11, generalul Ritter von Schobert. Astfel, Mareșalul dă urmare cererii Führerului și ordonă ca aceste trupe, sub comanda generalului Petre Dumitrescu, să continue luptele spre est, declarînd: ,,Nu puteam să le spun: «Alături de dumneavoastră mi-am luat Basarabia; de-acum înainte ne despărțim și rămînem buni prieteni». Pe lîngă aceasta eram interesat de a pune stăpînire pe Crimeea, pentru a fi sigur că Bucureștiul și zona petroliferă nu vor fi bombardate. Mi s-a promis că trupele române vor lupta în Crimeea și vor rămîne acolo”.

Ce schimbări vor fi avut loc în concepția Führerului, cînd promisiunea de mai sus a rămas în aer? Poate vom descoperi în următoarele pagini ale Jurnalului generalului Pantazi. Deocamdată să-l cităm pe autor, imediat după consemnarea declarației Mareșalului, invocînd încă un obstacol în calea stopării trupelor românești pe malul drept al Nistrului: ,,În fapt, însă, mergeau înainte trupele maghiare și Antonescu nu voia ca ungurii să aibă întîietate la drepturi în raport cu noi”. Ciudat mod de a gîndi concurența pe front!

Complicarea situației Armatei Române, prin desfășurarea luptelor pentru Odessa, este proiectată în Jurnal prin orientarea Armatelor germane în luptele de urmărire a rușilor spre est, lăsînd Odessa pe seama românilor. Cum de pe aeroporturile din Odessa se puteau ataca Bucureștiul și cîmpurile petrolifere din Valea Prahovei, Mare­șalul a fost silit să atace Odessa cu trupele române. Punînd în oglindă cele două scenarii (cel cu Crimeea și cel cu Odessa), le putem interpreta ca fiind două păcăleli pe care Führerul i le-a făcut lui Antonescu? Dacă răspunsul este afirmativ, apare și contraîntrebarea: atît de ,,îndoctrinat” era Mareșalul de ideile belicoase ale lui Hitler încît nu era capabil să citească și printre rînduri Directivele de luptă ale caporalului Adolf Hitler?

Prezentîndu-l în prim-plan pe Mareșal, generalul Constantin Pantazi nu putea sări peste un eveniment care a făcut vîlvă în anii războiului, conținînd și în prezent o serie de elemente luate doar ca inventar de presupuneri – atentatul de la Odessa (22 octombrie 1941) și represaliile Armatei Române. Pentru a crea atmosfera în care s-a produs atentatul asupra Armatei Române, soldat cu victime, să-i dăm cuvîntul generalului Pantazi: ,,La cîteva zile după ocuparea Odessei, Comandantul Diviziei 10 Infanterie și Comandamentul propriu al orașului se instalează în clădirea unui încăpător comandament rus, în care se afla o ordine perfectă, nimic nelipsind pentru lucru: birouri, covoare, case de bani, călimări, cerneală, tocuri, creioane etc. Se pare de la început ceva suspect; se face revizia de pionierii germani și români și, totul fiind găsit normal, se trece la ocupare și la lucru”.

Urmarea?

În ziua de 22 octombrie, între orele 16 și 18, generalii Iacobici și Tătăranu organizează o convocare de comandamente de mari unități în clădirea cu pricina. După terminarea convocării și plecarea celor doi, Comandamentul este aruncat în aer de o puternică explozie, prilej cu care își găsesc moartea peste 70 de militari (mulți dintre ei ofițeri de Stat Major), în frunte cu generalul Glogojanu, comandantul Diviziei 10 Infanterie. După acest incident sîngeros, Bucureștiul a ordonat represalii crîncene, intrate în istoria celui de-al doilea Război Mondial ca atare. Ei bine, pe marginea procesului neconvențional care a generat acel masacru, se poartă încă discuții între istorici, necunoscutele problemei împiedicînd o analiză reală a acestui caz. În lumina acestor probleme alambicate ne întoarcem la Jurnalul generalului Constantin Pantazi sperînd că aici vom afla o sămînță de adevăr.

După cum începe precizarea legată de acest eveniment, nu cred că avem șanse reale să ne edificăm: ,,Eu am aflat la București, după represiune, de la directorul meu de cabinet, care fusese informat de un ofițer de stat major, atît de explozie cît și de sîngeroasa represiune ce i-ar fi urmat. După guvernare, la procesul care s-a făcut ridicîndu-se un mare capăt de acuzare din execuțiile ce au urmat ca represalii, voi nara ceea ce știu asupra modului cum au decurs faptele”. De aici încolo sursele de informare oferă mai multe variante, ceea ce poate naște erori oficiale, care deranjează orice demers istoric, așa cum s-a întîmplat cu două date extrase din Jurnal (data exploziei – 22 nu 24 octombrie, și numărul celor afectați de atentat – 135 de morți și răniți). De la Gherman Pintea, primarul Odessei, generalul Pantazi a aflat că  ,,au  fost omorîți 17.500 sau 18.500 de oameni, și peste tot s-a spus că represiunea a fost ordonată de Mareșalul Antonescu”, cînd la București l-a întrebat pe generalul Șteflea, noul Șef al Marelui Stat Major: ,,Șteflea, la Odessa am aflat că s-au omorît peste 15.000 de oameni după explozia în care și-a găsit moartea Glogojanu. Care este adevărul?”.

