În virtutea acestui deziderat, astăzi vom fi, pentru ultima dată, în „dialog“ cu generalul Constantin Pantazi, omul din umbra Mare­șalului Ion Antonescu, fiind martori și la dureroasele clipe cînd aripa morții a fîlfîit sumbru peste vestita ,,Vale a piersicilor” de la Jilava.

În primăvara lui 1944, după cum își amintește autorul Jurnalului, la Palatul Regal aveau loc diferite activități și mișcări de personal care, ajunse pe mîna unui analist politico-militar, ar fi dat naștere la oarece scenarii avîndu-l în centru pe Regele Mihai I. Mai întîi, Regele cere numirea generalului Constantin Sănătescu în postul de șef al Casei Militare. Apoi, cu consimțămîntul Mareșalului, Regele îl numește pe generalul Sănătescu și mareșal al Palatului Regal, dîndu-i sarcina concretă de a discuta cu oamenii politici care solicită audiențe la Rege și să le studieze memoriile.

Să se fi născut acest interes pentru studiul maculaturii unor  politicieni români din teama Regelui pentru vreo trădare majoră? Jurnalul nu ne oferă răspuns la această întrebare, dar ne dezvăluie o pistă care face loc la interpretări radicale, cunoscînd și cîteva elemente din anturajul Regelui care vin în sprijinul a ceea ce sugerează generalul Constantin Pantazi.

Iată conjunctura în care Regele Mihai a creat un suspans asupra viitorului său și, implicit, al României, în viziunea autorului.

După ce Regele îi cere ministrului de Război ca un anume aviator, pilot, să nu fie mutat din București, așa cum hotărîseră atît viceministrul aerului, cît și generalul Vasiliu, viceministrul de la Interne, (atenție – acest aviator pilota avionul Regelui!), generalul Pantazi vine cu o destăinuire-șoc: ,,Regele, încă din 1943, după un dejun pe care îl luasem la Palat, într-o discuție ce am avut-o în privința sfîrșitului războiului printr-o înfrîngere a noastră, mi-a spus:

- Dar ce mă fac eu? Fiindcă dacă pe mine rușii mă prind, mă omoară sigur.

- Nu, Majestate, cu Majestatea voastră nu au nimic. Poate pe Mareșal și pe Mihai Antonescu ar fi posibil să-i execute, și nu este exclus ca și eu să fac parte din echipă, cunoscut fiind că-i sînt solidar: dar cu Regele nu au nimic, Majestatea voastră fiind tînăr și ținut de Mareșal în afara treburilor statului”.

După această asigurare – puerilă, după părerea mea – oferită de generalul Pantazi Regelui, urmează confirmarea pregătirii fugii Regelui peste hotare, în caz de periclitare a vieții sale pe pămîntul natal (apropo: ,,Regele și Patria!”. Care Patrie? – n.a.). Acum, textul demonstrativ: ,,Mai înainte cu puțin, Mihai Antonescu ceruse pentru Rege să i se plătească prețul exproprierii unei case făcute de primărie, în valută elvețiană, așa încît cererea Regelui în privința maiorului Udriski mi se păruse că viza o călătorie aeriană spre Elveția, dacă la un moment dat aceasta se impunea”. Mai limpede, într-o convorbire cu Mareșalul, ministrul de Război (în susținerea pilotului Udrinski) înaintează următoarea precizare: ,,I-am adăugat încă impresia mea că Regele vrea să-l aibă pe Udriski la îndemînă pentru o eventuală plecare în Elveția”.

În fine, să depășim pornirea spre aventură a Regelui – fuga de responsabilitatea pe care o avea, aceea de șef suprem al Armatei – fază consumată mai tîrziu, imediat după 23 august 1944, cînd,  după ce l-a arestat pe Mareșal, a dat bir cu fugiții, părăsind Capitala (și comanda Armatei, rămasă fără cap), ascunzîndu-se timp de o săptămînă într-o comună din Argeș! Consecința acestui act de dezertare de la treburile Statului? Deși Armata Română lupta alături de ruși, rămasă de izbeliște era considerată tot în postura de inamic, ceea ce a condus la cea mai stupidă dramă a războiului: noii aliați (rușii), lîngă care noi muream pe cîmpul de luptă împotriva germanilor, ne-au luat prizonieri peste 170.000 de militari, ducîndu-i în Siberia, de unde s-au mai întors acasă, după 5 ani, doar cîteva mii!