Nu știm dacă generalul Pantazi a aflat adevărul despre care se interesa, cert este că, în răspunsul său, Șeful Marelui Stat Major a țesut o perdea de explicații pe considerente militare din care poți înțelege ce vrei, în raport cu partea baricadei în care te afli. Legat de acest subiect dureros din cariera Mareșalului, cred că sînt demne de reținut cîteva note din Jurnal pe tema comentată. Astfel, la pag. 163, autorul ne oferă o informație năucitoare, care ilustrează degringolada psihică în care se găsea Ion Antonescu după arestarea sa din august 1944 și transferarea în URSS: ,,Mareșalul, chiar și la Galițin, în Rusia, unde ne aflam arestați după 27 august 1944, spunea că nu-și amintește să fi dat vreun ordin pentru executarea acestei represiuni; l-am încredințat însă, că, deși nu am văzut ordinul, generalul Șteflea mi-a spus că ordinul exista la Marele Stat Major. Totuși, nu-și aducea aminte și refuza să-și asume darea în trecut a unui ordin de asemenea natură, cînd Mihai Antonescu i-a reamintit că a dat acel ordin chiar în fața sa, chemînd pe directorul de cabinet, colonelul Radu Davidescu, și dîndu-i ordin să se facă represiunea”.

Continuînd firul narării acestui episod, Jurnalul ne propune și ceva mai concret în pasajul următor, iar dacă am cunoaște componența umană, pe grade, a celor uciși în atentatul din 22 octombrie 1941, am putea calcula cu precizie și numărul celor căzuți ca efect al represaliilor. Iată textul care poate duce la matematica de mai sus: ,,La procesul din 1946 am văzut că în ordin era prescris să se execute 200 de oameni pentru un ofițer și 100 de oameni pentru un soldat român sau german ce a căzut în explozia clădirii comandamentului”. După aceea, umblînd la coarda sensibilă a exprimării Mareșalului într-un anumit context, autorul ne asigură că: ,,Mareșalul era un om care trebuia împiedicat de a da ordine sub imperiul furiei; lui trebuia să i se menajeze totdeauna timpul de reflexie. (...) Dacă se oprea ordinul imediat ce Ion Antonescu l-a dat, și a doua zi Mareșalul era din nou întrebat, cu iscusință, sigur ar fi luat altă hotărîre și se înlătura măsura prea crudă luată”. Ușor de zis – greu de făcut – cum se spune în popor, fapt recunoscut de cel care caută alibi în favoarea lui Ion Antonescu: ,,Dar în epoca aceea toți erau intimidați de Mareșal și nimeni nu îndrăznea să-l contrazică: iar cînd era furios, avea o formidabilă forță de sugestie”.

Următoarele dezvăluiri din Jurnal vin să întregească o parte din ceea ce știam în raport cu activitatea Mareșalului după eliberarea Basarabiei, cît și în legătură cu spinoasa problemă a Transnistriei. După cum se cunoaște, Basarabia recucerită trebuia administrată, de asemenea Bucovina de Nord, în fruntea acestor provincii fiind numit cîte un guvernator român. Transnistria reprezenta ceva mai special. După cucerirea Odessei, pe germani nu i-a interesat administrarea acestui teritoriu, lăsîndu-l la discreția românilor. Mareșalul Antonescu ar fi putut refuza această ofertă, însă, dimpotrivă, a dorit cu orice preț să aibă Transnistria sub administrare românească. Citîndu-l pe generalul Pantazi, acesta este convins că hotărîrea Mareșalului de a avea această provincie a fost motivată de ideea de a compensa, în acest fel, lipsa Tezaurului României blocat la Moscova: ,,Greșeala inițială a Mareșalului, aceea că războiul va fi sigur cîștigat de Germania, a contribuit și la această hotărîre, și el a vrut ca prin administrarea Transnistriei să recupereze valoarea tezaurului pierdut de țară prin revoluția rusească din 1917. Mai tîrziu a făcut comisii de capturi cărora le-a dat ordin să aducă și operele de artă din muzeele din Transnistria; el a motivat că le pune la adăpost, dar tot tezaurul român pierdut în 1917 îi stă în gînd, alături de siguranța absolută a biruinței”.

Deși cam puerilă metoda de a compensa o valoare națională de talia Tezaurului cu niște resurse naturale și cîteva tablouri din noua provincie cucerită, dăm crezare autorului Jurnalului care, la pagina 165, confirmă: ,,După semnare (e vorba de Jurnalul Consiliului de Miniștri, prin care  se dorea oficializarea acestor măsuri – n.a.) Mareșalul a intrat în Consiliu și a reamintit felul cum România și-a pierdut tezaurul în 1917, și că pentru recuperarea lui a hotărît să ia capturi din Rusia.  – M-am hotărît să iau capturi, și eu răspund în fața istoriei și a neamului românesc de această hotărîre”.

Pagine dense, mustind de date concrete (acțiuni, cifre), găsim în carte cu referire la aspectul organizatoric al provinciilor dezrobite, Mareșalul și Guvernul României acordînd o atenție specială reorganizării vieții economice și sociale în sutele de localități bîntuite de vicisitudinile proaspătului război prin care au trecut. Din lectura acestor pagini se proiectează spiritul organizatoric al Mareșalului pentru implementarea unor măsuri urgente și realiste, necesare refacerii localităților și asigurării desfășurării unei vieți cît mai normale, în condițiile date.

Pentru a nu încărca pagina cu date și cifre multiple – deși acestea pun în lumină latura umană a Mareșalului – propun un crochiu al măsurilor de înlăturare a haosului lăsat în urmă de retragerea trupelor sovietice și a personalului rus de conducere administrativă, operațiune executată din mers de echipele de jandarmi care urmau îndeaproape trupele operative. Legea care instala administrația românească în aceste teritorii a fost promulgată la 4 septembrie 1941, avînd următoarele înlesniri:

1. Înfăptuia descentralizarea administrativă, admi­nistrația săvîrșindu-se prin autoritatea guvernatorului asupra tuturor ramurilor de administrație;

2. Conducătorul dădea directive în teren; ele constituiau călăuza guvernatorului și responsabilitatea execuției o avea tot față de conducător;

3. Toate nevoile provinciei se satisfăceau prin pro­priile mijloace;

4. Birocratismul era aproape distrus, legea conta­bilității statului fiind desființată pentru provincii, astfel încît se simplifică angajarea cheltuielilor prin înlăturarea unor formalități complicate.

În curînd, cei refugiați au început să se întoarcă la casele lor, refăcîndu-și gospodăriile grav distruse de trecerea frontului prin localitate. S-au împărțit la săteni 100.000 de vite, li s-au adus unelte agricole din Țară, s-au reparat școlile, astfel că, în toamna lui 1941 funcționau 2.600 de școli cu peste 6.000 de învățători, și mai mult de 40 de licee și școli speciale. Mareșalul a hotărît ca fiecare școală să  primească un teren de cultură de 5-10 ha și teren pentru grădină de zarzavat; în plus, pe lîngă fiecare școală primară au luat ființă ateliere în care copiii învățau să lucreze o parte a inventarului de care familia avea nevoie în gospodărie. Existau ateliere de frîngherie, lemnărie, olărie, împletituri de nuiele, ateliere de țesut pînză, borangic, lucru manual, cusut, torsul lînii, împletitul ciorapilor. La fiecare școală primară au fost organizate cantine școlare ale Consiliului de Patronaj. În Basarabia, în anul 1942, la asemenea cantine erau hrăniți 80.000 de copii săraci.

În plan economic, intervenția hotărîtă a Mareșalului a readus la viață firmele comerciale (peste 3.500 în anul 1942), industria – peste 800 de unități – satisfăcînd nevoile locale. Mai mult, fabricile de ulei din Bălți și din Chișinău aveau o producție de peste 60 de vagoane lunar, avînd surplus pentru populația de peste Prut. A fost refăcută infrastructura – pînă la finele anului 1942 realizîndu-se 1000 de kilometri de șosele nou pietruite, deschizîndu-se noi rute: Iași – Chișinău – Tighina;  Reni – Bolgrad – Arciz – Sărata – Cetatea Alba; Sculeni – Fălești – Bălți – Florești – Rezina. În iulie 1941 nu mai exista nici o legătură telefonică sau telegrafică. În decembrie 1942 toate centrele mai importante ale provinciei beneficiau de serviciul telegrafic, în timp ce toate comunele erau conectate prin telefon, fiind dotate cu aparatură nouă.

Pentru a arăta lumii intrarea Basarabiei în normal și a demonstra puterea de seducție a Conducătorului, în luna octombrie 1942, la Chișinău a fost inaugurată Expoziția Basarabiei și, apoi, inaugurarea Turnului Mareșalului, la Ghidighici – acordîndu-i onoare locului din care au fost conduse luptele trupelor româno-germane asupra orașului Chișinău. La eveniment au participat Regele Mihai și Regina Mamă, precum și o parte dintre membrii Guvernului.

Relatînd acest eveniment în carte, ministrul de Război la acea vreme, generalul Constantin Pantazi, introduce o ,,șopîrlă”: ,,Era, oare, Regele atît de mult ostil politicii Mareșalului Antonescu?”. Ce-o fi vrut să insinueze domnul ministru? Vom dezlega misterul în lecturarea paginilor care au mai rămas?

(va urma)

GEO CIOLCAN