Așa că, domnilor regaliști – chiar dacă sînteți din generații mai vechi decît ,,principele” Duda – nu puteți călca pe Istoria Patriei ca pe parchetul alunecos al vilelor în care vă odihniți oasele!

Să mai notăm la acest capitol, cel al fricii de Armata Roșie, o replică a Mareșalului, la spusele ministrului de Război referitor la Regele Mihai: ,,Cum poate Regele să-și închipuie că l-aș lăsa eu aici și n-am eu grijă de el? Dar nu vor rămîne aici, dacă trebuie să vină rușii, nici una din personalitățile țării. Cum crezi că pe dumneata te-aș putea lăsa aici?”. Păstrați în minte această idee a lui Antonescu, pentru că, după scurt timp va îmbrăca o altă conotație, la intervenția generalului Constantin Pantazi:

- Domnule Mareșal, vă rog să-mi permiteți să vorbesc deschis. Eu nu plec din București fiindcă m-ați pus în capul Armatei, Armata rămîne în țară și onoarea mea mă obligă să stau pe loc orice s-ar întîmpla. Imediat ce vor veni rușii, mă voi duce la Comandamentul lor și le voi declara: Am fost ministrul Armatei și am venit să mă predau domniei voastre.

Acum vine replica Mareșalului, care contrazice tot ce susținea mai devreme în legătură cu fuga din fața atacatorilor:

- Nici eu nu voi fugi din țară, însă nu mă voi preda ca dumneata, ci voi sta ascuns în munți pînă cînd voi socoti că este momentul să ies din nou la lumină.

Nici nu îndrăznesc să mi-l închipui pe Mareșalul Ion Antonescu în stil de partizan în munții Făgăraș, alături de ,,banda” Arnăuțescu...

În timpul acestor discuții de cabinet, lațul Armatei Roșii se strîngea tot mai mult, în timp ce, pe canale diplomatice și filiere militare, reprezentații României încercau ,,marea cu degetul”, în sensul că nici o entitate dintre cele aflate în joc nu a avut un program cert și, dacă pe undeva răsăreau raze de lumină, demersul n-a putut fi realizat cap-coadă. Aceste constatări nesigure reies și din descrierea generalului Constantin Pantazi, în momentul în care ne introduce în intimitatea unor discuții dintre autor, Mihai Antonescu și Mareșal. Iată scena.

Mihai Antonescu: ,,Auzi, domnule Mareșal, că și domnul general Pantazi este de părere că trebuie să stăm de vorbă cu rușii”. Generalul Pantazi: ,,Generalul Sănătescu s-a oferit să meargă el însuși să discute cu rușii și prelungește conversațiile și o lună de zile, dacă dumneavoastră vreți aceasta”. Însemnarea din Jurnal: ,,Mareșalul m-a privit în ochi, n-a dat nici un răspuns și a schimbat vorba. În epoca aceea avuseseră loc succesele germane în lupta de tancuri din Moldova și Mareșalul își făcea unele iluzii. Era de părere acum «să țină frontul dacă este posibil pentru ca armistițiul să ne găsească pe frontul actual, ceea ce ar fi avantajos pentru România»”.

În timp ce nemții retrăgeau de pe frontul românesc, una cîte una, diviziile blindate, semn al cedării inițiativei de partea rușilor, în discuțiile din Consiliul de Miniștri Mareșalul se juca cu nervii membrilor Guvernului, alternînd între idei diametral opuse, care, astăzi, poartă cu ele un important procent de nesiguranță, judecînd după impactul moral pe care-l aveau asupra auditoriului. Așa s-a întîmplat în iulie 1944, cînd, întors dintr-o inspecție de pe front, a prezentat 3 tineri ruși cu vîrste cuprinse între 16 și 18 ani, luați prizonieri de pe frontul Diviziei 8, cu formula următoare: ,,Uitați-vă, domnilor, ce luptători mai au rușii, toți copii și copilandri, iar domnul Maniu mă îndeamnă să mă predau. Eu știu ce fac, domnilor, rușii nu mai au oameni și vor pierde sigur războiul. O să-și muște mîinile domnul Maniu”.

Pentru a estompa deruta din citatul de mai sus, generalul Pantazi a venit cu următoarea constatare personală: ,,Mareșalul vorbea enervat,însă eu l-am mai văzut fiind furios și vorbind ca atare, însă de fapt disimulînd astfel pentru a înșela aparențele”.

Înainte de ultima întîlnire cu Adolf Hitler (5 august 1944, la Rastembur), la București se crease isteria precum că ,,Mareșalul trece puterile Regelui care va forma un guvern politic sub președinția generalului Sănătescu”. După cîteva emoții, timp în care ministrul de Război împreună cu șeful Marelui Stat Major se deplasează cu avionul la Olănești, unde se află Ion Antonescu, acesta din urmă demontînd zvonul și îndepărtînd pericolul ce s-ar fi ivit: ,,Așa mă cunoști dumneata pe mine? Cum ai putut dumneata crede că în momente atît de grele pentru țară, am să las eu conducerea?”.

În timp ce frontul rusesc se apropia de Iași, Mihai Antonescu îl anunță pe generalul Pantazi despre faptul că s-a hotărît (cu acordul Mareșalului) formarea unui nou guvern în frunte cu însuși generalul Constantin Pantazi, cu misiunea de a încheia imediat armistițiul. În seara de 22 august Mareșalul vine de pe front, și, chiar în mașină, pe drumul de la aeroport spre București, Ion Antonescu i se destăinuie generalului Pantazi: ,,Este un dezastru. Trupele noastre se retrag în dezordine pe Valea Siretului  (...) Să fi văzut dumneata pîlcuri-pîlcuri de regimente diferite, din divizii diferite, cu cîte un tun sau două printre ele. Mare nenorocire!”. Ajuns la Președinția Consiliului de Miniștri, Mareșalul l-a chemat imediat de Karl Clodius, emisarul economic al Führerului la București, prilej cu care ar fi avut loc următorul dialog. Mareșalul: ,,Domnule Clodius, frontul în Moldova și în Basarabia s-a năruit. Țara mea, acum dezarmată, este la dispoziția inamicului. (...) Acum sînt nevoit să închei armistițiul și să salvez pe cale politică tot ce se mai poate salva. Situația militară este spulberată, nu-mi rămîne decît cea politică. Te rog, comunică situația Führerului și cere-i să-mi comunice în 24 de ore că este de acord cu mine să ies din război”. Karl Clodius: ,,Aveți dreptate, domnule Mareșal, dar cred că nu este bine să luați o măsură grăbită, fiindcă Germania este datoare să vă ajute, cel puțin pentru ca să nu fiți siliți să încheiați armistițiul sub presiune”.

Era, însă, prea tîrziu pentru ducerea la îndeplinire a unui plan depășit cu mult de realitatea din teren și, mai ales, care nu ținea seama de factori decizionali, cum ar fi, de pildă, Regele Mihai. Tergiversarea  adoptării unei hotărîri ferme, în condițiile zdrobirii frontului germano-român și în fața mai multor variante de ieșire din război, avînd protagoniști cu idei de salvgardare a României diferite – iată un cumul de factori care au pregătit deznodămîntul din 23 august 1944.

Pentru că arestarea celor doi Antonești, în după-amiaza fatidicei zile de 23 august 1944, este arhicunoscută, e bine să ne concentrăm pe elemente mai puțin știute (sau deloc) din epopeea desfășurării acestei zile, cum ar fi arestarea ministrului de Război, autorul acestui Jurnal de finalul căruia ne apropiem. Conștient de faptul că misiunea lui luase sfîrșit, generalul Constantin Pantazi a trecut pe la orele amiezii pe la minister, unde și-a anunțat colaboratorii despre eminentul sfîrșit, cu numirea altui guvern și încheierea armistițiului. În acest moment tragic din viața și cariera lui de militar, ajuns pe treptele cele mai înalte ale sistemului, generalul Pantazi s-a lăsat dominat de emoție, adresîndu-se celor din cabinet astfel: ,,O să aveți și domnia voastră de suferit din cauza faptului că ați fost colaboratorii mei imediați și îmi pare rău că nu v-am mutat de aici din vreme, fiindcă știam că acest moment va veni cu siguranță”.

Întorcîndu-se la minister la ora 17,30, la ora 16 este anunțat telefonic de un adjutant regal să se prezinte la Palatul Regal unde Regele se află într-o conferință cu Mareșalul și cu Mihai Antonescu, la care trebuia să ia parte și ministrul de Război. De la întîmpinarea sa de către maiorul Anton Dumitrescu din Batalionul de Gardă al Regelui, la vederea colonelului Emilian Ionescu și conducerea lui spre locuința Regelui din curtea dinapoi a Palatului, totul era suspect de prea multă liniște și de priviri aruncate pe furiș. După ce maiorul Dumitrescu l-a lăsat în fața biroului Regelui, acesta intrînd să-i anunțe sosirea, iese cam după 10 minute, și, cu respirația întretăiată, i se adresează:

- Domnule general, vă rog din suflet să mă iertați, dar Măria Sa Regele mi-a dat ordin să vă arestez – la care fostul ministru răspunde:

- Și de ce ești așa emoționat pentru acest fapt? A dat ordin Regele, ordinul său trebuie să se execute. Unde trebuie să merg?

Din casa conspirativă din car­tierul Vatra Luminoasă unde au fost ,,cazați” cei arestați la Palat, cred că este interesant un mic dialog dintre inginerul Ceaușu (alias Emil Bodnăraș) și Mareșalul Ion Antonescu, redat astfel în Jurnal: ,,Acolo (în biroul lui Emil Bodnăraș – n.a.), Mareșalul s-a adresat domnului Ceaușu:

- Dumneavoastră ne judecați? Sînt curios să văd și eu tribunalul care judecă pe Mareșalul Antonescu.

- Nu sfida, Mareșale, ai scăpat două momente de a fi om mare, scoțînd țara aceasta din războiul nenorocit în care ai băgat-o. N-a fost om să se bucure de încrederea țării ca dumneata, dar n-ai vrut să izbăvești oamenii care se uitau la dumneata ca la Dumnezeu. Ai merita să fii legat de un fotoliu și plimbat pe stradă să te scuipe văduvele de război și invalizii.

După un moment de calmare, domnul Ceaușu a continuat, spunînd:

- Domnilor, veți fi găzduiți aici și vă garantez viața dacă, bineînțeles, veți da ascultare dispozițiilor ce se iau.

Din discuțiile purtate în acea locuință, printre altele, generalul Pantazi amintește cum Bodnăraș i-a încredințat că guvernul a luat măsura de a-i aresta ca o precauție să nu se întîmple ceea ce s-a întîmplat în Italia cu prilejul răpirii lui Mussolini de către germani, promițînd că ,,dacă luptele cu nemții se termină bine, atunci sigur în cîteva zile vor fi liberi”.

Da. Au fost liberi după cîțiva ani pentru a ajunge în fața plutonului de execuție!

La sfîrșitul lui august, cei reținuți au fost preluați de reprezentanții Frontului 2 Ucrainean, operația fiind condusă de șeful Direcției Politice a Frontului, generalul Tevcencov. Generalul Aurel Aldea, fiind de față la acest eveniment, a fost întrebat de Mihai Antonescu dacă Regele știe ce se întîmplă, răspunsul acestuia din urmă fiind stupefiant, dacă astfel au stat lucrurile: ,,Dar de unde, nu știe nimic nici generalul Sănătescu. Au venit (rușii) la mine și mi-au spus să vă predau: eu am refuzat, însă atunci ei mi-au spus: «Vedeți că sînteți de rea-credință?». Și atunci am fost nevoit, din cauza situației țării, să vă predau”.

În puține pagini este descris drumul din România pînă în Uniunea Sovietică, unde au fost duși într-o casă de vînătoare din localitatea Galițin, nu departe de Moscova, unde li s-au asigurat condiții normale de trai, hrană și echipare, avînd la dispoziție cărți din literatura franceză: Racine, Guy de Maupassant, Anatole France, Emil Zola etc., avînd zilnic la îndemînă și ziarul ,,Pravda”, din care un interpret le traducea principalele articole. Bineînțeles, interogatoriile erau la ordinea zilei, fiind vizitați chiar de comisarul NKVD, generalul-colonel Viktor Semionovici Abakumov. Grupul românilor era format din Mareșalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Constantin Pantazi, generalul Constantin Z.Vasiliu și colonelul Mircea Elefterescu, arestați după criterii care nu semănau unul cu altul.

Pe 13 iunie 1945 românii au fost mutați de la Galițin într-o vilă din lemn la ieșirea estică din Moscova. Aici s-a petrecut o mică dramă, rămasă doar în chip de intenție. A doua zi, pe la ora 10, nevăzîndu-l pe Mareșal, colonelul Elefterescu merge în camera lui Ion Antonescu, dar nu-l găsește. În curînd, în cadrul personalului rus a început o mare agitație, căutîndu-se medicul. Mareșalul își luase cearșaful din cameră, se baricadase în camera de baie, și acolo a încercat să se spînzure cu cearșaful. Iată descrierea finalului acestei căderi psihice a lui Antonescu: ,,Maiorul Rodin era foarte surescitat fiindcă asupra lui cade toată răspunderea. Noroc pentru el că Mareșalul a scăpat cu viață. Toți erau mulțumiți că gîndul funest al Mareșalului nu s-a realizat, atît pentru maiorul Rodin, un om foarte cumsecade care ar fi suportat consecințele, cît și pentru aceea că sinuciderea Mareșalului nu putea  folosi nimănui. Ba dimpotrivă. La dejun lucrurile erau limpezite, însă Mareșalul trebuia să stea în cameră să se odihnească. Inima i se resimțise din eforturile și emoțiile trecute”.

În 17 iunie 1945 au fost transferați la Lubianka, închisoarea NKVD din Moscova, de lîngă Kremlin, loc de detenție pînă la 6 aprilie 1946, cînd grupul a fost adus în țară pentru judecată. Descrierea condițiilor de la Lubianka ne dezvăluie diferența față de celelalte locuri unde au fost reținuți. Aici interogatoriile au fost mai dure, autorul Jurnalului nu l-a mai văzut pe Mareșal pînă la București, la începutul ,,Procesului Marii Trădări Naționale”. ,,L-am văzut la proces. S-a prezentat calm și stăpîn absolut pe gîndurile și pornirile lui. A luat asupra sa  răspunderea întregii guvernări, neasociindu-se însă cu unele abuzuri ce s-au făcut prin săvîrșirea de omoruri inutile și furturi”.

În acest punct ajungem atît la finalul cărții, cît și la finalul celui ce a fost Mareșalul Ion Antonescu – ,,Erou, martir sau criminal de război?” – cum scrie pe coperta unei cărți apărute în 2007. Citind Jurnalul generalului Constantin Pantazi nu e prea greu să-l încadrezi într-una din cele trei ipostaze. Intrînd definitiv în Istorie (cu bune și cu rele) odată cu replica din fața plutonului de execuție din 1 iunie 1946 – ,,Nu sînt mort. Mai trageți!” – Mareșalul Ion Antonescu trebuie studiat și apreciat în contextul istoric al anilor ʼ40, cînd războiul a modificat și a mutilat vieți și destine.

Dincolo de sentimente rămîn faptele așa cum și le-a imaginat Mareșalul, la Jilava, în timp ce aștepta rezultatul recursului: ,,Istoria unui neam este un lanț ale cărui verigi reprezintă martiraj necesar pentru formarea acestui lanț. Primesc cu toată inima să constitui veriga pe care va fi scris «Martirul Basarabiei», fiindcă numai prin jertfă și martiraj un neam merge spre împlinirea drepturilor și destinului său”.

Sfîrșit

GEO CIOLCAN